Falsul bocet al Hiroshimei

Hiroshima a fost o adevărată mană cerească pentru literatura comunistă şi pentru cea de stînga în general. Explozia nucleară din 6 august 1945 a creat un gol întins pe zeci de kilometri. Pe locul dezastrului s-au ridicat, după aceea, alte clădiri, mai zvelte, mai moderne. În paralel, la mii de kilometri distanţă, în Estul Europei, s-au construit, tot pe locul cataclismului, blocurile de mucava ale propagandei comuniste pe tema Hiroshimei. De-a lungul anilor, numeroase delegaţii din blocul socialist, dar şi din Occidentul de stînga au trecut prin Hiroshima. La întoarcere, fiecare s-a apucat să bocească. În versuri, în proză, în declaraţii, în articole de gazetă. Mă rog, în ce a putut fiecare. Pentru că un asemenea voiaj, costisitor financiar, trebuia plătit într-un fel. La noi a rămas celebru, din acest punct de vedere, kilometricul poem al lui Eugen Jebeleanu „Surîsul Hiroshimei”. C-am vrut sau nu, noi, ăştia din Est, ne-am hrănit din plin cu această literatură, suptă, la rîndu-i, din tragedia unei localităţi japoneze. Şi chiar dacă ea nu avea altă calitate decît aceea de a fi proastă, imaginea noastră despre Hiroshima a rămas cea propusă de literatura stalinistă.

Nimeni nu e trist

Într-o dimineaţă de decembrie japonez, am descins în gara Hiroshima. Cu memoria mustind de proza dedicată exploziei din 6 august 1945, mă aşteptam să dau peste un bocet universal. Toţi cei ce scriseseră despre oraş îşi ghiftuiseră rîndurile cu atîta tristeţe încît, chiar din clipa cînd scara rulantă m-a luat de la peron pentru a mă duce în sala de aşteptare, m-am apucat să scrutez feţele celor întîlniţi în cale. Căutam să descopăr jalea de a trăi în oraşul catastrofei nucleare de acum cîteva decenii. Gara din Hiroshima nu diferă cu nimic de cea din Tokyo sau Osaka. E un așezămînt modern, sclipitor, plin de o lume care-și vede de treburi. Într-o gară sînt și oameni din alte orașe, mi-am zis, văzînd că nimeni nu umbla cernit, sau cu ochii înlăcrimați. Mai mult ca sigur, însă, voi întîlni în oraș amintirea tragediei intrare în toate manualele lumii. Nici aici însă n-am sesizat lăcrimozitatea atît de sîrguincios cîntată de literatura realist-socialistă. Nu întîmplător poemul lui Eugen Jebeleanu se intitulează „Surîsul Hiroshimei”. Asta vrea să spună că locuitorii surîd. Citind poemul îți dai seama însă că e o metaforă. Și chiar dacă n-ar fi metaforă, tot n-aș crede că Hiroshima e normală. Mai mult ca sigur surîsul dibuit de Jebeleanu – mi-am spus – era unul trist. Pe străzi, însă, lume tipic japoneză. Adică, multă și grăbită. Trece un tramvai zvelt și silențios, ca o lebădă, așteptat în stații de cîțiva inși. În grădina Shukkeien vizitatorii sînt eminamente localnici. Par niște inși din parcul central al Călărașiului. Adică stau pe bănci, se plimbă, sau se fotografiază. Văzîndu-se filmați, doi îndrăgostiți își întrerup sărutatul pentru a ne saluta cu semnul Victoriei. Seara dau o raită prin centru. Inima Hiroshimei e un pasaj acoperit, un fel de Lipscani japonez. Ferestrele mari ale barurilor și restaurantelor lasă să se vadă, ca pe ecranul unui cinema, cetățeni și cetățence bînd și tăifăsuind. Magazine mai mult sau mai puțin goale. Toate aținîndu-și calea prin felurite mijloace: de la vitrine fistichii, pînă la tineri care-ți întind, indiferent că iei sau nu, pliante publicitare. În sus și în jos se plimbă, ca și pe Lipscani, o lume de gură-cască. Spre deosebire de varianta bucureșteană, aici se circulă mai mult cu bicicleta. Oricît m-am străduit n-am zărit pic de durere. Unde-o fi tristețea Hiroshimei? Dacă aș fi fost, probabil, poetul realist-socialist, trimis în Japonia de Uniunea Scriitorilor din R.P.R. sau chiar de cea din URSS, mai mult ca sigur aș fi văzut doar fețe palide, ochi plutind în lacrimi, oameni umblînd în șoaptă, să nu tulbure amintirea tragediei. Disperat de zădărnicia sforțării, mi-a părut rău, întîia oară în viață, că nu m-am născut poet comunist.

Pe locul fostului epicentru, a fost amenajat un uriaș spațiu purtând titlul „Parcul memorial al păcii”. Îl punctează, printre alei și pajiști, numeroase monumente: Muzeul memorial al păcii, Ceasul atomic, luminat de banala flacără nestinsă, Carcasa centrului de promoție industrială, rămasă așa de la dezastru. Măcar aici – mi-am zis – ar trebui să dau nas în nas cu surîsul trist al Hiroșimei. Nici vorbă de așa ceva. Muzeul memorial al păcii nu se deosebește cu nimic de orice alt muzeu din lume. Intrarea e contra cost: 55 de yeni (jumătate de dolar) adulții, 30 de yeni, copii, reducere pentru studenți. Un muzeu dedicat unei nenorociri de o asemenea importanță istorică putea fi pe gratis! Uite că nu e! În rest, banală atmosferă de muzeu. Exponate protejate de sticla ieftină a vitrinelor, diorame idioate, în stil asiatic, vizitatori trecînd grăbiți de la un punct la altul. Întîlnesc, firește, toate exponatele udate de-a lungul anilor de șuvoaiele de lacrimi lirice ale autorilor comuniști, pacifiști și de stînga, inclusiv celebra bicicletă cu ghidonul strîmbat de suflul deflagrației. Nu mă impresionează prea tare, dat fiind că așa ceva poate produce nu numai o explozie nucleară, ci și una de cauciuc pe șoselele românești. Grație acestei explozii, un camion de mare tonaj poate turti o bicicletă mult mai dramatic decît catastrofa din 6 august 1945.

Parcul în care se joacă Go

Parcul propriu-zis nu mărturisește nici el vreo boare de durere. Pe alei tropăie după steagul ghidei un grup de turiști harnici. Trei tineri se schimonosesc din mîini și din picioare pe treptele unui magazin închis, în ritmul unei muzici pe care o aud doar ei, la căștile de pe urechi. Întorși cu fundul la Ceasul atomic și la Muzeu, cîțiva japonezi se fotografiază pe rînd. Într-o latură a parcului, într-un spațiu ca din Cișmigiu, o armată de japonezi joacă în neștire Go. S-au descălțat și, așezați turcește pe rogojini, mută pietricelele pe tablă. Stau cu toții sub povara unui aer gînditor. Privindu-l cum meditează înainte de a mișca o piatră dintr-o căsuță într-alta, ai impresia că e vorba de niște aviatori înainte de a se prăbuși peste Pearl Harbour. Carcasa Camerei de Comerț, rămasă așa de la dezastru, reușește totuși, să-mi provoace un surîs. Nu de tristețe, ci de invidie. Ai dracului japonezii ăștia, cum s-au gîndit ei s-o lase așa?! Nouă, românilor, nu ne-a trecut prin cap să păstrăm neatinse ruinele Bibliotecii Universitare din zilele lengendarei acțiuni a teroriștilor. Sute de turiști străini ar fi dat un ban să caște gura la ele. Ce mai încolo și încoace! N-avem geniu comercial! Bine că-l avem pe cel mioritic!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Falsul bocet al Hiroshimei”

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Liberalismul prost înțeles într-o țară deznădăjduită și păcatul repetat de a ne face chip cioplit