Expat în Thailanda. Biserica rusă din Pattaya

Aici trăiesc foarte mulți ruși. Firesc, și-au construit și biserici, una fiind chiar la noi în cartier. Încă nu am renunțat la obiceiul de a mă deplasa pe jos, în ideea de a face și ceva mișcare, și de a explora împrejurimile, de a vedea viața oamenilor de aici. Asta, pentru că încă cochetez cu ideea de a-mi ține un fel de jurnal- reportaj al vieții de aici, ce văd, ce îmi pare interesant și diferit de ceea ce știu, experiențe proprii. Un fel de flash-uri ale vieții de aici. Fără judecată, fără răutate, fără politică, fără comparații, atât cât se poate, mai mult observator și un pic cronicar prin faptul că notez ceea ce văd.

Azi, neavând nimic important de făcut și părându-mi că nu este foarte cald, am hotărât să ies și să caut biserica. Simțeam nevoia să văd, să fiu într-o atmosferă familiară, să simt un miros cunoscut, ceva ce să-mi amintească de acasă. Teribil îmi este aici să mă obișnuiesc cu mirosul. Nimic nu-mi miroase ca acasă. În orice loc unde merg, mirosul peste care dau este diferit de tot ce știam eu, e greu, de neidentificat. Nu am nicio amintire cu care să îl asociez și cred că asta îmi creează o stare de disconfort și de frustrare. Pe stradă, mirosul este și mai greu când treci prin dreptul gurilor de canalizare. Au canalizare de suprafață, gurile fiind acoperite cu grătare pentru scurgerea apei ploilor. Dar, în lipsa ploilor, sunt doar o sursă continuă de miros, de țânțari și alte vietăți ce-și au acolo universul. Încă am obiceiul de acasă ca dimineața, după trezire, să deschid geamurile, să fac curent să se primenească aerul din interior. Ies pe balcon pentru a simți aerul, să respir. Doar că aerul pe care-l inspir, deseori îmi pare mai viciat decât aerul din interior. Este umed și foarte cald. De fiecare dată, foarte cald și tot mai umed, încât mă gândesc că poate respir particule de apă și nu aer. Uneori mă gândesc că localnicii sunt probabil modificați, au și branhii. Cât îmi lipsește aerul rece de-acasă, mirosul de-acasă! Am nevoie să-mi găsesc un punct pe care să mă concentrez și în jurul căruia să-mi brodez existența.

Privesc în jur cu ochi avizi, să găsesc lucruri spectaculoase, pe care să le notez și să le spun celor de-acasă. Dar nu văd nimic extraordinar. Totul e un amestec de uscat și bogat, de curat și murdar, de organizat și părăsit, care dau un carcalete fără nicio noimă. Mă ghidez după aplicație. Sunt în apropiere. Am intrat pe o stradă străjuită de garduri înalte de trei metri din tablă ondulată. Pesemne se construiește ceva. Dar nu aud nicio mișcare. Cine știe! Zăresc turlele bisericii sclipind în soare. Mă bucur că am ajuns. Intru în curtea bisericii și mă îndrept spre ceea ce cred că este biserica. Are fațada unei biserici, deși nu are forma ei clasică. Apăs clanța, dar este închis. Rămân derutată. E liniște în curticica albă. Fac o piruetă încercând să detectez o urmă de mișcare pe undeva. Văd perechi de papuci lăsați în capul scării aflate în dreapta clădirii. Acolo este cineva, îmi spun. Îmi pare ciudat că se descalță la intrare, asemeni thailandezilor, care nu intră încălțați în casă, în temple. Respect obiceiul, regula, chiar dacă acasă nu ne descălțăm când intrăm în biserică. Urc scările și deschid ușa încet. Nu știu foarte clar ce mă așteptam să găsesc, dar sigur nu mă așteptam la ceea ce m-a întâmpinat!

Acasă, când intri într-o biserică, te aștepți să fie liniște, cu doar câteva persoane tăcute care să-și vadă de treaba lor cu sfinții, sau cu cele administrative, totul în liniște, în semi-umbră, în răcoarea întunecată a zidurilor. Iar tu, discret, prelins prin fața icoanelor, prin dreptul altarului, îți spui păsul, te-nchini, te rogi, mulțumești și după ce aprinzi o lumânare, ușurat, te-ntorci în lumea reală cu credința că vei fi auzit și ajutat.

Aici, m-au întâmpinat mai mult de zece perechi de ochi ale tuturor persoanelor care erau înăuntru- femei, copii și vreo 3 bărbați. Ca la un semn, toți s-au oprit din ceea ce făceau, au tăcut și s-au întors spre mine. Eram ca într-o scenă suprarealistă, în care totul se derula cu încetinitorul, iar fețele personajelor erau imobile și inexpresive, doar mișcarea exagerată a ochilor arăta că sunt vii. Eram împietrită la rându-mi, neștiind cum să reacționez. Nu mai intrasem într-o biserică ortodoxă rusă decât odată, cu mulți ani în urmă, în București. Și da, și-acolo erau mulți enoriași care curățau și frecau totul, dar cumva am trecut neobservată în agitația lor. Aici, însă, am simțit că urmează scanarea cu lasere și dacă nu apar corespunzător, expulzarea. Vreo trei femei, constatând că sunt desculță, s-au întors mulțumite la mopul și cârpele lor, reluându-și sporovăitul pe ton scăzut. Certau copii care se alergau, pesemne plictisiți de interminabila muncă a bunicelor. Dădeau ordine scurte, rearanjau ce aranjase altcineva înainte.

Am dat să închid ușa, dar clanța mi-a alunecat dintre degetele transpirate și s-a trântit cu zgomot. Privirile dezaprobatoare m-au scrutat scurt din nou, dintr-o mișcare scurtă a capului peste umăr, însoțite de un sunet ca un șuierat din buzele țuguiate. Eram transpirată toată. Starea mea generală nu tocmai bună, drumul pe jos prin soarele fierbinte, speranța unui loc liniștit și ocrotitor, erau toate izbite de realitatea din biserică. Iar aerul condiționat, deși rece, mă făcea să transpir și mai abundent și să mă simt nesigură. Cu ochii fixați în ochii supraveghetorilor mei, nu am văzut ultima treaptă care urca spre naos și cu greu am evitat un moment penibil suplimentar. Ajunsă în naos, am căutat să înțeleg unde pot merge să mă închin. În față, pe unde urcasem, nu aveam nicio șansă, din cauza freneziei curățeniei – luându-mi deja două mopuri peste picioare, fără niciun avertisment sau scuze ulterioare. Clar eram în locul nepotrivit și nici dorită nu eram prea mult.

În stânga, era un alt naos, unde pesemne se terminase de dat cu mopul și lustruit sfeșnicele. Am dedus asta, deoarece covoarele roșii erau întinse și un cordon roșu bloca accesul către ușile altarului. Am gândit că e pus pentru a împiedica oamenii să calce pe marmura umedă și să nu-și lase tălpile. Era uscat, deci pot trece spre ușile împărătești sau o iau pe covor și nu murdăresc nimic. Am ales a doua variantă. Am ajuns la ușile altarului, m-am închinat pe rând la icoane și o luasem înapoi spre cordonul roșu, moment în care văd preotul ieșind ca un vârtej din altar și venind spre mine. Mă întreabă în engleză daca sunt sârboaică sau bulgăroaică. Româncă, i-am răspuns zâmbind. S-a relaxat ușor auzind răspunsul meu și mi-a explicat că nu am voie să trec de cordon sau sa merg pe covoarele roșii. Mintea mea s-a înțepenit în interdicție și, obosită fiind deja de bulversarea generală în care intrasem deși sperasem să găsesc liniște și armonie, am simțit nevoia să mă așez pe un scaun, să procesez pe îndelete informația și să mă refac. Aveam în față icoana Sfântului Andrei și m-am rugat lui pentru câteva clipe, imaginându-mi că prin el îmi refac legăturile cu ce însemna pentru mine acasă. Eram într-o biserică soră, dar nu eram acasă.
După un timp, m-am ridicat, m-am închinat și am pornit spre ieșire, urmărită de privirile vigilente ale mătușii ce, cu două scaune mai în lateral de mine, tocmai își terminase de citit acatistul.

Am ieșit în soarele dogoritor și, instantaneu, hainele mi s-au umezit. Mi-am căutat papucii ce fuseseră mutați de vreo mătură harnică mai în lateral și, căutând umbra gardurilor și pe a pomilor, greu de găsit fiind amiază, am pornit spre casă.

Am trecut din nou pe lângă gardul înalt din tablă ondulată. Din partea dreaptă, dintr-o deschidere a lui, a ieșit o femeie care căra pe-o parte un lighean cu rufe. În urma ei, un prichindel in tricou si pantalonași scurți mergea mărunt și iute, împiedicându-și piciorușele de papucii mult prea mari. Smârcăia ceva și mă-sa îi răspundea întorcând capul spre el a verificare. Mirată de apariția lor, am privit spre deschiderea de unde apăruseră și am rămas surprinsă. Dincolo de gardul înalt am văzut ceva ce era făcut din același tip de tablă. O magazie, am gândit mai întâi! Pesemne e vreun șantier părăsit. Sau este o construcție veche și s-au aciuat acolo. Mi-era jenă să mă opresc și să mă holbez, dar m-am prefăcut că-mi caut ceva în rucsac și am mai tras o ocheadă locului. Nu era o magazie. Era o construcție din tablă, fără nicio deschidere, fereastră sau ușă, în afara unui spațiu între table pe unde puteai intra sau ieși. În interior era întuneric. Am ghicit mai mult, în lumina ce pătrundea nu prea adânc, o saltea învechită așezată direct pe pământ, cu niște haine agățate de cuie sau uitate neglijent pe ea. Contrastul vieții de aici m-a surprins încă odată. Atât de firesc conviețuiesc aici bogăția și sărăcia lucie, fără să stârnească întrebări, resentimente. Pentru străina din mine, ceva nu era în firesc, dar nici în putere de a schimba ceva.
Cu inima îngândurată m-am topit în soarele puternic, odată cu drumul, cu clădirile. Cine avea nevoie de ele la temperaturile astea? Era suficient doar un acoperiș din tablă să te ferească de ploi.