Din lumea celor care nu cuvântă

Copacul din fața geamului de la bucătărie s-a umplut de cornițe de iezi de culoarea chihlimbarului. Așa arată mugurii la începutul lunii lui Martie, înainte de a fi despicați de o dublă căldură: cea din afară și cea dinăuntru, unde se coc petalele. Doi pițigoi de-ai casei, care mă salută zilnic fără să aștepte nimic în schimb, nu mai prezintă niciun interes pentru pisicile din vecini. Cu totul altfel stau lucrurile cu vizitatorul ocazional, cu pene de culoarea scoarței de copac și burta albastră ca o frescă de Voroneț. Mâța cu blană de tigru s-a apropiat pe burtă, cu mișcări de felină, tot mai aproape de musafirul nepoftit, care se făcea că nu-i pasă de prădătorul cu privirea hipnotică. Poate ca să se sustragă ochilor aurii-verzi care-i comandau să nu miște, pasărea, de dimensiunea unei jumătăți de pisici, se întoarce cu spatele la inamic și tace. Dă impresia ca ignoră primejdia, că nu se teme. Se face că n-o vede pe mâță, care se mai apropie câțiva centimetri. Îmi vine să strig: „Fugi tu, că te prinde!”, dar mă abțin, fascinată de spectacolul de la micul dejun. De parcă m-ar fi auzit, pasărea își ia zborul, dar nu departe. Pe creanga altui copac, dar suficient de aproape să-i facă în ciudă mâței. Nu ar fi putut-o ajunge dintr-un salt. Poate vreo trei. Față către față, pasărea se pune pe un ciripit supărat, de scandal. Își impune personalitatea ei, de pasăre cu burtă albastru de Voroneț, punându-și dușmanul la punct. Pisica ascultă, înregistrează mesajul și după câteva minute face cale întoarsă, tot ca un prădător cu demnitate.

Nu departe de Rășinari, un loc deschis, cu pășuni și grădini unde lucrau deja câțiva oameni la munci agricole de primăvară. Un măgăruș, la vreo 50 de metri de mine, nechează a salut și se apropie, până la distanța lui de toleranță, de gardul dincolo de care-l privea o admiratoare. Îmi plac măgarii – nu măgarii oameni, să fim înțeleși-  mai mult decât caii. Sunt mai direcți, mai blânzi și reacționează mai surprinzător. Cum se uita așa dulce la mine, îmi zic că poate vrea ceva. Culeg niște iarbă și i-o întind prin gard. Prietenul meu necuvântător se întoarce în clipa aceea cu spatele la mine. Îmi arată dosul. Gestul meu i-a displăcut. Și mi-am adus aminte de melodia lui Nina Simone: „my  baby just cares for me / my baby doesn’t care for shoes/ and he doesn’t even care for clothes / my baby just cares for me.” Sau și mai clar: „Eu nu iau mită. Nu pot fi cumpărat cu daruri. Am venit la gard să te văd pe tine. Atât”.

Când am revenit pe aceleași meleaguri, nu m-am putut întoarce cu mâna goală la un posibil rendez-vous cu prietenul meu necuvântător. Am luat cu mine un măr. Măgărușul m-a recunoscut și a venit până la gard. Abandonase orice distanță fizică. Mi-a dat voie să-i și mângâi blana. Încurajată, scot mărul să i-l ofer prin gard. Mi-l refuză, preferând să pască două-trei fire de iarbă. „Mulțumesc frumos, am și eu mâncare acasă”. Dar nu-mi mai întoarce dosul. Capricii fermecătoare, de măgar.

Altă zi, alte obiceiuri de-ale locului. Pe un teren de sub munte, văd un cal care se-împotrivește stăpânului. Pur și simplu nu mai vrea să-l asculte, începe să facă nazuri, devine dificil. Cred că aflase de la măgăruș de existența și prezența mea prin apropiere. Că aș ține cu animalele. Cum m-a văzut de departe, s-o fi stârnit în el revolta împotriva omului asupritor, nesimțitor și bădăran cu calul lui, în care dă, cum zice vorba, pentru că trage. Că în cel care n-ar trage, nu ar da. Omul își dă arama pe față și începe show-ul lui de mitocan: blastămă, suduie, bruschează calul. Îl pedepsește pentru încăpățânarea demnă de un măgar. Calul, nu și nu. Dar te pui cu omul prost? Păi cum să asculte de tine si să tragă cu drag și cu spor, dacă-l detești și-l urăști într-atât încât îl lovești?