Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Fatalismul românesc
Destin. De mai multe ori am dezvăluit, prin interviuri şi articole, poveştile tatălui meu despre cel de-al doilea război mondial. L-a făcut de la un capăt la altul. A mers pînă la Cotul Donului cu Mareşalul Antonescu şi apoi, sub regele Mihai, pînă în Tatra. A fost rănit la Dalnik şi a căzut prizonier în Cehoslovacia. Primii care mureau, susţinea taică-meu, erau intelectualii. Motivul? Se temeau de moarte. Nouă, ăstora de la ţară, nu ne era frică. Dacă ţi-e scris să te duci, mori şi-ntr-un adăpost de beton armat. Se desprinde ceva din tavan şi-ţi cade-n cap. Aşa că noi n-aveam teamă. Și de aia nici nu muream ca intelectualii. Peste fatalismul ăsta ţărănesc, am dat în schiţa „Planul lui Dulhan“, din volumul Frunze-n furtună, publicat de Sadoveanu în 1920. Eroul prozei, Dulhan, e un ţăran ajuns în Războiul de Reîntregire. Scriitorul îl descrie astfel:
„Între oamenii aceştia mîhniţi şi îndrăzneţi aveam acolo pe unul – Dulhan. Era un soldat prost, lat în umeri, cu ochii blajini, cu obrazul ars de soare. Vorbea încet, umbla moale, bălăbănindu-şi mîinile mari, – nişte labe bătătorite şi negre, cu degetele noduroase.“
Filosofia soldatului e simplă. Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus! De aceea, sergentul său, Danţuş, deşi făcuse pînă atunci război, nu glumă, moare retezat de o mitralieră, ce-şi făcuse cuib într-o colibă din scînduri, odaie, cum îi ziceau soldaţii:
„«Uite, domnule locotenent, îmi şopti deodată Dulhan; aici este un brăduţ rupt. Pe aici am trecut noi, drept azi e săptămîna, cu domnu’ sergent Danţuş, la odaie. El rîdea şi spunea cîte-o drăcie. Cîţi nemţi şi unguri călcase el, domnule locotenent, să am eu atîtea oi, aş fi om de samă, domnule locotenent, şi m-aş alege dipotat… Dar i-a fost scris să-l muşte şi pe el căţeaua. Nu s-a mai întors. Totdeauna viaţa noastră-i în mîna lui Dumnezeu. Nu-i aşa, domnule locotenent?» -Aşa-i, Dulhan.“
El, Dulhan umblă însă fără nici o teamă, convins că destinul lui e deja scris:
„«De-aceea şi eu, domnule locotenent, umblu prin războiul ista fără teamă. Cum mi-i scris. Sărac, amărît şi trudit, pot cădea oricînd subt o tufă. Cine să-ntrebe de mine? Unde-i Dulhan? Nu mai este Dulhan. Trec ceilalţi şi el rămîne. Pot să pier oricînd şi la mine-n sat, în Vrancea, poate n-ajunge nici numele. Dar dacă Dumnezeu vrea să-mi mai văd nevasta şi copiii şi să mă-ntorc la sărăcia mea, nu se prinde glonţul de mine, domnule locotenent, cum nu se prinde nuca de părete. Păn’ ce-a zice Dumnezeu destul, trebuie să năcăjim şi să ne facem datoria!»“.
*
Impact. Citesc de zor în Istoria ilustrată a omenirii despre impactul căilor ferate asupra omenirii.
El aminteşte într-un fel de impactul drumurilor romane, aşternute de inginerii care însoţesc Legiunile, asupra teritoriilor cucerite. Triburile risipite în spaţii sălbatice, războindu-se între ele cînd nu se ignoră reciproc, se unesc într-un fel.
Căile ferate contribuie, în plan social-economic, la:
- 1) Dezvoltarea unor zone condamnată la mizerie, sărăcie şi uitare.
- 2) Făurirea – conştiinţei comunitare prin schimburile de persoane datorate legăturilor între diferite teritorii.
- 3) Sporirea industrializării.
Întîmplător, absolut întîmplător, mă abordează la BAR un tînăr al cărui nume cuprins în prezentare, nu-mi spune nimic: Stănescu. Abia după ce-mi destăinuie că-i autorul unui material din Historia despre Gara Ploieşti Vest îmi amintesc c-am citit cu interes textul. Ţinînd de Istoria mică, mult mai interesantă decît Istoria Mare, articolul dezvăluia coşmarul întruchipat pentru autorităţile locale de popasul obligatoriu al trenurilor oficiale. Primarul se vedea obligat, ori de cîte ori ajungea în gară Trenul Regal, să strîngă lume pentru a-şi manifesta simpatia faţă de Înalta Faţă.
Din taifasul de pe hol aflu că tînărul e doctor în Căile Ferate, că lucrează la o monografie a Oraşului Ploieşti şi că ar mai putea scrie articole precum cel deja predat.
Cînd îi spun că am avea nevoie de o Istorie a Căilor ferate în Istorie, recunoaşte că avem istorii ale Căilor ferate, scrise însă de ingineri şi lovite, astfel, de tehnicianism.
Comentarii
well, habar n-aveam ca romanica era plina de intelectuali care si-au dat obstescul sfarsit pe meleaguri straine. realitatea e taman inversa, maestre. nu zic ca telectualii erau bravi si fara de frica, dar taranimea murea ca mustele. taman de frica, maestre! nemtii le strigau sa nu fuga, dar ei nimic, cadeau ca spicele puscati din spate de mitralierele bolsevice. aia care au reusit sa se adapteze, sa stea sa sufere sub pamant, au mai reusit sa supravietuiasca. am avut un raport infiorator, procentual cel mai mare, de morti, raniti, disparuti si dezertori.
de altfel hitler o spune clar in „lupta lui”, „razboiul urmator va fi un razboi al lucratorului industrial”, motivele au fost evidente, numai ala, lucratorul industrial, a putut face fata bombardamentelor si s-a putut stapani in fata atacului de blindate, taranimea a luat-o la sanatoasa.
‘Cînd îi spun că am avea nevoie de o Istorie a Căilor ferate în Istorie, recunoaşte că avem istorii ale Căilor ferate, scrise însă de ingineri şi lovite, astfel, de tehnicianism.’
–
iar eu spun ca avem nevoie, poate, de o Istorie cu i mare, care e si a trecutului, deja scris, insa si a viitorului, deja scris si el, insa poate inca neterminat de scris.
la ce e buna istoria trecutului, chiar si despre caile ferate, daca ea nu ne spune ‘povestea viitorului’ scrisa deja, in aceeasi cheie?!
cui ii pasa cum arata doar primul pas, si ‘povestea lui’, doar, daca aodata cu el a fost scrisa si o alta poveste, tot ‘poveste a lui’, care e proprie …restului de 9999 de pasi?
–
de ce oamenii or avea atita aplecare asupra trecutului, asupra povestii trecutului, doar, considerind ca doar Trecutul este scris?!
cum de o fi ajuns la concluzia asta, ca Istoria zboara doar cu o aripa, aia a trecutului?
–
cele care definesc Istoria cu i mare sint dorintele oamenilor. dupa cum sint dorintele, asa sint si caile catre implinirea dorintei, asa sint si destinatiile, asa e si Destinatia.
–
cui ii pasa care e treaba cu caile ferate, daca referinta nu e una dintre cele doua Destinatii posibile in Univers, adica Natura si Antinatura?!
–
care e diferenta dintre un inginer care scrie o istorie si un istoric care scrie si el o istorie, daca ambii nu sint, concomitent, cititori ai Istoriei cu i mare?!
–
istoria Viitorului a trecut pirleazul, deja nu mai ai ce face, nu mai exista cale de intoarcere, inca de acum 2000 de ani. acela a fost un moment de cumpana, o Joie Mare a Civilizatiilor, o vreme care a echilibrat tot ce era scris inainte de ea cu tot ce era scris deja dincolo, dupa ea.
–
intotdeauna a existat o ‘citire’ a istoriei Viitorului, aia deja scrisa. faptul ca cei care au citit o au fost numiti vrajitori, apostoli sau prooroci, de citit aceasta istorie, deja scrisa, a fost citita.
insa astazi nici vrajitorii nu mai sint ce au fost, nici apostolii nu mai sint ce au fost si nici proorocii nu mai sint ce au fost.
–
nici Enoh n a mai fost Enoh, atunci cind a fost Ilie, nici Ilie n a mai fost Ilie, atunci cind a fost Ioan,
si nici Ioan n a mai fost Ioan, atunci cind E! ‘Enoh si Ilie’
mai altfel spus ‘Enoh si Ilie’ s a manifestat mai intai ca Enoh,pentru ca pe masura asta ‘incapea’ in vremurile alea, mai apoi ca Ilie, pentru ca pe masura asta incapea pe vremurile lui Ilie, mai apoi ca Ioan, pentru ca asta era masura vremurilor atunci, si …acum ca ‘Enoh si Ilie’, pentru ca vremurile sint ‘de Granita’, …s a ajuns la Prasele.
chiar si simplul fapt ca ‘masura vremurilor astea’ e pe masura lui ‘Enoh si Ilie’, care vin, deci, ‘doi intr unul’, deci incap amandoi in aceeasi ‘vreme’, ar trebui sa ajute la constientizarea ‘masurii acestor …Vremuri’
–
chiorul care vede se aseamana cu istoricul care vede o aripa a Istoriei, el nu poate …triangula.
‘istoricii chiori’, adica cei care vad doar cu un ochi, adica cei care vad doar ‘istoria trecutului, scrisa, nevazind si Istoria Viitorului, deci ‘ceilalti 9999 de pasi scrisi si ei odata cu ‘primul’, n au cum sa trianguleze, sa pipaie prezentul, care e o dare la Pace a celor doua aripi ale Istoriei, aia cu i mare, ca despre aia e vorba pe vremurile cind ‘Enoh si Ilie’ e aici. si e.
intr un fel istoricii chiori scormonesc in rahat, doar. si nu e nicmic in neregula in asta, scormonitul in rahat era o stiinta, pe vremuri, urmata cu strictele de medicii regilor, in regatele in care medicina era deja ‘o stiinta’
totusi, marile palate, ale regilor, ale imparatilor, ‘medicii’ nu scormoneau doar in rahat, ei se preocupau si cu ce mamanca regele.
cu toate astea ‘istoricii de azi’ par a se preocupa doar cu rahatul, cu Trecutul, cu dorintele devenite deja realitate, fara sa fie preocupacu cu hrana, cu dorintele cu care lumea se hraneste, ca fix asa cum sint dorintele papate, asa scriindu se Viitorul, fix le fel va fi definit si rahatul numit Trecut
–
istoricii chiori sint si cei care se preocupa doar de Istoria Viitorului, nu doar cei care se preocupa doar cu Istoria Trecutului. insa cei care se preocupa de Istoria Viitorului, doar, sint mai pe calea dreapta decit ceilalti, care se preocupa cu Istoria Trecutului, doar, pentru ca mai intai Cerul si mai apoi …Pamantul vi se va adauga voua, …asta in care hrana numita Dorinta e o hrana …Naturala.
–
mai inainte ca omul sa manance harana artificiala pe Pamant, el a mancat hrana artificiala …in Cer. mai intai au luat o dorintele lui pe aratura, departindu se de dorintele Naturale, pe care Inteleptii le tesusera in datini, traditii si obiceiuri, si abia mai apoi si rahatul a inceput sa devina artificial, devenind el insusi o temeie mai potenta pentru inca un pas …din cei 999, spre un nou nivel de artificializare,
cu toate ca pe vremurile astea tendinta e ca istoricii sa fie mai degraba scormnitori in rahat, in ‘istoria Trecutului’, in mod natiral se va povesti si despre Istoria Viitorului, si asta se va face …spre fundamentala echilibrare, insa si pentru ca nimeni sa nu poata spuna ‘n am stiut’. vi s a spus, in diferite chei proprii diferitelor vremuri, pe masura lui Enoh, pe masura lui Ilie, pe masura lui Ioan, pe masura lui ‘Enoh si Ilie’. nicio vreme n a fost ‘parasita’, nicio vreme n a fost lasata fara pastor, nicio vreme n a fost lasata neumpluta pina n buza. fiecare vreme a fost indestulata dupa cum ii era masura, si si vremea asta e indestulata fix la fel.
–
poate ca e mai cu folos sa arunci la gunoi ‘istoria trecutului’, daca ea te ‘ajuta’ sa n o vezi paia a viitorului. mai intai istoria viitorului si mai apoi aia a trecutului vi se va adauga voua, intelegerii voastre.
–
voi, chiorilor, ori va ridicati bandana de pe celalalt ochi, ori veti ramane si fara ochiul pe care l mai aveti.
oare cite carti despre ‘istoria Viitorului’ or avea in biblioteci istoricii chiori,
oare cite carti despre ‘istoria Trecutului’ or avea in biblioteci istoricii chiori?!
–
istoria zboara cu doua Aripi,
aia a Trecutului, aia a Viitorului.
completati va aripa …cu cealalta, sau veti ramane si fara aia pe care o aveti. completati va bibliotecile cu ‘cealalta istorie’, care va lipseste, daca va lpseste, altfel veti ramane si fara ai ape care o aveti.
Creatia ii limpezeste pe ‘caldicei’, pe chiori. ori Orbesti, ori vei vedea pina n strafundurile Creatiei.
atunci cind caii au fost imblanziti, lumea s a schimbat din temelii. calul a fost primul pas, a fost ‘momentul’ in care au fost definiti ceilalti 9 999. un prim pas facut pe calea iesirii din instincte a dus la iesirea plenara de pe acest taram, al instinctelor, al Naturii. am ajuns la IA si la transumanismul pe care il presupune manifestarea IA …facand un pas, doar unul, parasind, chiar cu un varf de ac, taramul instinctelor.
–
s a spus ca o cale de zece mii de pasi incepe cu un singur pas.
atentionarea a fost in ambele sensuri, adica si in sensul ca daca faci un pas …nu vei putea scapa de ceilalti 9999 care si ei apartin plenar ‘dorintei’ manifestate odata cu primul pas facut intru implinirea ei.
–
pe cind intelepciunea lucreaza cu ceilalti 9999 de pasi, cel mai important fiind ultimul, antiintelepcunea lucreaza cu primul.
pe cind intelepciunea se asigura ca ultimul pas va fi …tot Natura, antiintelepciunea se asigura ca primul pas e facut in afara instinctelor, in afara esentei Naturii, acel pas putind fi, ba chiar ar fi de preferat sa fie asa, un biet pas de melc, …adesea nebagat in seama.
Hitler a invadat Rusia și aprovizionând trupele pe calea ferate,și trimițând și trenurile blindate în operațiuni,deportarea prizonierilor în lagăre s-a făcut tot pe calea ferată în trenurile morții,după război rușii au marit distanta dintre șine astfel încât nici un tren din afară nu poate pătrunde liber ,doar după operațiuni de înlocuire a boghiurilor la graniță prin ridicarea vagoanelor.
În America pe lângă progres calea ferată a condus și la decimarea populațiilor de indieni din vestul sălbatic precum și la extincția imenselor turme de bizoni ce populau preeria
,coloniștii se amuzau omorand bizoni de la ferestrele trenului în mișcare ,vezi Buffalo Bill.