Fripturiștii noștri cei de toate zilele. Cum am ajuns să văd altfel trecutul

„…Din nou zvonurile despre plecarea regimului liberal au început să circule. Cluburile politice fierb. Șefii organizațiilor județene au năvălit asupra Capitalei. Anticamerele președinților de partide gem de admiratori și de oameni de credință. Cei care nu sînt încă fixați în registrele nici unui partid trec, după știri și ploconeli, de la un club la altul. Niciodată lichelismul politic nu se face mai evident ca în ceasurile care premerg crizei. N. Iorga a aruncat, cu ani în urmă, un cuvânt care a rămas: fripturismul. În fiece politician român zace un fripturist. Sînt fripturiști nu numai politicienii mărunți, ci și cei mari. Mai ales cei mari…(6 octombrie 1935)”.

Da, știu, rândurile anterioare sunt la fel de actuale și în prezent, doar că până și calitatea și calibrul fripturiștilor a scăzut, de zici că au ajuns acum hoituriști bugetofagi. Zaharia Stancu, în opera sa: „Însemnările Și Amintirile Unui Ziarist * Sarea E Dulce”, a scris despre o altfel de Românie, oarecum despuiată de minciunile trecutului. După ce am lecturat această carte, farmecul României interbelice a dispărut. Am văzut, printre multe altele, o țară jefuită, țărani și muncitori împușcați, funcționari muritori de foame. Am ajuns chiar să mă întreb cum de am reușit să ajungem până în prezent, ca neam și țară.

Oamenii politici descriși de către Zaharia Stancu și-au pierdut prestigiul (pe care, de fapt, nu l-au avut niciodată). Să vă ofer câteva citate ilustrative: „…Partidul liberal guvernează cu directorii societăților anonime dubios capital străin. Partidul național-țărănesc a guvernat cu Gh. Gh. Mironescu, marele berar… Guță Tătărăscu e obișnuit să privească numai suprafața, numai coaja. Pentru d-sa țăranii trăiesc în tablourile lui Grigorescu și în vitrina magazinului „Furnica” de pe Calea Victoriei, iar muncitorii, în dosarele Siguranței Generale a Statului… O! Ion Mihalache nu mai e de mulți ani țăran. Păstrarea costumului cu cămașă bine plisată nu înseamnă nimic. Înțelegerea problemelor țărănești se rezumă, la d-sa, în asta… Vizitați Valea Jiului, unde schelete și umbre flămânde scormonesc măruntaiele pământului sub cel mai aspru regim al muncii. Vizitați atelierele Grivița, unde în loc de pâine a fost aruncată moartea. Vizitați șantierele din orașele în agonie, Brăila și Galați… Eduard Mirto, ministru de comunicații, a patronat împușcarea ceferiștilor. Vaida, ministru de interne, a snopit în bătăi invalizii de război, țărani și muncitori… Din Maramureș vin vești neplăcute. Sărăcia a înnebunit satele. Lipsa de lucru e generală… Oamenii nu mai au vite. Nu mai au veșminte. A început să lipsească hrana mizeră de toate zilele… Au condus atâția ani treburile ardelenii. Ce-a făcut Iuliu Maniu, cînd era prim-ministru, pentru maramureșeni, pentru Maramureș? Ce a făcut Vaida pentru Maramureș, cît a fost prim-ministru? Maramureșul nu a însemnat pentru voievodala sa persoană, nici cît figura pungașă a lui Aghiuță Tăzlăuanu, celebrul escroc și șef de cabinet de la interne…”.

Cartea lui Zaharia Stancu, alături de cea a lui Nicolae Iorga, „Istoria Unei Legende: Iuliu Maniu” (https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2c/Nicolae_Iorga_-_Istoria_unei_legende_-_Iuliu_Maniu.pdf), sunt opere care chiar merită să fie lecturate. Adevărul este cel mai bun antidot și remediu, chiar dacă, cel mai frecvent, acesta doare. Adevărul, dacă evidențiază ceva negativ, poate să fie folosit drept motivație principală pentru a evolua. Dar se pare că oamenii politici „de ieri” și de astăzi preferă să locuiască într-o bulă de tip camarilă.