E-eli, din amintirile unei Umbre. Un început dintr-un sfârșit

Notă: Când cenzura se lasă peste lume și fiecare cuvânt spus poate fi folosit împotriva ta, imaginația salvează Spiritul și proza fantastică Ideea.

Capul îi căzu greu în palma care-l sprijinea. Cotul se înfipse scurt și dureros în corpul Stejarului, care-ntre timp îi devenise masă. Flacăra unei Lumânări era singura formă de iluminat pe care ochii săi o mai tolera. Mii de ace sticloase îi străpungeau orbitele. Obosise. Ar fi vrut să doarmă, dar timp nu mai era. Rămase nemișcat, privindu-și Umbra uriașă pe perete. Începu a desluși în ea fragmente din toate viețile lui trecute. Zâmbi în sinea sa. Se adunase tot, din toate în care se tot risipise și începu să-și dea voie. Să-și amintească. Să simtă. Să elibereze poverile neputințelor adunate în vieți. Umbra îi vorbea. Știau amândoi că aceasta era ultima lor poveste pe o planetă străină, ultimul lor popas spre Acasă.

Acasă. Câtă depărtare era în acest cuvânt. Și totuși. Nu îl părăsise niciodată. Îi fusese aproape în fiecare ev întunecat, prin fiecare trecere. Fusese unica Lui forță, de Dumnezeu auto izgonit. Plecase de mult. Era pe când orgoliul său nemăsurat îl mințise că va putea stăpâni mii de Lumi, Sori și Stele. Acum îl privea și mai era doar un punct din Umbra-i uriașă de pe perete. Suficiența Conștiinței sale îl aruncase în cea mai nechibzuită hotărâre a Sa. Se simțea bătrân, prin fiecare durere pe care o simțise. Își simțea Tinerețea ca un drept ce-și cerea înfăptuirea. Uitase că Tinerețea venea cu fiecare bucurie. Se afundase în mirosul de hoit în putrefacție al acestei străine planete. Sperase că nu va trebui să-și recunoască înfrângerea și neputința, și ea, Planeta avea să-i devină Casă. Doar că, mirosul de frică, emanat, al celor fără de conștiință era ca o palmă puternică înspre a sa trezire. Mirosea, în jur, mai greu decât pe un câmp de bătălie cu mii de hoituri în descompunere și corbi flămânzi ce roiau spre propria hrănire, bătând metalic, negru din aripi. Îi privea pe toți și le vedea moartea imprimată pe chip, luminată de ecranele care-i însoțeau în fiecare clipă. Erau mai morți decât morții descarnați sub un soare ucigător, căzuți sub un steag în care crezuseră și pentru care luptaseră. Acum nimeni nu mai credea în nimic. Poate doar în Frică și Neputință, căci Prăbușire era numele ultimului Zeu, în care ei mai credeau.

„Acasă. Pe Zunnex. Planeta celor doi Sori.” Respiră adânc și Umbra îi sclipi cu toate apele și cascadele munților pe care îi lăsase de mult în spate spre a deveni prizonier pe o planetă care își trăgea seva din fiecare bocet și urlet de disperare. E-eli (Ilay) zâmbi. Era prima oară când această amintire nu-l mai strângea ca o menghină. Aproape că renunțase la ea, cu disperarea celui care vrea să uite, pentru că insuportabila viziune îl rănea aproape fizic. Își încleșta unghiile în carne și urla în Sinea-i până la epuizare. Apoi, uita. Sau doar se mai mințea încă odată că poate uita. El însuși se născuse din vântul care aduna cu sine stropii cascadei de pe muntele Vieții. Particule de Conștiință adunate în ceea ce acum s-ar putea numi corp. Era culoare, sunet, emoția unei bucurii liniștite și așezate. „Offf…cum mai miroseau toate frunzele de pe marginea căderii de Apă”. Turcoaz fusese culoarea Lui, Respira ca un susur de ape, Se Mișca ca un zefir, Se Hrănea cu bucurie și cunoașterea fiecărui lucru nou descoperit. Până când toate acestea îi deveniseră insuficiente. Venise zvon din depărtare că unii Zei au făcut un nou loc de „joacă” și de învățare. Oooo…cum îi mai sclipiseră ochii, de mândria tuturor acelor învățăminte pe care avea să le dobândească, dacă îi va urma. Era atât de proaspăt și crud în Conștiință, precum o frunză ieșită din mugur într-un început de Primăvară. Și naiv. Dureros de naiv. Sperase o clipă că, Ei, Zeii, îl vor lua și îl vor învăța. Da. L-au învățat, așa cum își învață creaturile acestea copii să înoate. L-au luat în brațe și l-au aruncat în valuri. Iar de acolo, mai departe, scăpa doar cine mai putea.

Antimus fusese mesagerul acestor zvonuri nătângi. Îl învăluise cu vorbele sale meșteșugite și promisiunea unei Conștiințe atotcuprinzătoare. Merseseră zile întregi prin unicul deșert al Planetei, locul în care cei doi Sori nu apuneau niciodată complet. Era locul deasupra căruia cei doi Se adunau ca într-un loc de popas. Sclipeau scurt în apropierea lor, până aproape de coliziune, iar apoi își reluau cursul molcom ca niște uriași sateliți supraveghetori peste toate acele minuni, de Conștiință condensată, vechii și noii locuitori ai Zunnex-ului. Îl plimbase neîncetat prin praful fin cu miros de sidef și pulberi de cristale. Avea să afle, mai târziu, că fusese doar locul de unde se luaseră mostre pentru viitoarele mine de pietre prețioase de pe noua Planetă numită Gheen’adama. Îl purtase pe fiecare dună, până aproape că i se evaporaseră toate particulele de apă, și-l adusese în acel punct în care E-eli era convins că hotărârea era a lui și doar a lui, deși picase cu brio cea mai parșivă lecție de manipulare. Nici nu știa că există așa ceva și că tocmai aceasta era principala unealtă cu care acea adunătură de Zei Creatori, vor construi o nouă lume, pe o nouă planetă, într-un loc sălbatic, pe o orbită pustie, ecranată și izolată de orice altă formă de Conștiință din Multiversuri. Antimus îi promisese măreția pe care o va dobândi prin scufundarea în anonimatul uitării de sine. Că va deveni acea lumină de care toți se vor bucura și din seva căreia vor crește făpturi minunate, că recunoștința lor îl va însoți, chiar dacă nu îi vor cunoaște numele. Era Zeu. Dar în sinea lui, orgoliul îi șoptea că este unica și măreața lor șansă de a deveni Dumnezeu. Și poate într-o zi, vor avea propria lor planetă, cu propria lor lume și creație, din mintea Sa îmbogățită cu toată experiența ce o va căpăta pe Gheen’adama.

Își lăsă fruntea pe masă, zguduit de un râs eliberator. „Ooo! Sfântă și Neprețuită Naivitate!”…se mira că încă era Viu. Respiră ușurat, ca după ce ar fi lăsat să cadă o inutilă povară pe care se tot încăpățânase să o poarte cu sine. Își lipi obrazul de lemn și respiră în pădurea din care copacul venise și în care crescuse. Cu câtă ușurință se conecta la locul în care fiecare lucru fusese creat. „Ce Dar!… Dar ce povară!” se minună pentru sine, în timp ce acul scârțâi ultimele acorduri pe un vinil cel păstrau pe Menuhin și-un concert de vioară a lui Paganini…„Alți Zei, din alte timpuri. Cenușă. Peste cenușă.”-plescăi el, într-un căscat, neprotocolar. „Ferice de ei că plecaseră! La timp, să nu mai vadă cum Prăbușire îi ștergea, acum, din arhiva cu amintiri a planetei.” Umbra coborî de pe perete, îl învălui și-i acceptă răgazul odihnei, ocrotindu-l.

Povestea trebuia spusă. Să o mai trăiască o dată dintr-un capăt, prin propriii ochi, dar și cu detașarea celui care nu mai are nimic de pierdut. Doar de spus. Ca pentru sine, înainte de o nouă călătorie. Dar mai întâi de toate, își dădu voie să adoarmă un pic.
Un cer se înălța roșu peste toate amintirile sale. Alți Zori se nășteau din visele sale. În sfârșit. În sfârșit, își amintea… Oftă.

20211002_155208