Gîndul de duminică, 1 mai 2016

Minunata găsire a unui căţel şi nu mai puţin complicata mea relaţie cu Distinsul

2. Cum schimb în bine destinul unui cățel care nu-și dă seama de asta

După ce-am publicat pe blog că sînt proprietarul unui cățel, m-a sunat Dan Andronic, pentru a se interesa dacă-i pot face rost şi lui de unul.
Pun în mișcare Rețeaua care mi-a procurat cățelul.
După ce se vorbește la mobil cu Stîna din munți, se află dacă mai sînt sau nu disponibili căței.
Mai sînt – mi se spune spre seară.
A doua zi trebuie să merg să-l iau.

Primul a fost adus în sacoșă, de vecină, cu o mașină de ocazie.
De cîte ori amărîtul schelălăia, transportatoarea îi administra o palmă în cap.
Pe șofer puteau să-l deranjeze protestele schelălăinde ale Cățelului. Așa se explică reacția Cățelului de acum, cînd îi aude vocea.
O șterge imediat sub mașină.
Constat că animăluțele (evit din motive de political correctness cuvîntul Animalele) au memoria persecuțiilor trecute. De cum aude vocea lui Andrei, fratele meu, pisoiul o rupe la fugă din ogradă, se cațără pe gard și dispare dincolo, în abisurile viei.

Îmi dau seama că de data asta va trebui să-l aduc eu, cu mașina.
Plecăm după-amiază spre Munți.
În față, Adrian, nepotul meu.
În spate vecina, fata celor care mi-au dat Cățelul și sînt pe cale să-mi dea și cîinele pentru Dan Andronic.
Din șoseaua spre Tg. Secuiesc se face un drum în pantă, drum de țară, pierdut după vreo sută de metri în albia Putnei.

Fusesem avertizat că va trebui să lăsăm mașina pe mal și să trecem o punte.
Acum, cînd o văd, îmi dau seama că nu e ceea ce credeam:
O punte obișnuită din lemn peste un pîrîiaș curgînd pe fundul unei văi între două maluri abrupte.
Chiar și de la distanță, bag de seamă că e o punte pe cabluri, lungă de un kilometru, cît ține albia oficială a Rîului.
Parcăm mașina pe un dîmb prăfos lîngă ceea ce ar trebui să fie o mașină de scos buștenii din Pădure.

O luăm cu toții pe punte.
După vreo zece metri încep să mă întreb cînd se mai termină.
Puntea pare desprinsă din filmele americane despre o echipă de cercetători ai junglei urmăriți de sălbatici înarmați cu arcuri și săgeți.
În extremis, cum s-ar zice, hăituiții o iau pe o punte de bambus aruncată peste un fluviu din care se uită la ei, rînjind, crocodili pofticioși.
Rîul, redus la un curs de apă pe care poți să-l treci cu piciorul, nu colcăie de crocodili.
Nici noi nu sîntem urmăriții din film.

Totuși, după un sfert de punte, mă încearcă deja trăirile fugăriţilor din junglă.
Spînzurată de coarde de oțel, puntea suspendată stă pe piloni înfipți în pămînt la distanțe mari. Asta face ca puntea să se bălăngăne sub cel care o străbate mai ceva ca puntea unei ambarcațiuni pe valurile uriașe ale Oceanului. Pînă mă prind de șmecherie (trebuie să pășesc asemenea raței crăcănate, așa cum procedează marinarii pe punte, dar și cînd ajung pe uscat), trebuie să mă țin de odgonul care mărginește sus un soi de laturi ale punții, nu mai înalte de un metru și ceva.
Odgonul e ruginit. După cincizeci de metri de mers am palmele roșii de praful ruginiu. Cu spaima că n-o să mai ajung nicicînd la capăt, pun piciorul totuși, pe terraferma, cum ar zice venețienii. Pînă la stînă mai e de străbătut un drum în pantă, răscolit de șanțurile săpate de torente și marcat de bolovani.

Pe acest drumeag strîmt, vin de sus, din pădure, trei mașinării de scos buștenii la lumină.
Ne cocoțăm pe malul rîpei care e artera de circulație, întrebîndu-ne ce s-ar întîmpla dacă unul dintre tractoare ar derapa.
Fiecare dintre cele trei vehicule e o alcătuire primitivă.
Pereții așa-zisei cabine se reduc la două cîrpe parcă atunci luate din cotețul cîinelui. Sub roata mare din spate, de pe Stînga, stă prinsă un soi de scîndură, astfel încît tractorul se tîrăște. Cu toate acestea, în orice clipă nu-i exclus ca buștenii să se prăvălească peste cabina fragilă.

După trecerea convoiului, ne întoarcem la carosabilul drumeagului.
De peste gardul Stînei se ivește silueta mamei celei care-i vecina noastră. A vîrît deja în sac un cățel și vrea să ni-l dea peste gard. Chiar dacă sîntem la stînă, găsesc de cuviință că trebuie să intrăm în ogradă pentru un mic taifas politicos cu gospodina. Zicem că vrem noi să alegem cățelul, mai ales cînd aflăm că deja repartizatul e dintre cei mai mici. Cățeaua a fătat cinci exemplare. Primele două au crescut mai repede decît celelalte. Al doilea e Max, Cățelul meu. Punem ochii pe unul mai mare, destul de vioi.

Înainte de a-l vîrî în sacoșă, răspundem invitației de a-i vedea mama. Cățeaua se zbate în lanțul de care a fost legată sus, pe un dîmb. Cum se sufocă de indignare că trecem pe dedesubt fără să-i dăm socoteală, pare un arcaș cocoțat pe zidul cetății turbînd de furie că i s-au terminat săgețile și, prin urmare, dușmanii îi rîd în nas.
Apare însă și stăpîna Stînei și a Cățelei, venind în urma noastră.
Cățeaua se potolește imediat.
Și-a spus cuvîntul învățătura milenară de care țin cont toți cîinii. Niște străini cărora Stăpînul nu le dă cu ceva în cap sînt, mai mult ca sigur, prietenii săi. Prin urmare, mușcîndu-i sau doar lătrîndu-i riscăm să-l supărăm pe Stăpîn. Dinspre pădure, vine spre noi turma, întoarsă acasă cu tot tărăboiul: cîini care merg pe laturi, ca niște dorobanți ducînd între puști un grup de prizonieri de război, țapi proțăpiți în frunte, ciobanii, cu ciomegele pe umăr, în mers de voie.

Ne întoarcem la cîinii noștri, așa cum cei din zicală se întorc la oile lor.
Slobozim prizonierul din sacoșă.
Vecina înșfacă de grumaz Cățelul ales și-l vîră în sacoșă.
De spaimă, în drumul din aer pînă la sacoșă, se urinează.

Neîndoielnic, din acest moment destinul i s-a schimbat în bine. Cel pe care ni-l destinase Stăpîna zburdă prin curte bucuros. Cel din sacoșă schelălăie, deznădăjduit. Cel care zburdă fericit nu știe ce-a ratat. Ar fi fost luat, dus la București, spălat, îngrijit, hrănit cu delicatese, cocoloșit de copiii noului proprietar. El însă, care zburdă fericit c-a scăpat, va rămîne aici, la stînă. Dacă nu-i vor face felul, va fi hrănit cu zer și mămăligă, îl vor năpădi puricii, va încasa picioare în burtă, va suferi de viermi intestinali, va dormi în zăpadă.

Locul în noua viață i l-a luat Cățelul care se zbate acum, în sacoșă, să scape, să nu fie dus la București, să rămînă aici, la stînă, fără a-și da seama că-l așteaptă un destin ieșit din comun pentru unul dintre cei cinci căței fătați de neagra în cerul gurii.
Oprim în Găgești-Centru, lăsăm Dispozitivul – cățelul și vecina, și mergem mai departe la Focșani, unde avem ceva de cumpărat.

*

Cînd ne întoarcem e deja întuneric.
Au pus Cățelul 2 în grădinița de la drum de lîngă casă. Mi se povestesc întîmplările grozave prin care a trecut vecina. Cățelul a fost cît pe-aci să se sufoce. Au oprit la minimarket și i-au dat apă să bea. A vomat în mașină.

Merg la el.
S-a suit pe o stinghie a gardului și stă ghemuit lîngă ea.
E mai mare un pic decît Max. Dar e mai slab și mai murdar. Îi aduc o bucată de crenvurșt. Față de Max e mult mai comunicativ. Ia bucata din mîna mea.

După ceva timp, mă întorc la grădiniță să văd unde e.
Deși închisesem poarta, nu-i nicăieri!
Ei bine, Cățelul nr. 2 a dispărut!
Iau lanterna și purced la o întreprindere tip:
Aoleu! Prizonierul a evadat!

Gardurile nu prezintă nici o spărtură. Portița dinspre ogradă e mai departe închisă, legată strașnic cu un cablu de culoare galbenă.
Unde și cum o fi dispărut?!
Fascicolul de lumină albă al lanternei îl descoperă ghemuit lîngă gardul dinspre vecini.
Îl înșfac și-l duc, în schelălăielile de rigoare, înapoi, în țarcul pe care-l alcătuieşte grădinița din fața casei bătrînești.
De cum îl pun jos, țîșnește afară, prin golul dintre perete și portiță.
Prin el se poate strecura doar o mîță.
Uite că s-a strecurat și Cățelul!
Pun la lucru din nou crenvurștiul.
Spre deosebire de Max, Cățelul nr. 2 se apropie fără șovăieli și ia bucata din mîna mea întinsă.
În nici jumătate de oră s-a stabilit între noi o comunicare pentru care Max a avut nevoie de două zile și atunci numai după ce-a văzut că mîngîi pisica.

M-am întrebat de unde vine diferența.
Găsesc un răspuns în presupunerea c-a fost mîngîiat de copii acolo, la stînă.
În tot acest timp, Max al meu stă vîrît sub mașină.
Încep să-mi pun întrebarea dacă nu cumva ar fi mai bine să-l dau pe Max lui Dan Andronic și să păstrez Cățelul nr. 2.

A doua zi, Adrian mă convinge că vor fi probleme cu schimbarea CIP-ului.
Max are deja unul, trecut în carnetul de proprietar.
Tot el îmi garantează că și Max va fi la fel de prietenos, după ce se va obișnui.
Pe de altă parte, Cățelul nr. 2 i se pare prea pisicos.
Am nevoie de un cîine care să păzească ograda și nu de o pisică!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

20 comentarii pentru articolul „Gîndul de duminică, 1 mai 2016”