Din păcate pentru București, există un singur birou de informații pentru turiști și un site cu poze copiate de pe Wikipedia

Toamna se numără bobocii și amintirile despre un trecut mai mult sau mai puțin frumos. Astăzi vreau să vorbesc despre câteva întâmplări din administrația publică din România. Prin octombrie, 2015, ajung la serviciul turism de la capitală. Din păcate pentru București, există un singur birou de informații pentru turiști și un site cu poze copiate de pe Wikipedia. Materialele informative, în marea lor majoritate, erau doar în limba română. Chiar îmi aduc aminte de un cuplu din Anglia, format dintr-un El în etate și o Ea mult mai tânără, gata să declanșeze o revoluție, pe bună dreptate, când au văzut că le dau o hartă și un pliant în dulcele grai al nostru. Să începem cu începutul. Trec de partea birocratică cu formele de angajare și ajung într-o direcție a primăriei generale care nu avea mai mult de 20 de oameni. Adică o direcție care se ocupă de sport, turism și cultură, fiind domenii vitale la Londra sau Manila, ce au cel puțin 100 de oameni și proiecte extraordinare. Ulterior am aflat pe propria piele, făcând comparație cu alte locuri de muncă, că acolo era cel mai plăcut colectiv în care am lucrat și cel mai minunat serviciu al meu, chiar până astăzi. Să nu exagerăm, nu e nicăieri perfect și unde sunt multe doamne există și o competiție, gelozie și bârfă uneori. La Turism am nimerit ca șef o doamnă care prima dată mi s-a părut că are ceva grade în armată. Am crezut că sunt în fața unui interogatoriu, iar eu sunt ofițerul prins din tabăra adversă. Apoi am simțit pe propria piele că este cea mai bună, alături de cei câțiva colegi. Ce mi-a plăcut la ei este ca nu erau indiferenți, că le plăcea ceea ce făceau și că își doreau să facă mai mult, dar măcinau în gol evident. Din păcate, nu aveai cu cine și nu ai în administrația noastră până acum. Oameni care să înțeleagă, ca și în alte țări, importanța turismului, culturii și sportului . Sunt repartizat apoi în rai, adică în singurul birou despre care vă spuneam dedicat turiștilor, atât din afară cât și din țară, care vizitează capitala. Când am ajuns acolo era o oază a boschetarilor din capitală, plin de mâzgă pe jos și praf cât cuprinde, iar unei colege ale mele îi era și frică să mai meargă la serviciu. În mai puțin de 3 săptămâni, împreuna cu câțiva colegi inimoși, reușesc să schimb total fața singurului birou de turism. În fiecare dimineață mă trezeam cu bucuria pe care nu am avut-o în alte părți, de a merge la locul de muncă. Mă rog, să îi spunem serviciu, că de muncit se muncește în port mai mult. Datorită pregătirii profesionale reușesc să țin în medie un turist sosit din străinătate peste jumătate de oră și nu doar cinci secunde pentru o amărâtă de hartă făcută mediocru, spunându-i povești reale ale unei țări cândva mari. Concret despre istoria, literatura, știința, sportul și muzica României mele dragi. Drept răsplată, turiștii încep să se întoarcă din țară pe unde i-am trimis și să îmi mulțumească. Ce cadou frumos și ce recunoaștere a pregătirii mele mai mare nici că îmi doream. Nu este un laudatio gratuit, ci unul meritat pentru mine și colegul meu, Cristi. Ce poate fi mai frumos și indicat decât să ai la locul potrivit, omul potrivit și să faci turism prin cultură ? Încet acel birou devine neîncăpător. Ziua de vineri cu Radio București, expoziții de pictură și grafică, colaborări cu UNITER care îmi recunosc munca printr-un articol frumos. În acest birou încep să se întâlnească, la încurajarea mea, cunoscându-i la o cafea când vizitau mica expoziție de pictură, intelectuali care locuiau în centrul capitalei pentru câteva ore. Sorbeam dintr-o cafea și o țigară cu parfum de București discutând despre o carte bună sau un eveniment istoric. Erau critici de artă, sculptori, graficieni, profesori de limba română în activitate sau ieșiți la pensie. Biroul devenise un punct de întâlnire pentru astfel de oameni. Spațiul fiind generos nu deranjau activitatea ci o dezvoltau calitativ, interacționând cu turiștii, fiind cunoscători a cel puțin două limbi străine. Totul devine o călătorie fantastică din care nu vrei să te mai oprești. Cireașa de pe tort o pun doi specialiști care aduc o machetă splendidă a Primăriei București la insistențele mele, a cărui arhitectură fusese concepută în 1913 de Petre Antonescu, iar turiștii se opresc în fața vitrinei și fac poze.

Dimineața era o bucurie să deschid ușile din acest birou aflat în pasajul de la Universitate. Intram și măturam, ștergeam repede praful, iar apoi spălam pe jos cu un detergent primit de la cineva care locuia în zonă și mirosea a liliac. Îmi făceam o cafea și îmi aprindeam țigara așteptându-mi cu bucurie oaspeții. Uneori stăteam peste program și două ore. Odată că nu puteai să alungi un turist din birou căruia îi povesteai despre toate și în al doilea rând îmi plăcea la nebunie. Mi se părea că eu conduc lumea ca un dirijor și toți mă ascultă. Datorită unei minunate colaborări cu UNITER, despre care deja v-am vorbit în cadrul unei ediții a festivalului de teatru, timp de șase luni nu am fost singur, ci împreună cu colegul meu Cristi. Volumul de muncă era foarte mare, uneori nu aveai timp nici să mănânci iar activitățile erau diverse. În același timp, în birou puteau să intre niște turiști care să întrebe cum ajung în Deltă, Brașov sau Palatul Cotroceni, alții interesați de picturile expuse, bucureșteni interesați de biletele de teatru sau actori și regizori care veneau să ofere interviurile pentru festival. Pe lângă această activitate trebuia să avem o statistică clară a turiștilor străini. Făcând un calcul acum, din ce îmi aduc aminte pentru că a trecut ceva timp, într-un an mie și colegului meu ne-au trecut prin mână cum se spune, peste 15.500 de turiști străini. Aici nu punem la socoteala pe cei din România. Acolo era un paradis pentru că luai fără să vrei pulsul întregii planete asemenea unui ziarist. Ajunsesem să știm ce se întâmplă în Australia, când călătorești cu acele imense tiruri de marfă în zonele indigenilor și ce permis și taxă trebuie, despre chiriile scumpe din Tokio sau pericolul din Sao Paulo prezentat de o familie de profesori pensionari. După ce au vizitat Ardealul s-au reîntors și ne-au mulțumit spunând că, în comparație cu Brazilia, noi trăim într-un rai, dar nu ne dăm seama. După doar câteva luni am ajuns să ne dăm seama din accentul limbii engleze cam de unde provin turiștii. La un moment dat am întâlnit și un veteran din Vietnam care ne-a povestit foarte multe din război. Era trist pentru că mulți camarazi muriseră din cauza napalmului și radiațiilor, precum și soldații porecliți ”broască”, vietnamezi care având explozibil pe ei înotau spre tabăra americană și se aruncau în aer luând cu ei zeci de vieți. Și el trecuse prin cancer, dar reușise să îl învingă. Apoi toată viața fusese polițist în metroul din New York și o altă poveste cutremurătoare a fost aceea când, fiind de serviciu, a auzit în stație despre nenorocirea de la World Trade Center.

Într-o alta dimineață două cupluri, ușor trecuți de 40 de ani, intră în birou și îmi cer o hartă a capitalei. Cum socializarea pentru mine este un drog și îmi plăcea ceea ce făceam intru în dialog cu ei și reușesc să îi țin acolo aproape o oră. Se așează la o cafea și le povestesc despre țară și capitala. Între timp le cer scuze de câteva ori politicos și le explic că trebuie să mă ocup și de alți turiști. Fac o mică paranteză cu un domn foarte haios, masiv, cu părul blond, purtând o geacă mare pe el și o șapcă roșie, intră foarte grăbit și îmi cere repede o hartă: „Domnule, domnule de unde sunteți?” îl întreb eu. Turistul foarte haios și un pic chiar revoltat îmi răspunde pe un ton apăsat și foarte mândru: „Nu se vede ? Sunt canadian” și pleacă în mare grabă. Toți ceilalți am râs și ne-am apucat iarăși de povești. Aceste două cupluri erau din Columbia și erau hotărâți ca într-o zi să viziteze și Branul. Le explic cum puteau să ajungă și ne luăm rămas bun. Peste aproape o săptămâna mă trezesc cu ei în birou. Veniseră să îmi mulțumească și să îmi spună ca le-a plăcut foarte mult . La plecare îi conduc la ușă și le spun așa: „Vă mulțumim că ați vizitat micuța noastră țară și sunt fericit că ați auzit de ea.” Răspuns în anul 2016: „Cu mare drag! Să auzim de România? Hmm, Montreal vă spune ceva?” În secunda imediat următoare râmân blocat și apuc doar să mă înclin. Aveam gura încleștată la propriu. Am profitat că nu aveam turiști în birou și efectiv m-am întors cu spatele să țin ușa și m-au bufnit lacrimile. Ce mi se întâmplă era incredibil. Nu pățisem asta niciodată. Era o rafală de sentimente minunate, pozitive. Cam asta înseamnă această experiență trăită la maxim.

Dar, pentru că orice vis frumos trebuie să se termine, la nici un an sunt dat afara ca să se facă loc unor fătuci „foarte competente” la alte departamente din instituție. Centrul pentru turiști este externalizat la niște amatori și este distrus interiorul interbelic de excepție unde intrau turiștii străini și făceau sute de poze. Parcă intrai în Bucureștiul anilor interbelici, iar interiorul era plin de felinare având două statui copie după lucrări alegorice regăsite pe fațadele unor clădiri din centrul capitalei ce aduc aminte de perioada renașterii și care astăzi vopsite cu pensula erau transformate cu totul în kitsch. Era o carte de vizită fantastică, dar când lucrezi cu mediocri așa se întâmplă. Timpul trece nemilos așezând praful peste toate. Rămâne amintirea însă vie, amintirea unui miracol săvârșit timp de un an, poate cel mai frumos al meu din punct de vedere profesional.

Vine anul centenar 2018 și trec prin față acelui birou și mă așez la câțiva metri să urmăresc noua activitate. Aproape că ți se făcea greață când vedeai că turiștii care odinioară intrau cu drag acolo, în acele momente erau expediați de un tânăr care abia aștepta ca acesta să plece și care apoi se întorcea râzând ironic către o fătucă ce își făcea unghiile. Vreau să intru și când să pun mâna pe ușă mă răzgândesc și plec mai departe. Am realizat în ultima clipă că degeaba făceam un reproș pentru că tot eu eram apoi cel de care se râdea când închideam ușa. Câtă prostie și mediocritate. În același an scot o carte despre unire la 100 de ani de România. Cartea este cumplită pentru că relatează cei doi ani când capitala se afla sub ocupația a cinci armate. Au fost jafuri, crime, violuri, rechiziționări de tot felul și în general un coșmar. Cei de la cultură nou veniți, bănuiesc de pe șantiere, de la capitala și sectoare, în marea lor nepregătire profesională, pentru că e clar că au dat doar o căutare pe internet despre primul război, în anul centenar încep să umple capitala cu afișe despre cei 100 de ani având în prim plan poza tartorului Mackensen din Bucureștii acelor timpuri. Doamne, ce crimă morală făcută, iar noi cei puțini care am editat niște lucrări făcute publice de Biblioteca Națională, serioase, despre unire și suferința românilor, nu primim nici măcar o coală pe care să scrie „mulțumesc”. După mii de ore de studii în arhive și biblioteci, în loc să îți fie premiată o lucrare despre români, capitala era umplută de poze cu feldmareșalul Mackensen. Mulțumesc!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | După referendumul pe justiție al lui Iohannis, Guvernul Meu dă OUG uri pe organizarea judiciară