Fotografii în cuvinte. Despre Dragoste și Speranță așa cum nu am mai întâlnit

Există un om în vârstă de aproape 90 de ani care vine în fiecare zi de slujbă la biserica unde mă duc și eu, mult prea rar, în câte-o duminică, să-I mulțumesc lui Dumnezeu, să mă rog și să ascult predica. Uneori, bătrânul mă lasă să-l duc cu mașina acasă și pe drum mai povestim una, alta, și rămân uimit de fiecare dată ce minte ascuțită și câtă luciditate poate avea acest om la vârsta la care alții uită până și unde-au ascuns de muiere pensia și sticla de băutură.

Niciodată, indiferent despre ce vorbim, dar absolut niciodată nu s-a întâmplat să nu-mi spună cât de dor îi e de soția lui plecată la cer cu câțiva ani în urmă. De fiecare dată mă încearcă o emoție până la lacrimi când îmi vorbește despre o femeie pe care, în definitiv, o știu doar din descrierea lui. Și tot de fiecare dată poveștile lui despre ea se încheie cam așa: „Aștept ca Domnul să mă cheme odată la El s-o pot revedea. Off.. cât de dor mi-e de ea..!” și oftează de parcă sufletul ar da să-i iasă din piept.

Poate n-o să mă credeți, dar când vorbește despre ea și că o va revedea curând, văd cu coada ochiului, în semiîntunericul din mașină, cum ochii încep să-i strălucească de lacrimi, de bucurie și mai ales de Speranță.
Iar acest om și dragostea lui mistuitoare chiar există, nu e un personaj creat de mine, din condei, ci de Dumnezeu însuși.