Discursurile omului politic supraviețuiesc în timp doar dacă au idei generale

Despre oratoria politică. Ca şi gazetăria, oratoria politică stă sub semnul efemerului. Oricît de mare ar fi impactul unui text tipărit în ediţia de dimineaţă a unei gazete, dacă nu pînă seara, atunci pînă în dimineaţa zilei următoare, a şi fost uitat. Un alt text, încolţit de un alt eveniment, îi ia locul.

Discursurile omului politic depind şi ele de evenimente, ba chiar şi de împrejurări. Suit la tribună, omul politic trebuie să se refere la un anume eveniment, astfel încît militanţii partidului să găsească în discurs un soi de ordin de luptă. Nu în ultimul rînd, oratorul se vede constrîns să ţină cont de auditoriu. E greu de crezut că, adresîndu-se unor ostaşi, în sala de festivităţi a unităţii, omul politic va vorbi despre relaţia dintre stat şi arta coregrafică.

George Călinescu spunea undeva –într-un articol din anii de după război, dacă nu mă înşel – că marea gazetărie rezistă în timp prin ideile generale pe care le conţine şi le cultivă. Altfel spus, deşi se opreşte exclusiv asupra unui eveniment trecător, textul de gazetă trebuie să-l exploateze din perspectiva eternităţii. Gazetarul Mihai Eminescu a comentat, la Timpul, întîmplările şi evenimentele vieţii sale. Citim azi articolele scriitorului politic Eminescu, fie el şi Conservator, cu un interes la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, decît cel din epoca lui Carol I. Deşi nu ştim prea multe despre scena politică din vremea lui Eminescu, ideile generale din scrierile politice ale marelui poet de la Timpul au rezistat la trecerea vremii.

Asemănător, discursurile omului politic supravieţuiesc în timp dacă ele conţin idei generale. Ca şi în cazul gazetarului, aceste idei generale, prezente într-o cuvîntare supusă evenimentului şi împrejurărilor concrete, există doar dacă autorul însuşi posedă o viziune proprie asupra lumii.

Pe gazetar această viziune îl călăuzeşte în abordarea realităţii concrete, deseori efemere.
Pe politician, această viziune îl călăuzeşte în schimbarea realităţii concrete, deseori efemere.

*

Grupul de Presă al Măriei Sale. Citind despre entuziasmul stîrnit în România de bătăile pe umăr ale președinților americani, mă lovește melancolia faţă de sufletul nostru de slugă.
După decenii, în care România numai în cap n-a stat pentru a fi pe plac Americii, o călătorie la Washington e urmărită în ţară cu aceeaşi nelinişte cu care era urmărită cîndva călătoria la Constantinopol a domnului fanariot.

Imediat însă mi-am amintit că Ţările Române au o lungă tradiţie a transformării Primirilor la Stăpîn a conducătorilor români într-un moment de infarct naţional, şi m-am amuzat.
Pe acest fond, m-am dus la fişele despre prima călătorie la Înalta Poartă a lui Alexandru Ioan Cuza pentru a fi confirmat ca domn al ambelor ţări române.

Am găsit mai întîi amănunte despre cum decurgea primirea la Sultan în cazul domnitorilor de dinainte de 1860.
Vine la rînd, cum mă aşteptam, reportajul encomiastic al lui Dimitrie Bolintineanu, din Grupul de Presă al Măriei Sale.

Esenţa relatării:
Descoperirea şi publicarea amănuntelor menite a convinge că Al. I. Cuza s-a bucurat de o primire deosebită.

*

Rechinii imobiliari atacă Istoria. Realitatea contemporană a Istoriei Parisului – o realitate care ne-ar putea face să medităm pe noi cei care asistăm la dezvoltarea abramburită a unui oraş.
La noi, la Bucureşti, edificiile noi, moderne, cele mai multe consacrate închirierii de birouri, s-au ivit peste tot în cuprinsul Oraşului, după cum s-au găsit petece de pămînt ieftine şi după cum au fost mituiţi funcţionarii Municipalităţii.

La Paris nu vei întîlni asemenea monștri moderni înfipți între clădirile istorice.
Şi asta pentru că astfel de construcţii s-au înscris organic într-un Proiect de largă respiraţie, ţintind o întreagă zonă a Marelui Oraş.

Gîndită cu ajutorul arhitecţilor, toţi convinşi, spre deosebire de ai noştri, că arhitectura e şi altceva decît o profesie din care se scot bani cu orice preţ, prin nimic diferită de Prostituţie, zona respectivă cuprinde atît clădiri moderne, cît şi clădiri vechi, declarate monumente istorice.

Zona Halelor a fost amenajată potrivit unui Proiect asumat de George Pompideu, şi nu ca urmare a intereselor din partea rechinilor imobiliari.
Edilii parizieni n-au plantat zgîrie nori lîngă Madeleine sau pe malul Senei, ci într-un cadru aparte, precum Defence.