Dumnezeu dă fiecăruia cât poate duce

Am cunoscut-o întâmplător, spun eu, dar cum nimic nu este întâmplător în viața noastră, se pare că trebuia să o întâlnesc. Era o femeie robustă, trecută prin viață, singuratică, tăcută, dar, din când în când, vocea-i răsuna vesel, de parcă nicio problemă nu se abătea asupra ei. Nu se plângea de singurătate, dar faptul că ieșea zilnic pe banca din fața blocului, așteptând ca vreun vecin să vină să-i țină companie, însemna că se săturase de dialogul cu sine. Era trecută de șaizeci de ani, avea părul vopsit și decolorat la rădăcină, privirea părea pierdută, dar un zâmbet amabil îi lumina fața.

A rămas văduvă de foarte tânără.

A crescut cu greu doi copii, de care acum este foarte mândră. A muncit în fabrică, iar după revoluție, când fabrica a fost luată de străini „pe un leu”, a plecat în străinătate și a muncit acolo până când și-a pierdut vederea.

Vecinul, care le știa pe toate, povestea toate acestea fără să-l roage cineva. O făcea cu o anumită notă de compasiune, dar și de admirație pentru sacrificiul pe care femeia l-a făcut pentru copiii ei.

Este un om admirabil. Nu acuză pe nimeni pentru necazurile, care i-au marcat viața. Este mulțumită de soarta sa și nu se plânge niciodată. Am cunoscut-o în urmă cu vreo douăzeci de ani. Era foarte frumoasă. A plecat în străinătate la muncă. S-ar fi putut încurca pe acolo cu vreun bărbat sau s-ar fi putut căsători, că erau mulți cei care râvneau la ea. Nu a făcut-o, pentru că nu a vrut ca cei doi băieți ai ei să sufere.

„Eu am crescut fără tată, spunea ea. Când mama a rămas însărcinată cu mine, tata ne-a părăsit. S-a căsătorit cu o femeie mai tânără, cu care a făcut apoi doi copii. Nu prea l-am cunoscut deoarece nu m-a dorit în viața lui. O singură dată l-am rugat ceva și nu m-a ajutat. Eram în ultimul an la liceu și aveam nevoie de buletin de oraș, ca să mă pot angaja. Eu eram de la țară, iar el avea un apartament în oraș. Nu a vrut să mă ia în spațiul lui locativ, deși i-am dat în scris că nu îl voi deranja niciodată.”

Vorbea cu o anume detașare, dar lacrimile îi jucau în ochii lipsiți de vedere.

„Mama spunea că semăn cu el, la înfățișare, dar cred că o făcea doar ca să mă necăjească. Cred că părinții mei nu m-au iubit! Mama s-a recăsătorit și ea și a mai făcut și ea doi copii, ca să nu rămână mai prejos. Aveam acum patru frați vitregi. Tatăl meu vitreg mă trimitea mereu la muncă la câmp, dar eu iubeam foarte tare școala. Am intrat la cel mai bun liceu din oraș, pentru că eram foarte bună la matematică. Eu rezolvam problemele și exercițiile din cap, fără să le scriu pe foaie. Dumnezeu mi-a dat acest dar, însă nu l-am putut cultiva mai departe, deoarece trebuia să mă întrețin, așa că nu prea mi-a folosit la nimic darul primit. Ca să-mi plătesc internatul și cantina am făcut curățenie pe scara unor blocuri. Nu aveam niciun leuț, ca să merg cu autobuzul de la școală la lucru, așa că mergeam pe jos, fuguța, kilometri întregi. Am terminat liceul cu note mari și puteam să merg la facultate. Asta mi-aș fi dorit, dar nu aveam cine să mă ajute măcar cu un sfat, cu o vorbă bună, că de întreținut învățasem să mă întrețin singură. Nu îndrăzneam să visez la lucruri mărețe. Dar este bine! Asta a fost soarta mea! De ce să mă plâng?”.

Mă uit la ea și văd în fața mea varianta feminină a lui Candide Optimistul, personajul lui Voltaire. Nu credeam că există în realitate un astfel de prototip uman, dar iată că m-am înșelat. Cum Candide, chiar și când suferințele lui au ajuns la cote maxime, era de părere că filosofia lui Leibniz pe care și-a însușit-o prin intermediul profesorului său, are baze reale, pentru că „totul este orânduit cum nu se poate mai bine”, iar „lumea aceasta este cea mai bună dintre toate lumile cu putință”. Și această femeie, veselă și optimistă, este de părere că așa i-a fost scris și că nimic din ceea ce ar fi încercat ea să facă nu putea să schimbe asta.

Povestea ei era parcă un ecou dintr-o altă lume. Ascultând-o, mai că îți vine să te întrebi dacă nu cumva lumea în care a trăit este iadul unei planete necunoscute din univers…

Este un om… Este un suflet… Este, mai presus de toate, un frumos caracter. Are o vorbă bună și un zâmbet pentru fiecare, deși în sufletul ei poate bântuie furtunile, poate…

Ascultând-o, se impune un șir nesfârșit de întrebări: Oare cum ar arăta icoana ei suprapusă peste imaginea multora dintre adolescenții care trăiesc în zilele acestea? Oare câți dintre tinerii de astăzi ar putea duce povara vieții ei, ca totuși să rămână cu un suflet nealterat? Oare de unde are resurse spirituale pentru a nu judeca pe nimeni, pentru a nu se revolta, pentru a nu se lamenta?

Parcă înțelegând aceste întrebări nerostite, ea răspunde zâmbind:„ Dumnezeu dă fiecăruia doar cât poate duce! Nici mie nu mi-a dat mai mult decât pe măsura puterilor pe care mi le-a dat!”.