Fiecare dintre noi este suma faptelor sale

Unii dintre noi își neagă propriul trecut, și fără să știe, în acest fel se neagă pe sine. Alții văd cu ostilitate „paiul” din ochii altuia, dar nu văd „bârna” din ochiul lor. Și mai sunt o categorie care cred că dacă se automistifică și își ascund identitatea faptelor lor, lumea a uitat de toate acestea și-i cred „curați ca lacrima.”

Nu cred că trebuie uitat faptul că fiecare dintre noi este suma faptelor sale, bune sau rele. Chiar dacă nu vorbim despre ele, faptele noastre sunt acolo, în depozitarul vieții și când vine vremea vom da socoteală pentru tot. Acolo nu este cale de a nega, de a mistifica. Sigur, că stă în firea lucrurilor să fim subiectivi cu noi înșine, să găsim justificări în ceea ce ne privește, să apreciem că ceea ce ține de noi „nu este chiar la vedere”și că avem o anumită motivație sau că nu noi purtăm vina faptelor noastre. Vorba lui Creangă: „Mă puse dracul să împing bolovanul!”. Deci, nu el poartă vina, ci cel care „l-a pus.” De multe ori mă întreabă copiii ce înseamnă să fii subiectiv. Le dau următoatea situație: Tu și un vecin, fiecare dați cu câte o piatră și spargeți câte un geam. Tu parcă nu ai dat atât de tare. Nu? Asta însă nu înseamnă că fapta ta nu este la fel de gravă ca a celuilalt, chiar dacă tu cu tine ești subiectiv în apreciere. Copiii pricep asta, problema este cu adulții, care prin atitudinea lor adeveresc zicerea străveche: „Hoțul strigă hoțul!” sau „Eu o țin de coarne, iar tu-mi spui că-i șută!” În ceea ce mă privește, m-am săturat să-mi fie frică să spun adevărul! M-am săturat să-mi fie frică să vorbesc! M-am săturat să-mi asum greșelile altora, când le am pe ale mele, pe care nu le împart cu nimeni. Dacă am scris câteva adevăruri din viața mea, adevăruri, pe care le-am parcurs și le redau așa cum au fost, fără să dau vina pe nimeni pentru eșecurile sau suferințele mele, nu înțeleg de ce sunt unii care îmi spun că nu așa s-a întâmplat, că nu asta am simțit și trăit eu. Aud afirmații care tulbură adevărul nostru al tuturor, iar dacă mă încumet să-mi afirm părerea, aud câte o voce din „apropiere”care îmi neagă adevărul, adevărul meu. Iată că ei pretind că știu mai bine intimitatea mea, trăirile și gândurile mele!

Academicianul Ioan-Aurel Pop afirma că: „Pentru unii, democrația înseamnă să fii prost, arogant și nesimțit!” Eu nu calific pe nimeni, pentru că prin ceea ce face fiecare se califică pe sine. Nu știu ce să spun, de exemplu, despre o doamnă profesoară, pe care n-am acuzat-o de nimic, dar care (spun acum) a fost în grupul dascălilor care au însoțit copiii în excursia din Ungaria, unde fiica mea, în vârstă de 12 ani, a fost accidentată grav, tocmai pentru că domnii profesori erau preocupați de posibilitatea „trecerii prin vamă a ceea ce își procuraseră”, iar copiii au rămas nesupravegheați. Nu am numit pe nimeni și nu am acuzat pe nimeni, dar această doamnă mi-a scris în privat că nu este adevărat că am trecut așa greu prin această dramă, că doar nu a fost chiar așa, că exagerez. „Fata ta nu a avut decât câteva fracturi (de bazin) și nu a stat trei zile în comă ci doar două și jumătate! Acum ai putea să taci, că fata ta este bine! Ai vrut să arăți cum te-a ajutat securistul acela, pentru că ești o nostalgică!” Iată cum această doamnă știe mai bine decât mine calvarul prin care am trecut. Iată cât de bine „intuiește” ce anume am vrut să scot în evidență! Deci, concluzia ar fi că dacă spunem adevărul ne situăm de cealaltă parte „a baricadei!” E bine de știut că soțul doamnei în cauză a fost mereu în diferite funcții beneficiind din plin de „binefacerile” vechii orânduiri. După ’89 au devenit adevărați disidenți, ba chiar și-au expus în public „suferințele” îndurate în vechea orânduire… Sigur că au fost printre primii care au beneficiat, și de data aceasta, de funcții și alte cele venite „la pachet „ cu funcțiile. Astfel de oameni cum pot fi oare calificați?

O altă doamnă mi-a scris, tot în privat: „Să-ți fie clar că nu voi vota niciodată cu pesedeul..L-ai preamărit pe Ion Traian Ștefănescu, un mare comunist. Se vede de la o poștă de partea cui ești!”. N-am rugat-o să voteze cu nimeni! N-am atenționat-o cu nimic! Poate să voteze cu cine dorește. Are deplină libertate de opțiune. Dar oare eu, eu am libertate de opțiune? Eu pot să spun ce simt și ce gândesc? Oare eu pot să votez pe cine doresc, fără să fiu considerată dușman al democrației? Stimatei doamne i-am răspuns ca Zoe, personajul lui Caragiale: „votează cu cine-ți place!”
Ceea ce mă intrigă însă este faptul că unii dintre noi doresc democrație doar de partea lor, asemenea dulăului Samson: „noi vrem egalitate, dar nu pentru căței!”