Eu ce mai citesc?

Trăim vremuri în care științei îi e rușine cu mulți dintre cei care se laudă că o slujesc. Uneori te uiți de mai multe ori, când la tine, când la ei, să vezi dacă faceți parte din aceeași specie. Apoi încep să vorbească și răsufli ușurat, ăia nu-s oameni. Simți până și răsuflarea lui Dumnezeu la ureche, cel puțin costumele de carnaval îi aranjează.

Pe lângă rugăciunea zilnică încerc să rezolv și câte o problemă de matematică sau să mă cert cu fiu-meu în privința unei teorii din fizică. Doar așa, ca să-mi demonstrez că nu am uitat cine sunt.

Cel mai greu e cu literatura. Nu prea citesc literatură contemporană promovată de valorile americane și europene, am încercat, dar de foarte multe ori era ca și cum citeam contoarele sau lista cu prețuri din supermarketuri. Nu spun că nu există și literatură bună, există, dar e ținută cu dinții, în dulapuri ferecate. Să nu se molipsească. Oamenii de artă, ca să generalizez un pic, își promovează tribul și urâciunea cu câștig imediat. O banană biodegradabilă lipită cu bandă izolatoare a câștigat enorm la licitație. Actorii spun că Dumnezeu are simțul umorului. Are, simțul prostiei nu-l are. Exemplele pot continua. Poeții pamplezirului scriu despre mersul la toaletă și despre găinațul de cocostârc. Muzica contemporană l-a băgat până și pe dracul în sperieți.

Dacă scot din raft un volum de poezii, cineva cu experiență în domeniu îmi șoptește că poetul era homosexual. Mă prefac că nu aud. Mi se mai repetă de vreo cincisprezece ori până închid cartea și o pun înapoi în raft. Mă interesa doar poezia. Aproape despre toți autorii mi se spune că au fost homosexuali, trăind pe ascuns, făcându-și semne pe ascuns, mi se ia cartea din mână, mi se dau exemple. Fug. S-a ajuns până la a mi se explica că și heterosexualii au fost homosexuali. Mi se dau exemple din texte. Le spun că nu e adevărat, autorul ilustra niște scene din iad, cum sunt și cele din textele biblice, de pe biserici. Criticii literari de ocazie se enervează, actele sexuale sunt descrise cu intenție, nu se poate să nu fi fost. Nu are rost să cer alte dovezi, nu din acel tip de motive citesc. Sunt indivizi care trăiesc extazuri doar din a-i face pe toți artiștii niște ciudați, coborâți la nivelul lor de plăcere imediată.

Despre Shakespeare au spus mai întâi că a fost homosexual, puteau chiar demonstra că patul conjugal, împărțit cu nevastă-sa, era rece. Apoi au spus că a fost femeie. Portretul pe care îl avem astăzi a fost promovat de un pezevenghi, e carevasăzică un fals. Păcat, mizam pe fruntea lui înaltă, așa ca a Bălcescului. Apoi s-a spus că nici măcar nu e așa mare, că au fost alții mai talentați. Eu să fiu în locul lui Shakespeare i-aș bate cu limba engleză pe unde apucă.

Și despre T.S. Eliot s-a spus că ar fi fost homosexual, a stat odată în gazdă, în America, în aceeași casă cu un bărbat. Deși nu sunt mare scriitoare mi se face și frică să mă gândesc că în studenție am stat cu alte trei fete în aceeași cameră de cămin.

Era atât de frumos înainte când puteai citi și judeca cărțile după talentul și măiestria autorului! Acum te asaltează ‘ce e’ și nu ‘la ce se pricepe’. Prea multe cărți, picturi, partituri muzicale, sculpturi las în urmă, nu din cele care nu au nicio valoare, ci din cele care au, indiferent că-mi place sau nu, dar pentru care sunt hărțuită cu amănunte care nu ar fi trebuit niciodată scoase din chiloți.

Într-o zi, un bărbat cu fustă mi-a spus că, deși aș fi putut să-i fiu bunică, stăteam prea aproape de soțul ‘ei’, care se crăcise pe două scaune.

Eu cred că Dumnezeu chiar a încercat să judece oamenii după ce și cum au creat, dar oamenii vor să fie judecați după păcate.