Expat în Thailanda. Școală de șoferi nu există, permisul se ia după vizionarea unui film cu accidente rutiere

Despre trafic. M-a surprins faptul că aici nu au școli de șoferi. Nimeni nu îi învață, în mod instituționalizat, cum să conducă sau măcar care sunt regulile de circulație.
Traficul este teribil. Cred că doar în Istanbul am mai văzut atâta aglomerație și mașinile bară la bară, toată ziua, conducând pe principiul se bagă cine poate și are tupeu.

Nu ai școală de șoferi, ai un număr uriaș de motociclete și motorete pe străzi și, peste toate, majoritatea mașinilor sunt pui de mastodonți. Surprinzător câte jeep-uri, mașini cu patru uși și cu remorcă au aici. Este o paradă pe șoselele orașului. Văzând aceste mașini, te gândești că oamenii sunt înstăriți. Dar, de fapt, e vorba doar despre mentalitate și despre specificul vieții de aici. Familiile sunt mari și sunt formate din părinți și familia fiului, care, de asemenea, are minim doi copii. Mai sunt uneori și unchii și mătușile care îi însoțesc în călătorii sau chiar locuiesc împreună, neavând propriile familii. Astfel, ai nevoie de o mașină cu cât mai multe locuri în care să-ți pui familia și, împreună și cu câinele, să pornești spre oraș, la cumpărături, la masa de sâmbătă seară sau în vacanța de doar două zile la mare sau în vreunul din campingurile amenajate în parcurile naționale.

Poate casa, locul de locuit sau doar de dormit pentru unii, nu este prea importantă – majoritatea locuiesc cu chirie-, dar mașina este esențială și definitorie pentru viața lor. Majoritatea sunt cumpărate cu credite greu de dus, sunt bunul cel mai de preț al familiei. Pot locui într-o cămăruță de patru metri pătrați, dar să ai mașină te face mai bogat decât cel ce are doar o motoretă sau cel care îsi închiriază o mașină. Când viața nu-ți mai oferă într-un loc minimul de care ai nevoie, încarci în remorcă bocceluțele cu haine și pornești spre altă provincie, unde viața poate fi mai bună.

Traficul este mereu aglomerat. Nimeni nu respectă nicio regulă. Nu se folosește semnalizarea decât rar, așa că nu vei ști niciodată dacă cel din fața ta își continuă drumul sau face brusc stânga sau dreapta. Poate va semnaliza în momentul în care deja face manevra și să te ferească Dumnezeu să fi vrut să faci și tu același lucru, că, atunci, de iminența impactului nu te mai scapă decât instinctul și bunul Dumnezeu!

Pietonii trec strada aici pe proprie răspundere și cu îngăduință de Sus. Sunt treceri de pietoni, firesc, și sunt și semnalizate, și au și semafoare care merg și ele. Dar nu le respectă nimeni. Șoferii sunt pe șosea, ei au toate drepturile. Ai crede că sunt daltoniști, dar nici culoarea galbenă nu o înțeleg. Dacă întrebi de ce nu opresc la semafor, îți vor răspunde: pentru că există o mare probabilitate ca mașina din spatele lui să intre în el, pentru că nici acela nu ar gândi că trebuie să oprească, pe același principiu perpetuat. De neînțeles, nu-i așa? Dar dacă afli că nu există cineva care să îți spună cu subiect și predicat care sunt regulile, pot să începi să înțelegi de ce e așa. Singura lecție care ți se predă înainte de a primi permisul de conducere este vizionarea unui film de o oră cu accidente mortale filmate în prim plan. Nu este suficient să ai o mașină cu cutie automată și să îl ai în stânga pe tatăl tău care, foarte probabil, nici el nu e mare cunoscător. Și, posibil ca nici acumularea de experiență să fie o modalitate de învățare. Statistica, în definitiv, nu e decât o înșiruire de cifre moarte, iar sinteza și interpretarea lor este mai puțin importantă. Sau doar rezistența la schimbare este problema. Cine ar putea ști cu adevărat?

Aici, firescul este să nu mergi pe jos. Pentru că mai tot timpul este foarte cald, iar când se răcorește vremea, pentru ei e prea frig sau poate e doar o cutumă sau o sfântă lene. Și-atunci, pentru orice deplasare, cât de mică, se urcă pe motocicletă. Pentru ei este cel mai ieftin și facil mod de deplasare. Merg la serviciu, își duc copii la școală, fac cumpărături, cară lucruri, ghivece cu flori, suport de rufe, își duc și câinii la medic sau pur și simplu la plimbare. Poți să vezi pe o motocicletă și 4 persoane, părinți și copiii, cu bebeluși de câteva luni sau ceva mai mărișori ținuți în brațele mamelor, sau mai mari, așezați în fața tatălui care conduce, foarte rar cu cască de protecție. Este un firesc pe șoselele lor sa vezi cum pe un motor-taxi, clientul își cară pilota, scara sau coșul cu rufele aduse de la spălătorie, ori valizele cu care vine din călătorie. Totul are un pitoresc anume și este o sursă de uimire pentru turistul venit din altă parte de lume, dar pentru ei este ceva firesc. Nu își pot permite sau nu vor să plătească un taxi, folosesc ce își permit financiar, fără să le pară a fi exagerat sau ridicol.

Deseori, dimineața sau la amiază, vezi ieșind din curtea templului de lângă școală motorete pe care se află puști ce nu par a avea 14 ani, și care, fără să se asigure prea mult sau să respecte toate regulile de circulație, la care m-aș gândi eu ca european, cu încrederea în sine atingând ușor limita teribilismului specific vârstei se aruncă în trafic, făcând slalom printre mașini, forțând semaforul, râzând și dispărând pe străduțele întortocheate, în timp ce în urma lor frânele mașinilor scârțâie în bombănelile de rigoare ale șoferilor.

Deși suntem deja de mai bine de două săptămâni aici, sunt încă în plin proces de adaptare la noua mea lume. Pe vremea când – acum pot să mă exprim în felul ăsta pentru că e clar pentru mine că trăiesc într-o nouă viață, diferită de cea din țară- eram acasă, făcându-mi obișnuitele introspecții, eram mulțumită de mine, de evoluția și transformarea mea, de felul în care trecusem în ultimii ani prin lecțiile vieții și cum îmi luasem învățăturile. Eram echilibrată și mulțumită, da, dar asta îmi putea redeschide cu ușurință poarta mândriei, fiind atât de lesnicios să alunec în autosuficiență și mulțumire de sine.

După reculul inițial avut la aflarea veștii că vom veni aici pentru următorii trei sau patru ani, am zis, ok, fato, ești pe câmpii! Este foarte bine că ai această oportunitate acum. Gândește puțin, te rog și nu te mai comporta isteric. În ce privește viața ta de aici: Copilu’ a ales deja și a pornit pe drumul lui, nu are nevoie de tine fizic acasă. Mama este bine și sunt fetele aici să o ajute în caz de ceva. Cu animalele tale, ne-am lămurit, rămân în casă, unde le este cel mai bine și sunt îngrijite și în siguranță. În definitiv, sunt animale, nu? Și nu pleci pentru vecie! Veniți în concediu de două ori pe an și imediat va trece vremea. Și, poate că s-ar putea să vă întoarceți mai repede decât ați crede. Cine știe, și-mi făceam singură cu ochiul! În ce privește serviciul tău, hai să fim serioși. Ți se rupea fix în toate bucățile posibile de a te duce la muncă și a lucra. Nu aveai niciun chef și nicio chemare pentru a face asta. Așa că, scoatem asta din discuție. Pe de altă parte, privind la ce îți poate aduce viața în Thailanda, zic că ai multe oportunități pentru a face lucruri noi, a cunoaște oameni noi, a învăța ceva din cultura lor, din budism, nu știu să-ti spun clar cu liniuță ce și cum, dar ceva, ceva găsești tu de făcut. A, și da, să înveți ceva engleză, că singură și de bună voie nu, n-ai vrut!

Și, pentru că zarurile fuseră deja aruncate și nu mai putea fi nimic schimbat și nici întors, am făcut bagajele și am ajuns aici.

Și toata viața mea a încăput în două valize! Uimitor asta, nu? La început am avut o mulțime de lucruri necesare puse pe listă. Haine, lucrurile care îmi umpleau viața în îndeletniciri mărunte, hobby-uri, și fără de care ziceam că nu mă voi descurca. Erau prea multe și am început să scot din ele pe criteriul nu îmi este strict necesar. Și tot multe erau. Apoi, am scos dintre cele care puteau fi cumpărate și de aici și nu avea sens să le car de-acasă. Și-așa, am ajuns la strictul necesar, atât la haine, cât și ca obiecte personale- caiete de notițe și creioane, culori cât să umplu două valize mari. Și am luat doar câteva cărți noi, gândindu-mă că am o întreagă bibliotecă în format pdf la dispoziție!

Și am ajuns aici. Și nimic din ce-am gândit, din ce m-am încurajat, din ce am vorbit cu alții sau am citit în cărțile de călătorie nu s-a aplicat. Nimic nu mă putea pregăti pentru experiența de adaptare de aici. Este o nouă lecție de viață și de cunoaștere a mea, și care m-a luat pe sus cu toată energia ei. Ok, respir adânc și permit!