Agenția Internațională pentru Energie Atomică, îngrijorată că Israelul ar putea viza instalațiile nucleare iraniene
Gând de Ziua României
MOTTO: „Mă tem de ziua în care cuvântul patrie sau republică nu va mai putea fi scris decât încadrat între ghilimelele ridicolului. Așa cum, în conștiința poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol și ideal democrație.” I.D.Sîrbu[1]
În ciuda zăludei și perfidei corectitudini politice de azi, n-am de gând să-mi înăbuș patriotismul sub lozincile globalismului deșănțat. Nu, nici pomeneală ! Voi rămâne până la moarte un român care-și iubește țara și limba mai presus de orice. Tata-mare m-a învățat demult, deși habar n-avea că o face, că neamul e totul. Neamul lui de robi ai pământului, talpa pe care se sprijinise România ca să devină Mare. Poate de aceea ochii i se umezeau ori de câte ori vorbea despre Rege, la care se rezuma întreaga sa istorie de țăran simplu. Mai târziu, manualele școlare și cărțile mi-au întărit rădăcinile de urmaș al vitejilor eroi Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Vlad Țepeș și câți alții. Propaganda comunistă a exacerbat acest sentiment, însă, în comparație cu emascularea de românism de astăzi, era preferabilă cântarea pe tonalitățile înalte de atunci a obârșiei noastre părelnic providențiale.
De la o vreme, de când cu diktatele bruxelleze, atenți, exagerat de atenți!, să nu cumva să afectăm sensibilitățile altora, ne ferim ca dracu’ de tămâie să ne arătăm străinătății ca români, cu defecte și calități, ca fiece nație. Tancurile uniformizării instituționale și ale nimicirii conștiinței naționale ne-au strivit ca pe niște gândaci scârnavi, transformându-ne în europeni de mâna a treia… Așa că va trebui degrabă să ne recuperăm românismul, altminteri vom pieri în creuzetul multiculturalismului plănuit de păpușarii mondiali ai dezmembrării statale. Tocmai de aceea mă tem că, deocamdată, nu mai e posibilă scena povestită de Nikos Kazantzakis în Raport către El Greco:
„Îndată ce m-a înscris la școală și m-a instalat, tata s-a îmbarcat pe un caiac și a plecat în taină spre Creta, la luptă. Uneori îmi trimitea câte un răvaș, scris pe un petic de hârtie care mirosea a praf de pușcă: «Îmi fac datoria, mă lupt cu turcii, și tu ai de luptat, ține-te bine și nu te lăsa momit de francezi, sunt niște câini la fel ca turcii. Nu uita că ești cretan și că mintea nu e a ta, ea aparține Cretei, ascute-ți mintea cât poți mai bine, ca într-o zi s-o pui în slujba eliberării Cretei. Dacă n-o poți ajuta cu arma, ajut-o cu mintea: e și asta o armă ca oricare alta. Înțelegi ce-ți poruncesc ? Spune-mi: Înțeleg !
Atât pentru azi, pentru mâine și pentru totdeauna. Să nu mă faci de râs !»”
Ehe, eliberarea României… Sper și mă rog să prind ziua destrămării odioasei Uniuni Europene, acest „funebru laborator al speciei umane”[2] în măruntaiele căruia ne-am lăsat măcinați și umiliți. Da, fiindcă „locul României nu este alături de acest monstru hidos, în care popoarele consumatoriste, luate ostatice de politicienii corupți pentru a fi puse la dispoziția băncilor, a încheiat un ciclu morbid în care «ultra-liberalismul» postcapitalist, înaintea ultimei metamorfoze, precum un vierme malefic, își consumă gazdele cu moderație, pregătindu-se încet pentru o nouă ordine, un nou început… ultimul sfârșit.”[3] Iar de va fi să apuc o asemenea clipă izbăvitoare, îmi voi anunța strămoșii răposați în felul părintelui marelui scriitor grec, părtaș, în 1898, la descătușarea Cretei:
„Tata s-a oprit lângă un mormânt sărman, o moviliță boltită de pământ, cu o cruce de lemn, cu numele șters de vreme. Tata și-a scos mantilia de pe cap, s-a aplecat deasupra mormântului, a scormonit cu unghiile și a făcut o scobitură în formă de pâlnie; și-a apropiat gura cât a putut mai mult și a strigat de trei ori cu glas din ce în ce mai tare, urlând, în cele din urmă:
— Tată, a venit ! Tată, a venit ! Tată, a venit !
A scos din buzunar o sticluță cu vin, l-a vărsat picătură cu picătură, așteptând de fiecare dată să o soarbă adâncul pământului. Apoi a sărit în picioare, și-a făcut cruce și s-a uitat la mine. Ochii îi străluceau.
— Ai auzit ? m-a întrebat el, gâtuit de emoție, ai auzit ?
Am rămas tăcut, nu auzisem nimic.
— N-ai auzit ? a continuat să zică tata, mânios. Oasele lui au trosnit.”
Și de nu va fi să fie, le poruncesc testamentar copiilor și nepoților mei să picure vinul dezrobirii în vatra străbunilor lor și să le strige că a venit ceasul astral al mântuirii României ! Ați înțeles ? Doamne, deja simt cum îmi trosnesc oasele!
[1] Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
[2] Mihai Șerban, Manifest. Cartea neagră a României
[3] Mihai Șerban, Manifest. Cartea neagră a României
Comentarii
5 comentarii pentru articolul „Gând de Ziua României”
Lasă un răspuns
Invitații cristoiublog
Dacă a fost marți, s-au luptat cu trei ceasuri rele tot marțafoii din Belgia!
Invitații cristoiublog
Felicitări pentru analiza extrem de competentă si lucida.
„Ehe, eliberarea României… Sper și mă rog să prind ziua destrămării odioasei Uniuni Europene, acest „funebru laborator al speciei umane””. Asta chiar m-a uns pe suflet!
Din capul locului, metoda utilizată pentru construcția Uniunii Europeene a fost una nu doar scelerată dar si dezonorantă. Căci de la început ea a introdus viciul si prin asta viermele în fructul sănătos, astfel că această Europă nu putea fi nici curată, nici frumoasă si cu atât mai puțin nobilă.
Putredă pe dinăuntru, de la început rău așezată pe o fundație de minciuni și în același timp putredă de asemenea pe dinafară, căci sub conducerea unor stăpâni fără scrupule și actionată doar din interese de către lachei fără nici o urmă de veritabil umanism.
Europa, constructia europeană este contrariul unei organizații ce ia naștere dintr-o inițiativa populară, democratică, virtuoasă. Ea este în schimb, profund, visceral, prelungirea ideologică, istorică a colonialismului frumos ambalat politic și a fascismului deghizat, machiat, cu fața devenită mască umană, pentru a nu fi recunoscută.
Chiar în principiile sale cum de altfel nu mai puțin în motivațiile ce decurg, această constructie europeană este una de autentică structură fascistă. Este o structură făcută pentru a extrage popoarelor orice formă de suveranitate et până si ultima urmă de dorință pentru aceasta, cum de altfel și întreaga capacitate de a o mai redobândi vreodată. Este o structură de sacrificiu instituționalizat de care profită econonomic o singură clasă socială tot mai restrînsă ca număr și tot mai bine camuflată ca identitate, protejată de un baraj de mercenari bine platiți si ideologizați, confortabil instalați în scaune calde și cu multe privilegii, – imperiile nu-i așa, și-au plătit întotdeauna foarte bine mercenarii -, o nouă castă de care cu puțin efort unii dintre noi și-ar putea aminti, castă denumită nu demult Nomenklatura.
Dacă nu credeți aceste afirmații, citiți cercetările realizate deja în legătuă cu acest subiect și în ultimul rând cartea lui Phillippe de Villiers, fost europarlamentar un număr suficient de ani, dar si discursurile pline de umor britanic și de bun simț politic a lui Nigel Farage.
Asta nu înseamna că nu putem fi europeni, să fim bine înțeleși, există chiar o relativă logică în a susține o construcție europeană care să apropie popoarele continentului și să confere acestui ansamblu o putere crescută, dar în niciun caz nu putem ajunge la acest obiectiv cu metodele utilizate până acum căci scopul alegerii acestora și deci scopul proiectului urmărit de la bun început a fost crearea unei non-puteri.
Zic bine si subliniez, a unei non-puteri.
Precum toate construcțiile mondiale ale Națiunilor Unite, printre care și construcția Uniunii Europeene sunt marcate de infamie, de trădare, de mașinațiuni și interese unele ascunse altele mărturisite și aprig negociate pe față între reprezentanții mai mult sau mai puțin aleși, dar ascunse cu grijă poporului care i-a votat, sau pe cei mai mulți nici măcar, toate acestea au construit o fundație putredă de la început, acestui edificiu șubred.
Nu se poate astfel spera și recupera nimic din această aventură, în orice caz nu se poate construi nimic în continuare pe acest fundament viciat.
Și mi-e teama că aceeași situație se repetă după aceleași rețete cu chestiunea legată de sănătatea Planetei, climatologia si emissile de CO2, adevăratele obiective nu sunt acelea care se afișeaza și care se trâmbițează. Sunt foarte probabil alte construcții paralele ale căror scop veritabil este acela de a sparge frontierele, de a transfera puterea Piețelor dominate de marile grupuri financiare, corporațiilor. Căci marea luptă mondială este aceea a marelui capital, a marilor corporații împotriva Națiunilor și a Statelor care au încetat demult a mai fi suverane. Este vorba de a pune în funcțiune o lume nu socialistă ci socializată în slujba elitei mondiale.
Socializată în partea ei inferioară cu elemente umane interschimbabile, banalizate, universalizate și standardizate dar cu elite care în schimb au grijă sa-și conserve bine identitatea, anonimatul, rangul și care își exercită puterea tiranică nestaviliți de nimeni, exact ca în vremurile când sclavii se băteau în arenă în timp ce stăpânii se maimuțăreau în tribune. Oamenii nu vor să creadă că elitele sunt rău intenționate, rele, egoiste și că nu au decât un singur obiectiv, acela ca treaba să continue exact așa ca și până acum, pentru că așa le este lor bine.
Există o anumită rezistentă a conștiinței populare, un fel de nu mai vreau să stiu nimic, în a admite că așa este și nu altfel, că puternicii lumii nu-i vor binele, ci doar binele lor, indiferent de prețul pe care trebuie obligatoriu să-l plătească ceilalți. Și pentru care lucru se votează legi care să-i oblige să plătescă. Și încă ce legi. Ar trebui ca cei interesați să se consacre studiului acestei rezistențe mai sus amintite înainte chiar de a pretinde a mai face politică. Fără de care exercițiu, politica nu poate fi decât o farsă. Acest refuz de a ști ceva din adevărul acestei lumi este cel mai mare aliat al celor puternici.
Poporul are într-adevar un inamic colosal, … el însuși !
Superb !
Frumos. Felicitări autorului!