Drumul vechi spre Păltiniș

Șoimul ne salută cu zborul aripilor desfăcute, încât părea el însuși un zbor între doi arbori. Ne apăru în cale tocmai la marginea Pădurii Dumbrava, ce dă înspre șoseaua ce duce la Rășinari. Dintr-un motiv cunoscut numai lui, venise într-un loc expus bicicliștilor, mașinilor și drumeților. Aș fi vrut să-i pot pricepe limba necuvântătoare, să înțeleg dacă știa încotro aveam de gând să mergem în acea zi. Poate știa că ne pusesem în minte să hălăduim spre locurile cunoscute lui, de unde venea el: drumul vechi spre Păltiniș.

Am urmat traseul marcat cu o dungă roșie ce pornește din pădurea Dumbrava Sibiului, intuind că dincolo de pădure se continuă drumul, când de căruță, când forestier, pierdut în poteci de munte. Am coborât și am urcat două dealuri cu pășune pe care pășteau câteva vaci păzite de câini cuminți și blegi, am traversat încă o fâșie subțire de pini, apoi de mesteceni pitici, crescuți până în drumul îngust care leagă Poplaca de Rășinari. L-am trecut. Ne-a aruncat pe o spinare de pășune lină, dincolo de care se zărea pădurea pieptișă, de munte. Ca să ajungem acolo am ocolit o turmă păzită de un câine ce semăna cu un lup tăcut și-nțelept. Atent, ochi și urechi la noi. Nu a lătrat, doar și-a făcut apariția din spatele unor copaci. I-am respectat teritoriul și prezența, ocolindu-l, să ne pierdem din raza privirii lui.

Pădurea nu mai era o joacă. Pe harta lui Google, acelui drum i se mai zice și Enduro Gravity, fiind frecventat în special de motocicliști cu nerv și brum-vum. Undeva pe  platoul împădurit, după urcușul primului versant, i-am auzit venind din spate. Șase motociclete: cinci bărbați și o femeie. Exersau mușchii motocicletelor si ceva mușchi de-ai lor. În afară de multă adrenalină, nu știu ce altceva iți poate oferi Enduro Gravity pe motor.

Când am ajuns la al treilea versant, despădurit pe o parte, cu soarele jucându-se în iarbă, motocicliștii erau deja acolo. Se dădeau cu motorul ca și copiii, iarna, cu sania. Sus-jos, sus-jos. O poluare sonoră luase în stăpânire natura. Cred că și păsările zburaseră care-ncotro, căutându-și refugiu din orgia motoarelor. Un ATV se odihnea la umbră, trăgându-și sufletul, în timp ce stăpânul lui vorbea chiar despre el cu niște cunoscuți, la o masă de picnic, sub un arbore de seamă. Nu putea uita de el însuși, de condiția lui de ATV, nici măcar o clipă. În curând avea să fie încălecat din nou, iar el, bietul ATV, nu putuse prinde norocul de o roată: să-și fi putut batăr încărca bateriile ‘meta-fizice’ în a doua zi de Paști.

I-am lăsat pe toți în amarul lor vesel și am pornit-o mai departe, prin pădurea care urca pieptiș, pe scări din rădăcini și pietre. Pe partea dreaptă, în vale, era Gura Râului. Un bărbat, la vreo șaptezeci de ani, cred că din Gura Râului Rău, căci avea privirea tulbure, împăienjenită, dar nu de la alcool. Ședea pe un trunchi sau o buturugă, aplecat într-o nuia lungă și groasă. Când ne-a văzut că ne apropiem, bate de trei ori cu nuiaua-n pământ, ca pentru a deschide o ușă: „Încotro, încotro?” ne întâmpină, ca din rune, bătrânul. L-am întrebat dacă pe aici se merge spre Păltiniș. „Pe aici se ajunge, hăt, departe în munte.” Mi-era limpede. Moșul evita claritatea, răspunsurile limpezi. Vorbele îi  erau asemeni privirii. Din spatele copacilor apăru și femeia, care-l dădu pe bătrân de gol: „Acesta e drumul vechi spre Păltiniș. Dar mai aveți de urcat un munte după ce-l coborâți pe ăsta”. Moșul nu părea încântat că femeia spusese adevărul. Ne-am depărtat de ei și de la o mică distanță le strig: „Cristos a-nviat!” „Adevărat, adevărat a-nviat”, răspund amândoi. Bătrânul îmi aminti de basmele lui Ispirescu și Frații Grimm. Un mag, un spirit htonic, mai întunecat, al pământului. Am coborât până la releul de la șoseaua care lega Gura Râului de Păltiniș și hotărâm să ne întoarcem. Mai aveam încă vreo două ore de mers până la Păltiniș. Ne-ar fi prins noaptea pe drum, la întoarcere.

La înapoiere, cam la vreo două ore după întâlnirea cu bătrânul, mi-a ieșit un șarpe în cale. Cobora iute pe potecă, îndoit ca o potcoavă, să fi avut peste jumate de metru. Nu era din cei răi. Un șarpe de pământ, de o culoare ciocolatie, cu reflexe metalice calde, în aurul soarelui. Cobora așa cum se coboară drumul abrupt de munte: în poziție laterală, nu frontal. M-am dat la o parte din calea lui și și-a văzut de drum. Imediat mi-am amintit de nuiaua bătrânului care lovise de trei ori pământul, ca într-o poartă. Mi-o fi scos ciocolatiul inofensiv în drum? Să mai fi mers încă vreo 30 de minute și ne întâlnim cu un gușter tânăr. Verde-iarbă, stătea la soare pe cărare. Când ne apropiem, fuge prin frunzele uscate și se ascunde în tufe, dar în așa fel încât să-l vedem și să ne vadă. Gușterul, cu burta și labele pe o creangă culcată la pământ, noi în poziție buburuz, ne-am privit în ochi câteva minute, hipnotizându-ne reciproc. Noi am fost cei care am plecat primii. Și pe el, poate tot nuiaua moșului l-a chemat. Ce bine că l-am salutat la despărțire cu ‘Cristos a înviat!’ Ce bine că l-am făcut să iasă din galerii de cârtiță, cu răspunsul ‘Adevărat a înviat!’