Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Forţele armate corale ale URSS

Forţele armate corale ale URSS

Gazdele moscovite aproape că mă iau pe sus pentru a mă duce, într-o seară, la Marea Sală a Congreselor din URSS, să văd un spectacol dat de Ansamblul Forţelor Armate ale URSS. Un moment mai nimerit decît ăsta pentru a exprima ce e şi ce se vrea măreaţa Uniune Sovietică nici că se putea. Pe scenă, 500 de bravi reprezentanţi ai Armatei Roşii, mînuitori ai tancurilor cu laser şi ai rachetelor balistice intercontinentale, îşi bombează piepturile într-un cor de proporţiile unei invazii pe uscat, prin aer şi pe mare. În sală sînt peste 7.000 de spectatori. Majoritatea, oaspeţi de peste hotare. Cred că toate delegaţiile străine din Moscova au fost aduse aici pentru a lua cunoştinţă de trilurile prin care solistul – erou al Uniunii Sovietice (pentru arii de operă, fireşte) – exprimă dragostea soldatului sovietic faţă de iubita lui şi mai ales faţă de URSS. Interpreţii sînt în uniformă. După ce orchestra pune la fiert uvertura, solistul ia poziţie de drepţi în faţa microfonului şi, stînd smirnă, roşu la faţă ca un răcan beştelit de sergentul major, slobozeşte spre tavan un tril cît fumul produs de explozia unei bombe atomice.

Atractul durează aproape o oră. Timp în care toată lumea se refugiază la bufet. Duduind ca nişte blindate pornite la atac, scările rulante suie la etaj pe toţi cei aflaţi în pauza muzicală. Pe o suprafaţă de peste un kilometru pătrat aşteaptă profesional, ca nişte prostituate, platouri cu mîncăruri de bairam: blinele, salam, caşcaval, bere, şampanie, apă minerală, pateuri. Dacă n-ai şti unde te afli, ai crede c-a început revelionul. Dîmburile de haleală sînt marcate prin tăbliţe cu titulatura mîncărurilor. Se înfulecă pe rupte. Chiar lîngă mine o rusoaică tipică (blondă, cu ochi tăcuţi, ca apa, şolduri largi şi gambe scurte) dă gata, fără să clipească, un kilogram de felii de salam. Soneria anunţă începutul părţii a doua. Continuînd să mănînce, spectatorii revin la locurile lor. Primele acorduri cad în mijlocul unei liniştii profunde. Explicabilă, dacă ne gîndim la efectul fripturilor asupra seninităţii sufleteşti individuale.

Ruşii în maiouri

Trenul Moscova-Leningrad, ultrarapid şi modern, lunecînd de la peronul înalt, în acordurile melodiei „Slavă Leningradului”. Cîtva timp de la plecare, muzica difuzoarelor din compartimente şi de pe culoare dă o atmosferă lejeră, binevoitoare cu cei ce s-au urcat în tren. Paturile din cuşete lucesc alb. Păcăne stins, ca-ntr-o părere, samovarul de la capătul coridorului. Trec pe lîngă mine, cu gesturi încete, tipice imensităţii ruseşti, inşi purtîndu-şi paharele cu ceai ca pe nişte trofee. O băutură mizerabilă, păstrînd din renumitul ceai rusesc doar amintirea: cîteva aşchii. Dimineaţa, coadă la toaletă. Bărbaţi ciufuliţi, ca sculaţi dintr-un culcuş de paie, în maoiuri spînzurînd peste pantaloni, şi fete buboase, cu prosopul sul la subsoară.

Casa Puşkin la Moscova

Casa Puşkin la Moscova. Al doilea muzeu al Rusiei după Ermitajul leningrădean. A plouat de dimineaţă, o ploaie cu picături mari şi metalice, devastînd arborii capitalei. Frunze subţiri şi delicate, ca nişte spălătorese atinse de tuberculoză, acoperă caldarîmul. Bate un vînt ascuţit, de stepă, trezind îngrijorări prin frunzişuri. La intrarea în muzeu, adastă o coadă uriaşă de localnici. Bucurîndu-ne de privilegiul oaspeţilor străini, intrăm prin faţpă, unde cîţiva miliţieni cioturoşi se zgribulesc în mantalele de cauciuc. Înăuntru, atmosferă de castel în sărbătoare: lume multă, scări de marmură, candelabre spînzurînd în spaţiile imense ale încăperilor. Într-una din sălile principale s-a deschis o expoziţie de pictură franţuzească din secolul al XIX-lea. Opulenţa unui realism gros şi gras te izbeşte din tablourile mari cît un perete. Naturi moarte cu mere şi vînat, burghezi bine îmbrăcaţi, surprinşi în momentele de siestă, vînători lovind fiare încremenite în mişcări gata de a fi mortale. O altă lume, de neînţeles, decît lumea aceasta a muzeului moscovit, care stă pe gînduri în faţa tablourilor, şocată de bogăţia de pînză. O bogăţie la care ea nu-şi îngăduie nici să viseze. În rest, un aer de sală de studiu, populată de elevi săraci, dar sîrguincioşi. Adolescente cu priviri spălăcite, sau femei îmbrăcate la întîmplare, îşi notează conştiincioase pe foi de hîrtie sau în carneţele titlul şi autorul tabloului. E o lume cuminte, învăţată cu studiul obligatoriu, care şi-a pus pe ea ce-avea mai bun prin casă înainte de a veni la muzeu. Unei tinere, cu fustă scurtă peste pulpele mari, cărnoase, i se vede, sub rochia ieftină, furoul înflorat.

Iaroslav pe Volga

După doar două zile de şedere aici, la Iaroslav, ştiu deja pe de rost că ne aflăm în inima Rusiei, că aici oamenii sînt buni şi puternici. Au contribuit din plin la acest efort de învăţare şi sutele de toasturi căror le-am fost nu numai martor, dar şi victimă. Toasturi pentru prietenia româno-sovietică. Toasturi pentru neveste. Toasturi pentru copii. Toasturi pentru fiecare din noi. Tot atîtea prilejuri de a da gât un chil de vodcă fără a te mustra conştiinţa că, în timp ce alţii trudesc de zor, produc lucruri folositoare omenirii şi poporului din care faci parte, tu tragi la măsea. Ei, uite, faci tu un lucru util, munceşti şi tu – şi încă cum! – pentru a contribui la prietenia dintre cele două popoare, la sănătatea şi fericirea soţiilor, copiilor, părinţilor, bunicilor şi nepoţilor. Căci toate aceste lucruri sînt strict condiţionate de gestul scurt cu care trebuie să dai peste cap paharul de vodcă. Succesiunii de toasturi nesfîrşite, în luptă cu inima, cu ficatul, cu stomacul, cu rinichii, cu urechile, mă rog, cu tot ce e anatomic, îi urmează un soi de aiureală colectivă, în care toată lumea se îmbrăţişează, bărbaţii cu bărbaţii, bătîndu-se puternic pe spate, femeile cu femeile, pupîndu-se dulce pe gură, şi bărbaţii cu femeile, sărutîndu-se frăţeşte, gata să se pună pe bocit. Unii se ţin de gît şi sînt trişti din acest motiv şi din altele, fireşte, iar alţii, risipiţi prin încăperi, îşi spun unul altuia că sînt mari şi că ar fi bine să fie şi mai. Unei astfel de buimăcile generale îi sînt subiect într-o seară la un fel de discotecă a Institutului de medicină din localitate. Venisem acolo de la un alt grupaj de toasturi, care avusese loc în sala cantinei unei mari întreprinderi, grupaj ce culminase cu cîntece ruseşti melancolice şi legănate, străbătute ca un fir roşu de acea fericire pe care numai vodca o poate da, de fapt, vodca băută în Rusia, cînd ştii că nu vei mai întîlni niciodată pe cei cu care te îmbrăţişezi acum pe disperate. Intrînd în discotecă, m-au trecut toate sudorile. Pe fiecare din măsuţele clubului se înălţa, singuratică şi trufaşă, între vasele cu fructe şi prăjituri, legendara sticlă de vodcă. Eram singur cu cei din grup, şefului i se făcuse, în stil sovietic, program separat, şi, deci, singur cu mandatul ferm de a arăta că, în materie de toasturi, România îşi manifestă, ca şi în întreaga sa politică internaţională, caracterul activ, deschis oricărui dialog. Am băut, în consecinţă, încă un litru de vodcă, am mîncat mere şi am dansat în neştire. Din acea zăpăceală generală reţin doar atît: că m-am sărutat suspect de mult, depăşindu-mi mandatul cu o comsomolistă, şi că am dat mîna cu prorectorul institutului prezent şi el acolo, de vreo sută de ori. Nesigur, totuşi, pe întîmplările seratei, m-ai interesat discret, a doua zi, la cei din grupă, dacă nu cumva am ţinut şi un toast. Sigur că ţinusem! Nu se putea altfel. Şi în dimineaţa mohorîtă de tîrzie toamnă rusescă, în drum spre Veliki Rostov, îmi aminteam destul de clar că recitasem din Eminescu: „Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?!” Cu ce ocazie spusesem aceste versuri? Ce voisem să declar prin ele? Rămîneau şi vor rămîne pentru totdeauna, în eternitate neştiute mie, celui care, într-una din serile iaroslaviene, am făcut totul pentru a demonstra tovarăşilor sovietici că, deşi ţară mijlocie, în curs de dezvoltare, România poate ţine piept pe toate fronturile uneia din superputerile lumii.
Chiar şi pe frontul luptei cu vodca, front pe care ruşii au fost şi sînt învingători, prin definiţie, de veacuri.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Forţele armate corale ale URSS”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *