Fracturarea lumii și războiul civilizațiilor

Asemenea picăturii de rouă în care se reflectă întreg universul, Ucraina a devenit fragmentul minuscul de realitate în care putem vedea întreaga tragedie a ordinii mondiale create de America, incapabilă să accepte adevărul că moartea este singurul lucru sigur al existenței noastre. În jocul de șah, adesea adversarii își concentrează toată energia pentru apărarea, respectiv capturarea unui biet pion; o piesă, în principiu slabă, care controlează, însă, un câmp esențial pentru dezvoltarea mișcării celorlalte piese, mult mai valoroase, către obținerea victoriei prin capturarea regelui inamic. Pe tabla de șah a lumii de azi Ucraina a ajuns să joace rolul unui asemenea pion. De aceea pretutindeni și cu indiferent ce ocazie criza ucraineană este subiectul inevitabil al discuției, care ajunge a le canibaliza pe toate celelalte. Conștient sau instinctiv, se înțelege că rezolvarea crizei ucrainene va avea loc exclusiv în cadrul unei noi ordini internaționale; ceea ce face ca modul în care se va încheia războiul să fie cu adevărat important numai din perspectiva dreptului de a ocupa un loc (dacă se poate cât mai în față) la masa negocierilor de pace, al căror principal obiect va fi definirea acelei ordini.

„Noul Ierusalim” își dărâmă templul

Armele cu care America și-a ridicat „imperiul” pe temelia „necesității” („SUA este imperiul necesar” – spunea, nu fără temei, Madeleine Albright) au fost „visul american” și tehnologia americană. Dolarul american și limba engleză au venit pe urmele acestora. Superioritatea militară a fost doar cel mai detestabil și cel mai deplorabil recurs. Cu acesta americanii au putut doar câștiga războaiele. Când armata a devenit din ultimă soluție, prima soluție, când visul nu a mai cucerit mințile și inimile oamenilor iar tehnologia nu le-a mai dominat structurile cotidianului, chiar dacă a câștigat războiul, SUA a pierdut pacea. Or, războiul care nu conduce la pace nu are nici un sens.

Când puterea ajunge la concluzia că războiul îi este mai profitabil decât pacea, ea pornește pe drumul dezastrului, întrucât, mai devreme sau mai târziu, cei „fără de putere”, pentru care războiul înseamnă doar moarte și distrugere, lacrimi și suferință, pauperizare și disperare, se unesc spre a purta la biruință „războiul pentru pace” prin care este negat… „războiul pentru război”. Și nici o putere nu poate sta în calea „puterii celor fără de putere” în ceasul în care disperarea îi împinge la revoltă.

În această situație se află în prezent SUA și aliații săi formând un așa zis „Occident euro-atlantic colectiv”.

Narațiunea americană potrivit căreia Ucraina este segmentul local al frontului global de-a lungul căruia se desfășoară războiul dintre democrație și autoritarism este fals. India, Africa de Sud sau Brazilia nu sunt nici măcar în versiune americană dictaturi, dar ele se aliniază în BRICS alături de Rusia și China, rivalii ereditari ai Americii „Occidentului colectiv”. În schimb, semnele morții clinice a sistemului democratic se găsesc tot mai limpede în statele care compun acest Occident autoproclamat „gardian al democrației”.

Limitarea libertăților individuale sub pretextul luptei împotriva Covid19, luptă care a prilejuit, inclusiv prin implicarea Președintei Comisiei europene, Ursula von der Leyen, încheierea unor contracte publice cu Big Pharma, pe cât de profitabile pe atât de dubioase, ținute departe de controlul legitim al Parlamentului european (ca și al parlamentelor naționale), este o perfectă dovadă în acest sens.

Separarea autorității de legitimitate a condus la ruperea legăturii de încredere între conduși și conducători. Cei din urmă, atât la nivelul legislativelor cât și la cel al executivelor, au rămas insensibili atât față de masivele proteste împotriva vaccinării forțate și a regimului „distanțării sociale” (un adevărat arest la domiciliu în masă), cât și față de protestele privind escaladarea războiului din Ucraina. S-a ajuns până acolo încât vice-cancelarul și ministrul de externe german, Annalena Baerbock, a afirmat că implicarea Germaniei în războiul cu Rusia va merge înainte indiferent de opinia (și, desigur, suferințele) poporului german.

Procesul de substituire a principiului majorității în luarea deciziilor, aplicabil transparent și sub control popular de către parlamente alese, prin acela al supremației minorităților „progresiste” (care, de fapt, se împotrivesc sistemului democratic) având ca braț înarmat organizații neguvernamentale oculte, neresponsabile față de popor și nelegitimate de alegeri democratice, lasă în afara oricărui dubiu trecerea de la democrație la oligarhie în spațiul euro-atlantic. Între aceste minorități cele mai favorizate sunt cele concepute după criterii care neagă legile naturii (ceea ce face ca modelul de organizare a societății impus de ele să exalte nefirescul), iar cele mai defavorizate sunt cele naționale (întrucât, apărând specificul cultural într-o ordine potrivnică oricărei identități colective și oricărei continuități istorice, au pentru „progresiști” o utilitate tactică limitată la funcția de generator al turbulențelor interne în slujba agendelor geo-politice externe / globaliste).

Cum poate fi calificat, oare, ca atlet al democrației cel care, în numele unor interese geostrategice ambigui în formă și reacționare în fond, acceptă „derusificarea Ucrainei”, adică purificarea etnică a fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene, ca pe un obiectiv „necesar” și „legitim”? Dictatorul Hitler a început prin „deiudaizarea Germaniei”.

Ce fel de democrație este aceea care determină, stimulează sau cel puțin acceptă și salută schimbarea guvernelor alese prin lovituri de stat (mai mult sau mai puțin mascate de revolte populare)? Am văzut-o la Kiev și la Tbilisi, la Ankara și la Caracas, la Cairo și la Damasc.

Ce criterii pot fi folosite și la ce standarde ne putem raporta pentru a evalua ca fiind democrat statul ce inițiază înființarea de tribunale penale internaționale care să judece presupusele crime săvârșite de adversarii săi, dar refuză să se supună el însuși sau să îi supună pe prepușii săi judecății unor asemenea curți de justiție? Tribunalul înființat pentru a judeca faptele comise în timpul războaielor de secesiune din fosta Iugoslavie a decis că numai sârbii au comis crime, în timp ce albanezii au fost blânzi ca porumbeii. SUA a impus României semnarea unui Protocol care să excludă pe cetățenii americani de la judecata Curții Penale Internaționale, după ce a refuzat ratificarea statutului acestei Curți, dar dorește înființarea unui tribunal internațional care, înlăturând prin act extern unilateral competența sistemului judiciar național rus, să se ocupe exclusiv de crimele de război eventual comise de militarii ruși în Ucraina.

Despre imixtiunea serviciilor secrete în actul de justiție cu scuza luptei împotriva criminalității, având accent special asupra combaterii corupției, despre invadarea vieții private de către reprezentanții poliției politice pe motiv de apărare a securității naționale și despre anularea libertății de expresie, în special prin cenzurarea mass media, nu mai merită să vorbim. Războiul din Ucraina, cu propaganda sa inerentă, le-a dus la ultimele expresii.

Despre „bunul” cel mai valoros pe care Occidentul colectiv s-a arătat gata să îl sacrifice în războiul cu Rusia, respectiv pierderea „încrederii” ca urmare a sechestrării și confiscării activelor rusești depozitate cu bună credință în SUA și UE, pentru a fi donate Ucrainei fără nici un titlu juridic de drept internațional sau de drept intern, vom vorbi altă dată. Aici ne limităm a spune că din punctul de vedere al discursului oficial euro-atlantic, NATO și membrii săi nu sunt în război cu Rusia, iar eventuala răspundere a acesteia pentru războiul din Ucraina nu a făcut obiectul nici unui tratat de pace.

Jules Verne, în cunoscutul său roman „Optzeci de zile în jurul pământului”, povestește cum eroul principal, Phileas Fogg, pentru a accelera traversarea Oceanului Atlantic cu un vapor cu aburi, în așa fel încât să poată ajunge la destinație la o anumită dată, l-a determinat pe comandantul navei, desigur, contra cost, să pună pe foc tot ceea ce putea arde. Călătorii au ajuns la vreme, dar din vapor nu mai rămăsese decât un schelet metalic inutilizabil și dizgrațios.

Este ceea ce pare a face astăzi și SUA. Pentru a perpetua războiul mondial menit a menține ordinea unipolară pe care nici aliații săi nu o mai acceptă cu ușurință (a se vedea cazul Ungariei și Turciei, da și cel al Franței sau Israelului), până la victoria „strategică” asupra Rusiei, obținută prin epuizarea politico-economică și moral-volitivă a acesteia, SUA dă foc propriei case, încălcându-și propriile reguli, abandonându-și propriile valori, falimentându-și propriii aliați europeni sau indo-pacifici. Cum să mai cucerești astfel mințile și inimile locuitorilor Terrei?

Dar dacă „visul american”, care mai însemna și egalitatea de șanse a celor diferiți în condițiile aplicării unei singure reguli a jocului, liberă de presiuni discriminatorii, a murit (nu poți susține în același timp integritatea teritorială a Ucrainei și dezintegrarea Iugoslaviei, drepturile culturale ale „moldovenilor” transnistreni și epurarea culturală a românilor nord-bucovineni), și superioritatea tehnico-științifică a SUA s-a epuizat. China sau India alocă mult mai mult dezvoltării academice și cercetării științifice, în același timp neavând a cheltui pentru susținerea funcției de „jandarm universal”.

Ceea ce mai rămâne sunt îndatorarea amețitoare, deficitele bugetare din care se finanțează militarizarea politicii pe seama polarizării sociale și procesul de dedolarizare a economiei mondiale. Asemenea fenomene îi caracterizează și pe principalii aliați ai SUA din G7 + UE, ale căror pretenții de a disciplina raporturile economice, comerciale și financiare la nivel global, mai nou și prin implicarea în problemele de securitate și impunerea de agende geo-politice, sunt cu atât mai ridicole cu cât aceste „raporturi bazate pe reguli” unilateral stabilite, vizează state, fie ele și foste colonii, cu ritmuri de creștere economică și emancipare socială impresionante.

Noul Ierusalim este în flăcări și cel care i-a dat foc este chiar arhitectul său. Din acest incendiu mistuitor Orientul și Sudul global se vor alege cu flacăra la lumina căreia se va ridica o nouă ordine, un nou sistem al păcii globale, în timp ce Occidentul colectiv va rămâne doar cu cenușa vechilor sale idealuri. Acest deznodământ ar trebui evitat, dacă se mai poate.

Multipolarismul simetric contra multipolarismului asimetric

Falsă este și afirmația potrivit căreia în acest război se înfruntă globalismul cu suveranismul.

Documentul de poziție privind principiile ordinii mondiale în cadrul căreia ar urma să se încheie războiul din Ucraina și, odată cu el, al III-lea Război Mondial (în desfășurare deja de câțiva ani buni), prezentat recent de China, principala superputere globală emergentă, nu lasă nici un dubiu asupra faptului că suveranismul chinez nu este incompatibil cu globalizarea, ci, dimpotrivă, încearcă să contribuie la gestionarea acesteia în așa fel încât să permită coexistența pașnică a tuturor actorilor lumii în condițiile respectului pentru diversitatea lor culturală, geografică, demografică, socio-politică, de tradiții istorice, de dezvoltare economică și de interese naționale. China se pronunță împotriva renașterii blocurilor militare și ideologice, a fracturării canalelor de aprovizionare și comunicare la nivel global, a fragmentării și închiderii piețelor, a renunțării la interdependența și integrarea economică, a abandonării conceptului referitor la indivizibilitatea securității.

Nici la Moscova nu gândește altfel întrucât și acolo se înțelege că Rusia nu poate supraviețui ca putere cu relevanță globală, inclusiv în cazul câștigării războiului cu SUA, NATO și UE, decât în contextul unei ordini mondiale în care ea rămâne a fi un pol printre altele, pe acestea din urmă putându-se sprijini tocmai pentru că îi opun o rezistență de valoare similară propriei sale forțe. De aceea Rusia consolidează formulele de cooperare multilaterală precum BRICS sau Organizația de cooperare de la Shanghai, circumscrise de viziunea unității între securitatea colectivă (bazată pe echilibrul și controlul reciproc al puterilor cu identități și interese diferite) și securitatea cooperativă (bazată pe solidaritatea intereselor și strategia proiectelor comune), în afara oricăror constrângeri ideologice și precondiționări politice.

Sincere sau nu, asemenea abordări, pentru moment cel puțin, transpuse efectiv în viață în spațiul Orientului și Sudului global, fără pretenții de patronaj moral-politic, fără amenințări cu sancționarea celor care ies din rând și fără aroganța dirigintelui clasei, explică de ce tabăra „globalismului progresist” american, narcisist și ipocrit, exclusivist și duplicitar, autist și autoritar este tot mai mică, în timp ce tabăra „globalismului suveranist” americano-sceptic, realist și coerent, integraționist și consecvent, pragmatic și pluralist crește galopant, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă.

O tabără profesează războiul pentru război. Tabăra adversă duce războiul împotriva războiului; adică, la propriu, războiul pentru pace. Avem de a face, așadar, cu o confruntare războinică între cei pentru care victoria în război este mai puțin importantă decât războiul însuși, și cei pentru care victoria în război trebuie să coincidă cu obținerea păcii; între iubitorii de război și iubitorii de pace. Asta nu pentru că unii ar fi demoni și alții îngeri, ci pentru că în joc este ciocnirea a două civilizații, respectiv a două modalități de a concepe viața lumii: civilizația războiului și civilizația păcii.

De aici putem merge mai departe și observa că cele două tabere, fiecare corespunzând uneia dintre jumătățile inegale în care lumea riscă a se fractura sub ochii noștri și care nu are aproape nici o legătură cu vechea lume bipolară (o singură lume cu doi poli de putere cvasi-egală), se deosebesc sistemic prin aceea că tabăra războiului se organizează pe principiul multipolarismului asimetric (deși vorbește de unipolarism, acesta există doar la nivel de deziderat american, el fiind dacă nu imposibil, cel puțin efemer întrucât echilibrul său este precar) și al securității individuale în jocul de sumă nulă (un general american explica senin că ocuparea de facto a Ucrainei de către NATO în intervalul 2014-2022 a fost ghidată de logica securității SUA, care nu avea de ce ține cont de logica securității Rusiei), iar tabăra păcii pe principiul multipolarismului simetric (pacea este garantată nu doar de existența mai multor centre de putere, ci și de echilibrul de putere dintre acestea) și al caracterului indivizibil al securității.

Cum multipolarismul asimetric este prin excelență conflictual, urmând chiar doctrina neoconservatoare vom putea conchide că ordinea conflictuală a jocului de sumă nulă se va transpune într-o politică externă conflictuală, în care adversarul legitim va fi blocul multipolarismului simetric. Se va aplica, de altfel, teoria lui Clausewitz potrivit căreia războiul nu este altceva decât prelungirea politicii interne în relațiile externe cu mijloace diferite.

Iată miza! Iată amenințarea! Iată de ce păstrarea unității lumii sau, altfel spus, păstrarea unității ordinii mondiale este esențială. La fel cu asigurarea păcii prin echilibrul puterilor.

Prin această lupă trebuie citite evoluțiile din Ucraina și împrejurimi. Pyrrhus, regele Epirului, spunea, după victoria asupra romanilor în bătălia de la Asculum, că dacă va mai repurta o izbândă ca aceea războiul va fi pierdut. O anumită victorie în războiul din Ucraina va fi mai rea decât o victorie pyrrhică. Ea va putea însemna mai rău decât pierderea războiului, sfârșitul lumii noastre europene și transatlantice (din care facem parte nu ca urmare a unui capriciu geografic sau / și a unui accident istoric, ci prin destinul liber asumat de noi), respectiv dispariția capacității noastre de a mai ajunge la pace, prăbușirea noastră într-o dezordine de lungă durată cu potențialul intrării în noaptea nucleară. Cu aceste gânduri în minte fiecare trebuie să își facă datoria.