Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Fericirea pe un peron

31 decembrie, ultima zi anului care ne-a dat viețile peste cap. Mai sunt câteva ore și eu sunt pe stradă. Sunt fericită, chiar sunt.
Cobor la metrou, la Apărători. Pustiu. Doar linii de cale ferată reci și primejdioase, de care eu am oroare. Pe scaune stăteau doi bărbați. Asiatici. Unul dintre ei vorbea la telefon, video, cu un copil. Al lui. Nu înțelegeam ce zicea, dar era și fericit și trist. Râdea și se maimuțărea cu copilul, dar la colțul ochiului îi atârna o lacrimă. Nu știu dacă reală, dar omul mereu își ștergea acel colț al ochiului, de parcă ar fi vrut ca pruncul lui să-l știe doar bucuros, să nu-i vadă nici stropul de lacrimă, dar nici apăsarea din suflet. Că nu de bine era el la mii de kilometri depărtare. Celălalt îl privea și era aproape la fel de bucuros ca părintele care cine știe de când nu și-a mai strâns copilul în brațe. Aveau un mod contagios de a-și manifesta fericirea, fără a fi deranjanți. M-am uitat la ei și mi i-am imaginat un tablou. Un artist iscusit, sigur ar fi reușit să redea o imagine mai clară a înlănțuirii de sentimente: dragoste de părinte, dor, bucurie, fericire. Iar undeva, pe fundal, să creioneze un val de deznădejde, de pustiu și singurătate, cu un câmp de flori, cu toate petalele plecate.

Un muzician ar fi reușit să compună o partitură reușită, cu plânsul unui nai, acoperit de acordurile vesele ale viorii.
La un moment dat, tatăl i-a zis celuilalt ceva, acesta s-a uitat în stânga și dreapta, cu teamă, m-a văzut pe mine, că doar noi trei eram pe peron, și i-a spus ceva aprobator. Bărbatul și-a dat masca jos și atunci am auzit chiotul copilului. Cred că striga „tata”, cred că s-a bucurat că-i vede toată fața, că-i vede și buzele care-i spuneau, probabil, că-l iubește.

A venit trenul și am pornit spre vagon. Bărbatul și-a pus masca, i-a mai spus ceva copilului și a închis. Abia a închis, cu fluturări de mână, cu chiotele copilului, care-i tot spunea ceva repede, repede. Am vrut să stau în același vagon cu ei, cu toate că trenul era aproape gol și m-am așezat în fața lor. Părintele nu mai putea de bucurie, era contopit în ea de parcă dansa la porțile raiului. Îi povestea celuilalt, cred că despre copil. Repet, ce m-a frapat era felul în care celălalt îi împărtășea fericirea.

Am coborât la Jiului și eram singură cuc pe stradă. Plouase. Mi-am tras puțin masca și am simțit aerul curat. Mi-am dat jos masca de tot, că eram singură. Cu gândul la oamenii ăia, am tot mers și dintr-o dată, aproape de intersecția cu Chitila, am dat nas în nas cu doi polițiști. Ea și el. Am vrut să-mi pun rapid masca. „Lăsați, doamnă, bucurați-vă de aer curat”, mi-a spus polițistul. „Am ajuns spaima lumii”, a completat polițista. Probabil am avut eu o reacție de speriată. Le-am zâmbit și le-am mulțumit, ne-am făcut urări și, cum stăteam așa, la un pas unii de alții, doamna a spus: „Tare mi-ar plăcea să ne putem îmbrățișa cu oameni necunoscuți, că asta înseamnă Revelion”. Am râs toți trei și am spus că sperăm că vor veni acele vremuri.

Am simțit că oameni ăia voiau ca exact în acel moment să se petreacă, să-și deschidă brațele, ca niște aripi solidare care nu lasă pe nimeni să se prăbușească. Cred că ne dor prea mult umerii de dor de aripi.

Când am ajuns în fața blocului, o mămică se juca cu fetița. Alerga după ea și a prins-o în brațe. O purta alergând și striga: „Te-am prins, te-am prins”. Copila, cu brațele încolăcite în jurul gâtului mamei, cu fața în părul ei râdea. Mama a întors-o și a început să o pupe cu foc. „Te iubesc, A., te iubesc”, a spus ea.

Și mi-am amintit. Era acea mămică. Am venit acasă și am căutat cartea pe care am scris-o în perioada stării de urgență, „Bucureștiul, sub dictatura Coronavirus”. Am căutat acel fragment. Iată-l:

„Ieri, o tânără mamă se juca la nisip cu fetiţa ei, cam de 4 ani. Cred că în afara acestor vremuri, mama stătea destul de puţin cu copila, deoarece aceasta era atât de fericită şi mereu alerga la ea să-i spună cât de mult se bucură că sunt împreună. Femeia deschidea larg braţele, ca o pasăre, să o prindă şi râdeau amândouă. După ce am trecut de ele am auzit-o ţipând: „Nuuu, A., nu, ţi-am spus că nu-i voie?!”. Fetiţei i-au dat lacrimile: „Mami, vreau să-ţi dau un pupic, că te iubesc!”. „Nu se poate acum.” „De ce, mami, de ce?” „Pentru că nu se poate, ne îmbolnăvim.” „Mami, cum să te îmbolnăveşti de la pupicul meu?”.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Fericirea pe un peron”

  • Mi-am pierdut aproape toti cunoscutii, doamna Muntean. I-am pierdut in caltii umezi si moscoliti ai botnitelor pe care le poarta. M-au departat cu priviri speriate sau aruncand o ura piezisa; nu m-ar fi calcat pe cap pentru ca ne cunoastem de prea mult timp. Incercam doar sa vorbesc cu ei. Atat. De ultimul amic m-am ratacit atunci cand vazandu-l pe strada, mi-am dat masca de motorist jos si i-am zambit. S-a dat doi pasi inapoi, rapid. M-am dat si eu doi pasi inapoi. Ne-am inteles din priviri; nu mai apartineam aceleiasi lumi. Patru pasi s-au transformat deodata intr-un drum fara intoarcere.
    Cumplit este altceva: nu imi pare rau. Si cred ca nici lor nu le pare. Cred ca aceasta incapacitate sufleteasca dovedeste faptul ca starea de lucruri de acum va fi viitorul nostru. Ca bipezii imbotnitzatzi nu mai sunt lasati sa se intoarca la uman. Bolgiile au reusit. Intre oameni se intinde fara preget o tzarana bezmetica de digitzi si curent electric, de prostii genetice, de simboluri medicale scelerate.
    Mi-e bine insingurat. Daca am nevoie de ceva suflet, ma apuc si va citesc. Cat veti mai putea. Constat cat sunt de slab, va invidiez cat de puternica sunteti in a nu abdica de la natura umana.

    • Cred ca cei care s-au lasat dominati de frica ar trbui ajutati cu rugaciunile si cu iubirea noastra caci frica i-a mutilat si e groaznica mutilarea sufleteasca, mult mai dureroasa decat dea fizica 🙁 😕

  • La mulți ani!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *