Durerea este resimțită cu mai multă putere decât orice altă trăire

Umbra de suferință te urmează mereu pentru că mintea ta este ancorată într-un timp al suferinței, de care nu te poți detașa! Dar oare ai încercat să faci asta? Oare retrăirea perpetuă a ceea ce a lăsat amprenta sângerândă în ființa ta spirituală atenuează durerea? Poți oare anula cauzele care au provocat suferința? Cu siguranță că nu. Sensul drumului prin viață este unul singur iar timpul înapoi nu se poate da! Și-atunci vine de la sine întrebarea, pe care și Lenin și-a adresat-o sieși la un moment crucial din viață: „Ce-i de făcut?” Nu prea există soluții, pentru că dacă ar exista și dacă ar fi la îndemâna noastră n-ar mai exista suferință. Ori suferința este cea care ne copleșește existența în cea mai mare parte a timpului ce ni s-a dat. Filosofii antici ne îndemnau la cunoașterea de sine, Nosce te ipsum”, sau ne propuneau să trăim clipa, „carpe diem” clipa prezentului etern. Poate că autoevaluarea propriilor motive pentru care „am fost trimiși în lumină” ar putea crea o breșă spre înțelegerea sensului vieții noastre și astfel puterea suferinței ar fi atenuată. De ce? Tocmai pentru că am înțelege că itinerarul este prestabilit și în aceste condiții evitarea este imposibilă. Și dacă prin cunoașterea de sine am avea posibilitatea să evităm cauzele care generează durerea?

Cunoașterea de sine este însă un demers pe cât de complex, pe atât de relativ. Nu se știe cum ai proceda într-o anume situație dată, în care să fii implicat efectiv, nu doar ca spectator sau potențial participant. ”Dacă aș fi în locul cutăruia, eu n-aș face așa… !” Oare? Și dacă, totuși, ajungi într-o asemenea postură, descoperi cu stupefacție că ai parcurs același itinerar, pe care l-au parcurs și alții, pe care i-ai judecat și așezat în limitele logicii tale. Este atât de complicat și de complex acest proces încât singura cale de împăcare cu sinele este renunțarea la căutarea de răspunsuri. Nu vreau să știu cum anume aș proceda într-o anumită situație. Nu vreau să-mi atribui calități, pe care realitatea să mi le infirme prin demersurile ei. Nu vreau să sondez partea aceea ascunsă a ființei mele spirituale. Poate că acestea ar putea fi momente de respiro în care să ne bucurăm de ceea ce ni s-a dat. Omul nu este propriul său stăpân, dar încearcă să fie stăpânul semenilor săi. Cum să fii stăpân pe propria ființă când nu poți să-ți autocomanzi vindecarea în caz de boală? Când nu poți să pui în funcțiune un organ propriu pentru a-ți sluji? Mergem, auzim, vedem, gesticulăm și toate celelalte fără să ne gândim la elementele care compun acești factori necesari și firești ai ființei noastre. Eu pot să merg pentru că ”picioarele au primit comanda de la creier…” Dar oare creierul paraliticului nu mai dă o asemenea comandă? Cu siguranță că o dă, sau încearcă să o dea, dar picioarele nu se mai supun comenzii. De ce? Undeva s-a întrerupt ”circuitul!”Și de ce ființa noastră, pe care ne pretindem stăpâni, de ce nu reface acel circuit, ca să funcționeze? Mă gândesc aici la faptul că unei șopârle dacă i se retează coada, aceasta se reface în scurt timp. Oare printr-o autocomandă? În ființa noastră biologică pe care o hrănim, o îngrijim, de care ne pasă atât de mult de ce nu se împlinesc asemenea comenzi? Și dacă totuși se dau, cu siguranță că nu ne aparțin nouă, pentru că ne cunoaștem doar tangențial și doar în mică măsură. Cineva se pare că totuși ne cunoaște deoarece de la acest Cineva creierul primește comenzile, pe care ni le transmite nouă. Oare masa aceea albă și gelatinoasă, care ocupă aproximativ 2% din corp, are puterile miraculoase de a ne dărui bucuria sau tristețea, înălțarea sau căderea, trăirea vieții în spirit sau în materie? Poate că această ”masă gelatinoasă” nu este decât un mijloc prin care corpului nostru i se transmite comanda, tot așa cum calculatorul este instrumentul prin care transmitem și ne transmitem celorlalți. Și, totuși, de ce durerea este resimțită cu mai multă putere decât orice altă trăire? Viața fiecăruia dintre noi este construită echilibrat, nu arbitrar, tot așa cum după furtuni cerul este mai albastru în seninătatea lui, când după urcușul unui munte urmează coborâșul. Si cu toate acestea, seninătatea de după furtună, coborârea care ar trebui să ne dea satisfacție par că rămân în umbra furtunii și a urcușului, ce ne-au tăiat răsuflarea, pentru că am fost puși să forțăm limitele suportabilității. Durerea persistă în noi pentru că îi dăm voie să persiste. Motivul nu poate fi expicat decât ca pe o posibilă autoflagelare sau ca acea ”plăcere de durere”pe care doar o minte bolnavă o poate păstra în sine. Și-atunci, păstrând durerea, putem afirma că avem o minte bolnavă, sau preferăm să spunem că suntem sensibili la durerile lumii?

Dacă ar fi să luăm în calcul a doua propunere făcută de filosofii antici, și anume acea de a trăi în clipa prezentului, fără trecut și fără viitor, poate că ar putea constitui o soluție. Dar cum să te desprinzi de timp și să păstrezi în ființa și conștiința ta scânteia aceea minusculă numită prezent? Asta ar însemna , oare, desprinderea de propriul destin? ”Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe”, afirma Eminescu. Iată că cele două elemente ce compun Timpul sunt două file mari în raport cu prezentul delimitat doar în cantul filei, acea parte ce trece neobstervată tocmai pentru că nu conține niciun mesaj, nu reprezintă nimic. Oare, ”nu-i tristetea amintirea vremii în care n-am fost?”, cum se întreba Emil Cioran. Este aici o nostalgie a unui vis neîmplinit. Un dor „de departe”, cum l-ar numi Vasile Voiculescu, un dor prăbușit în sine, ce nu așteaptă să fie revelat. Tangențial, Cioran asociază tristețea cu durerea și chiar cu singurătatea. Filosoful definea durerea ca fiind „singurul drum pozitiv de înţelegere lăuntrică a problemelor personale”. Concluzia care s-ar impune aici ar fi că soarta omului are dimensiunea durerii, deoarece se descoperă doar prin durere. Oare de unde vine această durere devreme ce vrem să ne desprindem atât de trecutul, care oricum nu mai poate fi reînviat, cât și de viitorul atât de incert pentru fiecare? Căci, la urma urmei, nu ne aparține decât clipa prezentului, acel prezent etern în care trăim. Si-atunci, desprinși de cele „două fețe ale filei” nu putem fi oare fericiți? Poate fi vorba de o fericire în sine, o trăire exaustivă, un demers fundamental prin care viața poate avea un sens, pe care să-l înțelegem pe deplin.
În concluzie, haideți să trăim clipa și să fim fericiți!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii