Eterna noastră democraţie de faţadă

Vorbind cuiva despre ambiţia de a-mi strînge în volum textele tipărite în Expres, Zig-Zag, Expres Magazin şi Evenimentul Zilei între 19 ianuarie 1990, ziua debutului meu în presa postdecembristă, şi 12 noiembrie 1992, ziua cînd s-a încheiat, practic, minima aşezare a ţării pe temeliile de mucava ale pluralismului, mi s-a sugerat să însoţesc fiecare text publicat pe vremuri cu un comentariu din perspectiva prezentului.
Ca om de bibliotecă, interesat şi de Regele Lear, nu numai de ciorapii Elenei Udrea, cum se întîmplă cu mai toţi ziariştii din prezent, mă bucură cînd întîlnesc parteneri de dialog despre ultima carte citită sau ultima întîmplare de pe planetă.
Am luat în serios sugestia preopinentului.

După un timp de gîndire, mi-am dat seama însă că ar fi greşeală.
Cititorului de acum trebuie să i se pună sub priviri doar textele scrise şi publicate de mine la vremea respectivă.
Pentru că, dincolo de darea de seamă asupra rătăcirilor Istoriei, ele sînt o mărturie a drumului parcurs de personalitatea mea de la grădiniţă spre facultate în ceea ce priveşte formarea ca jurnalist într-o democraţie autentică.

Însoţirea textelor la vremea respectivă cu textele scrise acum, după două decenii de schimbări evidente nu numai în viaţa ţării, dar şi în personalitatea mea, ar fi lipsit volumul de ceea ce cred că e farmecul său esenţial:
Aducerea în prezent, prin forarea în arhivă, a unei fişe de temperatură din primii ani postdecembrişti.
Pentru că, repet, citindu-mi textele de atunci pentru necesara corectură tipografică de azi conştientizez că ele se constituie într-un document istoric de excepţie.
Un document care dă seamă de ce putea fi în capul ziaristului Ion Cristoiu din anii 1990-1992, director de publicaţii, lider de opinie, trecut – la vremea respectivă – drept un îndrumător de conştiinţe.
Am renunţat, desigur, la ideea de a-mi dubla textele de pe vremuri cu texte din vremea de azi.

Citindu-mi însă comentariile, mi-am dat seama însă că n-ar strica unele rînduri despre Ion Cristoiu din primii ani ai tranziţiei româneşti. Pentru că – aşa cum spuneam mai sus – textele scrise în volum sunt un document deosebit nu numai despre întîmplările din viaţa social-politică a ţării, dar şi despre conştiinţa unui om care, la vremea respectivă, beneficia de ipostaza liderului de opinie.

Judecarea unei prestaţii de acum 25 de ani suferă de ceea ce se întîlneşte în toate exerciţiile de acest gen, inclusiv în cele de pe teritoriul Istoriei.
Întorcîndu-te asupra trecutului cu înţelepciunea prezentului, dar, mai ales, cu experienţa întîmplării deja consumate, anumite fapte, stări, gînduri de atunci îţi apar exagerate, dacă nu chiar ridicole.
În amor, de exemplu, după ce o căsnicie ratată ţi-a dezvăluit slăbiciunile femeii prea iubite, revenind la vremea cînd erai amorezat de ea peste cap, te întrebi, uimit şi revoltat, cum ai putut fi atît de netot, împrumutîndu-i delicateţe de Zînă şi caracter de Sfînta Vineri.
Atunci însă n-aveai cum să ştii ce se va întîmpla în viitor.

Citindu-mi proza politică dintre ianuarie 1990-noiembrie 1992, n-am cum să nu mă uimesc de o stare de spirit împărtăşită de aproape toate intervenţiile mele în scris:
Neliniştea în ce priveşte destinul democraţiei în România.
De cele mai multe ori pornind de la o diversiune a regimului FSN-ist, de la o nouă victorie a lui Ion Iliescu, avertizam alarmat asupra pericolelor care pîndeau democraţia.

Au trecut de atunci două decenii şi ceva.
Democraţia noastră n-a păţit nimic.
România n-a revenit la comunism şi nici n-a căzut în mîinile unui dictator.
Explicarea nu e totuna cu justificarea.
Şi totuşi, oricît de tare m-ar sîcîi acum neliniştile mele exagerate de atunci, nu pot să nu constat că aveau cauze profunde.
Atît în realitatea din jur, cît şi în personalitatea mea.
Realitatea din jur e cea care se desluşeşte din textele mele.

În cronica dedicată cărţii Punct şi de la capăt (cu numai o parte din comentariile strînse de mine în volum între ianuarie 1990 şi aprilie 1991), Mircea Iorgulescu sesiza la BBC, nota de esenţă a scrisului meu:
Comentariul propriu-zis era dublat de o istorisire a faptelor supuse meditaţiei.

Recitindu-le acum, îmi dau seama că marele critic avea dreptate.
Practic, puţine sunt comentariile care să nu conţină şi rînduri sau chiar pasaje de proză, avînd un satiric drept autor.
Folosirea politicului real pentru exerciţiul de proză satirică l-a îndreptăţit pe Nicolae Manolescu în Cronica literară la carte, apărută în România literară, să vorbească de proză politică.
Mărturii şi ale întîmplărilor de la vremea respectivă, textele dedicate politicului dovedesc fragilitatea democraţiei româneşti.

Repetînd (a nu ştiu cîta oară), blestemata şmecherie a formelor fără fond, imediat după ianuarie 1990 au apărut, mai ceva ca ciupercile, instituţiile statului de drept.
Din ianuarie 1990 pînă în noiembrie 1992, România şi-a făcut Parlament, alegeri libere, presă independentă, justiţie indepedentă, televiziune Publică.
Teoretic, realitatea democraţiei nu mai putea fi pusă la îndoială.
Practic, această realitate era de faţadă.

În celebrul său eseu „1907. Din primăvară pînă-n toamnă“, I.L. Caragiale se alarma că n-aveam partide în toată puterea cuvîntului, ci doar nişte găşti, angajate într-un crîncen război pentru ciolan, sub perdeaua de fum colorat a confruntării politice.
Dacă ar fi apucat primii ani postdecembrişti, Caragiale ar fi putut scrie acest lucru şi despre partidele de după 1989.
Ar fi putut scrie acelaşi lucru şi azi, în 2015.

Pe hîrtie, partidele anilor 1991-1992 aveau titluri în stare să răvăşească de entuziasm un politolog occidental:
De Stînga, de Dreapta, de Centru, ba chiar şi extremist-naţionalist.
În realitate, aceste partide se reduceau la o mînă de şmecheri care văzuseră în înfiinţarea de formaţiuni politice nu nevoia ca în politic să fie reprezentată o clasă sau o categorie socială, o credinţă, o idee, ci un SRL prin care să scoată ceva parale pentru vilele, yahturile şi amantele lor neghioabe.
Nici o instituţie a statului de drept nu funcţiona autonom potrivit normelor proprii.

Am descoperit cu uimire mai multe texte din vara lui 1992 prin care mă uimeam că instituţia numită Curtea Supremă de Justiţie a respins sesizările Opoziţiei în privinţa prezenţei lui Ion Iliescu pe lista de la Senat în alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992.
Legea electorală interzicea înscrierea preşedintelui în exerciţiu pe listele vreunui partid, dat fiind că potrivit Constituţiei, şeful statului se afla deasupra partidelor.
O instituţie cu adevărat democratică ar fi admis constatările Opoziţiei.

E doar una dintre constatările de atunci care m-au făcut să tresar azi.
Azi, se poate spune că avem altceva decît o democraţie de faţadă?!