Din România lucrurilor mărunte. Țara lui Green Deal sau cum se pregătesc românii pentru 2050

După cum deja am povestit, la Iași a nins de vineri. Între timp s-a mai încălzit și, împreună cu praful saharian, a venit și o ploaie, fix cât să îmbrace totul într-o glazură sticloasă; pe stradă, trotuare, mașini. La cabinet, fără vreo doi saci de cenușă nici nu puteam spera că vom intra în curte cu mașina. Cățeii aveau mustăți de promoroacă și vreo doi țurțuri atârnau în vârful cozii. Dar nu despre asta este povestea.

Dis-de-dimineață, când încă nu mi se adunaseră bine cei doi neuroni din dotare în jurul unei cești de cafea, un zumzăit deranjant răzbătea prin geamuri și obloane. „Să căutăm cauza!”, îmi zic. Arunc un ochi afară și pe lângă o perdea de zăpadă proaspăt desprinsă de pe acoperiș, ce tocmai îmi trecea prin dreptul geamului, disting un nor mare și negru. Pe stradă, un domn, adăpostit în mașina personală, în timp ce scrola ultimele apariții de pe Insta, departe de ochii soției ce încă nu-și făcuse apariția, era bine înfipt cu piciorul în accelerație, cu gândul, probabil, de a-și dezmorți mai repede mijlocul de locomoție. Sau poate doar bătea spasmodic din picior, precum Bocănilă în vremea sezonului de-mperechere. Un câine de pripas avusese nenorocul să treacă fix prin coada agregatului în timp ce fumega precum naveta Challenger, la 73 de secunde de la decolare. A schelălăit ca lovit de trăsnet și, amețit de fum, nu mai știa încotro s-o mai ia. Uit să mă mai întreb cum de a trecut ITP-ul, căci sunt momente în care unele mirări pot deveni penibile. Mă bucur doar că nu aveam un geam deschis.

Îmi continui aventura matinală spre bucătărie. Din curtea interioară răzbătea un „vrum-vrum” mult amplificat de clădiri. Îndrăznesc să mă uit din nou afară. Un nor negru și mai dens se coalizase din coada a vreo trei mașini.

Ziua a început bine, cu un minunat exercițiu de conectare la pacea interioară, refuzând să mă enervez pe ceva ce oricum nu puteam controla.
Pe înserat, în drum spre casă, o altă strășnicie îmi fuse dat să văd ochilor. Drumul casă- cabinet trece printr-o zonă deluroasă, cu păduri (atâtea cât au mai rămas după ministrul Costel, zis și Tablă) și curbe destul de în scurt.

Cum coboram o pantă suficient de abruptă, de pe sensul celălalt, direct din curbă, plutind deasupra șoselei răsăriră trei flăcăi ce strigau cât îi ținea gura: „Calc-o! Calc-o, măi!”, iar din spatele lor, un cap ieșit în afară încerca să vadă ce-o fi în deal. Din așa descriere, sigur nu aveți habar ce arătare este aceasta! Într-un final am reușit și eu să mă dumiresc. O mașină cu tracțiune spate, cu niște roți, foste anvelope, încerca să urce dealul luând și curba fără să ajungă în șanț. Cei trei plutitori erau, de fapt, suiți pe capotă, pe post de tracțiune față, iar capul răsărit din spate era în loc de șofer.

Dar, abia aștept să vină primăvara! Atunci, când ne apropiem de Paști, se mai păstrează în unele locuri ideea de curățenie, greblat curți, vopsit cu var copacii, să-i ferească de dăunători. Numai că, în alte locuri, ideea de curățenie vine cu adunatul gunoaielor de-a valma, cu pungi și flacoane de plastic, stropite cu ceva benzină și dat foc pe marginea drumului, chiar în momentul în care traficul este cel mai intens, căci ce folos este acela să zici că faci treabă și nu încurci pe nimeni în drum.

Și tot din ale primăverii bucurii, cel mai mult îmi plac oamenii care-și iubesc livada. O curăță și-apoi o afumă, cu scopul de a combate dăunătorii. Acum, eu nu știu ce numesc ei dăunători, pentru că din fumul plasticului ars, gândacii nu știu ce ar putea păți, dar oamenii sigur se pot alege cu vreun cancer sau măcar o boală de inimă, ceva, un astm lejer, niște erupții cutanate de la dioxină, mercur, bifenilii policlorurați, halogeni. Polistirenul este „cel mai bun de ars”, pentru că el atacă doar sistemul nervos central.

Dar, de ce să-i analizez pe alții (să ne fie de-nțeles, eu analizez, nu bârfesc), când pot să vă povestesc despre mine. Într-o toamnă, acum vreo 13 ani, când vecinul de peste gard culesese porumbul, șoricimea rămasă fără adăpost și-a găsit cărare spre magazia noastră de lemne. Fete chibzuite și așezate, ne-am gândit să-i gonim pe cei ronțăitori. Astfel, pe-nserat, să nu ne afle chiar tot satul, am pus câteva hârtii rele într-un lighean, le-am stropit din belșug cu niște soluții din cabinet cu un conținut ridicat de uleiuri esențiale de cuișoare și le-am dat foc. Am împins ligheanul sub magazie și, cu niște mături de paie, încercam să distribuim fumul uniform. Nu mai știu exact rezultatul întregii operațiuni, dar isprava a rămas de neuitat, și desigur, de nerepetat. Și tot cam prin acea vreme, când tocmai ne apucasem noi de cursuri și dezvoltări spirituale, Universul ne-a trimis un semn. Nu-l pot descrie în cuvinte, dar din acele vremuri până azi a mai rămas o poză, pe care cu drag o voi împărtăși.

Așa că, acestea fiind povestite, concluzia se impune de la sine: suntem perfect adaptați vremurilor ce vor să vie! Ideile și conceptele din Pactul Verde European ne sunt perfect implantate la nivel de ADN. Numai că, încă nu știm cum să le extragem de-acolo și să le și aplicăm.