Din România lucrurilor mărunte. Dacă aș fi fost Agatha Christie…

Cu siguranță aș fi scris un roman despre cum îți poți ucide stomatologul fără să te știe cineva. Ar fi fost romanul omagial al pensionării micuțelor celule cenușii ale lui Hercule Poirot. S-ar fi putut numi oricum „Ucigașul nevăzut”, „Moartea vine de-unde nu te-aștepți”, „1,2,3 Surpriză, crimă!”. Și nu ar fi fost chiar ficțiune, pentru că sunt momente în care cred sincer că intenția nerostită a unora dintre pacienții mei ar fi să mă extermine.

Știu, dentiștii nu se regăsesc în topul nimănui de preferințe, mai ales că atunci când ești obligat să ajungi la ei, o faci în urma unor dureri ce refuză cu orice chip a trece.
Din acest moment începe, în viziunea mea, marea conspirație a celui nevoit să ajungă la stomatolog împotriva acestuia!

Mai întâi sună; eventual pe la ora 7.30 dimineața, sâmbăta sau chiar duminica. Nu se prezintă. Te întrebă destul de arțăgos dacă tu ești dentistul. De multe ori sare peste „Bună ziua!”. Îți spune sec că îl doare și te întreabă dacă vii azi la cabinet. Context în care primul impuls este cel de a fugi. Te aduni și îi explici programul, că îl poți primi la o consultație în ziua X la ora H, cu recomandarea că, dacă este atât de grav, să meargă la Urgențe la colegii de la Spital. Reevaluează și îți spune că nu ar fi atât de urgent, că poate aștepta programarea. Îl întrebi cum se numește și îți răspunde conspirativ „Sunt eu, un băiat din… (o localitate din raza cabinetului)” sau „Verișoara/ sora/ mama mi-a dat numărul”. Tu persiști în a afla cum îl cheamă. Ea/el, iritat-nedumerit, îți răspunde, într-un final, cu jumătate de gură cu ce nume l-a blagoslovit Preotul la botez și Statul în buletin. Dacă te caută pe WhatsApp, ai „norocul” să vezi și o fotografie. Dacă este femeie, atunci sută la sută când îți intră pe ușă nu știi cine este, pentru că pozele de profil sunt atât de trucate și filtrate, că tu aștepți o Miss și pe ușă intră ceva între Baba-Cloanța și Sfânta Vineri (nu prea contează vârsta, combinația de personaje rămâne aceeași). Dacă este bărbat, în poză are dinții de revistă, când își dă masca jos și deschide gura să vorbească, printre lipsuri îi poți vedea amigdalele. Mai rău este când sună un bărbat și apare o femeie, o femeie și vine un copil, un copil și apare o bunică. Dacă nu este pacient vechi, cunoscut, ceea ce intră pe ușă poate fi de multe ori o mare surpriză.

Acu’, noroc cu Pandemia, că la ora programată vine doar o persoană, că înainte vreme puteau veni și cinci odată, că doar se consulta gratuit; și se adunau de pe drum unul câte unul până la cabinet. Se umplea sala de așteptare, de nu mai puteai să respiri. Mai ales când venea câte o gașcă de tinere neliniștite, top-modele pe social-media, cu telefoane de ultimă generație, cu unghii lungi de uliu, să-și repare dinții gratuit, era capătul și mântuirea. Din urma lor, ruina. Gumă de mestecat lipită de mobila de lemn masiv, șervețele, hârtii, ambalaje dosite în ghivecele de flori, fire de păr lung aruncat pe sub banchete; se plictiseau dragele de ele și începeau să se moțeze pentru vreo două poze pe Insta la dentist. Iar mirosul din urma lor cu greu îl mai puteam alunga cu uși și geamuri deschise plus multe bețe parfumate arse, de ziceai că suntem Templu Budist. De câte ori nu ne-am prăjit celulele olfactive cu parfumuri pulverizate în mască să putem supraviețui combinației „aromate” de hormoni, transpirație și ceapă prăjită. Nu era vorba de miros de sărăcie; când ai bani de fond de ten și unghii de acril, sigur s-ar găsi și bani de săpun.

Dar, să revenim. Trecem peste surpriza de la ușă și încerci să faci o fișă. Declară că este sănătos, că nu a fost operat, nu îl doare decât dintele, ce tot îl întrebi diverse și nu îți faci treaba. Ajungi la scaun și începi să reformulezi întrebările. După încă vreo două negații începi să afli ba că are o alergie, ba o hepatită, ba ceva ce ar putea să te pună și pe tine în pericol dacă nu știi cu ce confrunți.

Din multe motive, Coviduțul nu ne-a speriat; mai era doar „un altceva” de care trebuia să ne ferim, poate cel mai benign dușman al nostru. Și spun, din nou, cu responsabilitate și asumare, „Noroc cu Pandemia!” și cele multe straturi de halate pe care trebuie să le purtăm, dar în care trebuie să înveșmântăm și pacienții. Din copilărie am învățat că hainele de ieșit în oraș, la medic, la școală sunt unele, cele de stat în casă altele. Din motive care îmi scapă, acest obicei s-a pierdut. Nimic în lume nu cred că te poate ucide lent și în chinuri așa cum o poate face o combinație de miros a borș, prăjeală, cu transpirație stătută; mai ales dacă torni peste ea și niște parfum dulce, floral.

Dar, arma letală, imbatabilă și nedetectabilă de niciun criminalist sau detectiv este de departe usturoiul; ce te inundă din haine, din respirație, dintre dinți. Era într-o vară cu vreo 35 de grade afară când era să leșin. Îi spun pacientului că îmi este imposibil să îi lucrez. Nu s-a supărat, nu l-a străbătut nicio remușcare, mi-a replicat atât „Apăi eu numai cu lapte nu mănânc usturoi! Dar dacă aș putea, zău că aș face-o!”. Iar mirosul de usturoi cu pătrunjelul verde ce îl scoți dintre dinți poate fi o combinație de top în exterminare, mai ales când recomanzi că ar fi indicat să se spele pe dinți înainte de a veni la doctor și îți răspunde jignit că „tocmai m-am spălat!”.
Despre alte metode prin care îți poți ucide doctorul împingându-l discret pe panta unui atac cerebral, poate vă voi povesti altă dată! Încet, încet poate îmi iese și de un roman…