Electorală fără diagonală

Motto: Orice politician ar trebui să fie familiar cu termenul ’etică’. De ales sunt cei care i se adresează cu ’Doamnă’.

Mă uit în Marea Britanie pe geam și văd peticiri de străzi, care mai de care mai artistice. Campania electorală s-a încheiat acum două săptămâni. Mă uit pe internet, în România, și văd șantiere în lucru. Murdărie pe străzi în Marea Britanie, murdărie pe străzi și în România. Rețelele de canalizare s-au peticit doar la avarii. Furtunile de vară, care abia așteaptă să vină în vizită, folosesc străzile drept tobogan. În cartierul meu, la fiecare ieșire din casă văd pensionari strângând gunoiul. Taxele pe care le plătim primăriei sunt foarte mari și au tot crescut, an de an, fără să întrebe de salarii dacă le pasă.

Campania electorală din orașul în care locuiesc nu a fost la fel de agresivă ca cele din România. Nu am văzut bannere, ci numai pliante livrate la domiciliu, cu extrase din propunerile concrete pentru oraș și câteva date despre candidat. Propunerile sunt bune, ce se vede în oraș e cu totul altceva. Iar ce nu se vede e la fel ca în România, doar că mai bine camuflat.

În România parte din campania electorală e tot discretă, la nivel de programe și de propuneri concrete, argumentate. Treburile au mers prost cam peste tot, inclusiv în vestul Europei și în America. Să ai aceleași fețe care să aibă tupeul să se autopropună, după ani întregi de corupție și lipsă de eficiență, nu mai e democrație, ci prosteală de bișnițari!

Și mai e ceva ce-o să-mi aducă mulți fani: statul ca la priveghi al ziariștilor. Campania electorală e o perioadă când ziaristul ar trebui să fie feroce: zice candidatul, dacă e tot ăla, că a asfaltat, de exemplu, ziaristul trebuie să vină cu cel puțin o sută de fotografii care să reflecte calitatea lucrării. Au căzut poduri, s-au lăsat străzi, au crăpat clădiri, cine plătește? Fețelor noi ar trebui să li se ceară un program, exemple de surse de bani, detalii despre felul în care se intenționează să se acceseze resursele, cu exemple practice, nu doar vorbe în vânt de felul ’vom accesa fonduri europene’. Uniunea Europeană a avut și are și ea puturoșii ei de spoit, își premiază după modelul promovat pupincuriștii … iar creditele nu s-au dat urmărind un program de țară, ci aiurea, creând niște insulițe în zone care până la urmă le trag și pe alea în jos, din lipsă de coordonare și echilibru.

Mai e apoi și problema video-chat-ului. Bugetele sunt proaspete, așa că se poate cheltui și pe cultură. De când s-a subțiat codrul, politicienii au propus ca muzica să fie soră de frate cu românul. La fiecare concert sunt menționate prefectura și primăria, de parcă banii nu ar fi ai cetățenilor. Candidații urcă pe scenă, se pupă cu artiștii, dau diplome, fac poze, recitând emoționați: „votați-mă și numai într-o primăvară sufletească vă țin!”. Cui îi mai pasă de industrie, agricultură, locuri de muncă, unelte care să întrețină și primăvara sufletească a localității?!

Totul se face cu binecuvântarea bisericii.

… și cu toții iau parte la mascaradă pentru că dintre acei oameni, care acum se poartă fără rușine, unul sau una, care va câștiga, va semna pentru fonduri, fonduri fără de care și activitățile subțiri care mai funcționează cu bun simț nu și-ar putea continua activitatea.

Personal, cred că modelul de campanie electorală de până acum nu numai că a fost unul ipocrit, dar nici nu avea cum să aducă ceva bun.

În centrul campaniei electorale ar trebui să fie votanții și nevoilor lor. La televiziune, de exemplu, ar trebui să fie invitați reprezentanții spitalelor, care să spună cu ce probleme se confruntă. Valul întâi: Manageri și contabili. Valul doi: medici, asistente medicale, paramedici, infirmiere. Dacă sunt mai multe tabere, deci opinii, să fie invitate toate. Odată sau separat. Să se dea sfoară în localitate și pentru beneficiari ai serviciilor spitalelor. Politicienii candidați să vină cu soluții per problemă și cu rezolvarea argumentată: surse, fonduri, eforturi, strategie, termen de rezolvare. Când votanții din sistemul sanitar local agreează cu una dintre soluții, să se semneze un contract ferm între acel spital, de exemplu, și politician, care, în caz că politicianul respectiv câștigă, să devină literă de lege și respectivul să poată fi trimis în judecată în caz de nesoluționare a problemei. Diferiți politicieni ar putea semna cu diferite tabere, iar dacă câștigă, să fie obligați să facă ce au propus. La fel în cazul școlilor, sistemului de transport în comun, afacerilor mici, afacerilor mijlocii, bisericilor, regiilor, dar și al breslelor: agricultori, instalatori, constructori, profesori, medici, funcționari, elevi, ajutați social, etc, al persoanelor cu handicap și al îngrijitorilor acelora, luați separat dacă nu au aderat la vreun sindicat.

Problemele sunt ale oamenilor, politicienii fiind doar niște unelte prin care se pot rezolva acele probleme. La televizor, în presă, la radio, pe internet politicienii ar trebui să se confrunte cu cei pentru care vor lucra și cu problemele lor. Confruntarea între politicieni era oricum o comedie; la furat cu acte făcute după regulile lor și la mințit cu toții au fost prieteni.

Chiar și porcii lui Orwell trebuie să vină să ceară de mâncare, nu să li se dea cheia de la cămară.