În ultima vreme, în mai multe rînduri, am explicat ruperea mea de prezentul politic românesc prin lucrul de dimineață pînă seara la un eseul amplu despre Dezastrul Rusiei sovietice din vara lui 1942, înainte de Bătălia de la Stalingrad. Pînă la urmă a dat Dumnezeu și am terminat lucrarea, destul de dificilă, deoarece articolele și cărțile pe această temă sînt puține în România. Intitulat „Niciun pas înapoi!” Stalin pe marginea prăpastiei, eseul urmează să apară în numărul din februarie al revistei Historia, al cărei director sînt.
Pînă la apariția eseului complet (15 februarie 2018), pentru cititorii cristoiublog.ro public aici un fragment din prima parte.
Vineri, 2 februarie 2018, s-au împlinit 75 de ani de la încheierea Bătăliei de la Stalingrad.
Nu există istoric (nici măcar neamţ) care să nu fie de acord cu teza potrivit căreia Bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – 2 februarie 1943) „marchează o schimbare decisivă în mersul celui de-al Doilea Război Mondial” (Stalingrad, volum apărut la Éditions de Crémille, în 1972, în colecţia „Les grandes batailles de temps modérnes”)Cu trei zile înainte, pe 31 ianuarie 1943, la ora 11, proaspăt feldmareşalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei a 6-a, s-a predat ruşilor în bunkerul din subsolul ruinelor fostului Univermag, subsol în care funcţionează azi Muzeul Amintirii.
Prin gestul lui Friedrich Paulus, inimaginabil pentru Hitler, care-l făcuse cu o zi înainte, pe 30 ianuarie, feldmareşal, în speranţa că se va sinucide, bătălia se încheiase din punct de vedere practic. În Nord însă, Corpul XI, condus de generalul Karl Strecker şi alcătuit din 50.000 de oameni, a continuat lupta şi după 31 ianuarie. Comandanţii de divizie îl obligaseră pe Strecker să nu trateze cu ruşii. La 10,30 însă, în dimineaţa lui 2 februarie 1943, strigînd Trăiască Hitler!, Strecker se predă.„Staţia Meteo îşi încetează activitatea şi salută patria”
Puţini sînt istoricii, publiciştii, scriitorii interesaţi de Stalingrad sau de al Doilea Război Mondial care să nu se fi oprit asupra acestei zile istorice, pentru a-i surprinde atmosfera.
Jean Lopez, în capodopera sa Stalingrad. La bataille au bord de gouffre, surprinde din întreaga zi acest moment unic, dovadă de necontestat că Istoria scrie şi ea proză:
„La 12,35, Grupul de Armate Don (din Armata Roşie – n.n.) captează ultimul mesaj radio trimis în eter de Armata a 6-a.
E Comunicatul Meteo:
«Plafon de nori, 5000 metri, vizibilitate, 11 kilometri, cer limpede, temperatură – 31 C, ceaţă şi fum deasupra Stalingradului.
Staţia Meteo îşi încetează activitatea şi salută patria».
Bătălia de la Stalingrad s-a încheiat.” (Jean Lopez, Stalingrad. La bataille au bord du gouffre, Paris, Economica, 2017, pag. 429).Michael K. Jones şi-a publicat cartea sa de răsunet Stalingrad: How the Red Army Triumphed, Pen & Sword Military, în 2007, la 17 ani de la căderea Comunismului. Varianta românească a apărut la Corint, în 2013, sub titlu Cum a triumfat Armata Roșie. Pe lîngă documente de arhivă, cărţi şi articole anterioare, autorul foloseşte şi mărturiile din postcomunism ale veteranilor de la Stalingrad.
Cele despre ziua de 2 februarie 1943 se referă la două realități puternice ale momentului, care, prin asta, li s-a întipărit în memorie. Una e cea a liniștii, a incredibilei liniști, după zgomotul continuu de cinci luni:
„Mereşko amintea: «Brusca tăcere care s-a lăsat era copleşitoare şi unii dintre soldaţii noştri obişnuiţi cu permanentul vuiet al luptei, au simţit că nu mai pot suporta. Singura dată cînd se lăsa liniştea, în cursul bătăliei, era exact înaintea unui atac al inamicului. Apoi oamenii au început să tragă cu armele, să arunce grenade, tocmai pentru a-şi descătuşa încordarea».” (Michael K. Jones, Cum a triumfat Armata Roșie, editura Corint, 2013, București, pag. 366).Nu e singura mărturie despre 2 februarie 1943 care s-ar putea să ne surprindă prin relevarea liniștii. Numai cine n-a citit nimic despre această Bătălie în care, timp de 5 luni, armele n-au tăcut o clipă (totdeauna se auzea un pocnet de armă, un huruit de avion, bubuitul unui tun) nu poate înțelege uluirea încercată de apărătorii Stalingradului în clipa cînd luptele au încetat prin Capitularea Armatei a 6-a.
Un alt veteran e impresionat de o altă realitate: cea a prizonierilor nemți:
„În acea după-amiază, o coloană de prizonieri germani era mînată spre Volga. Mark Slavin a fost martor la acest spectacol: «Ştiam că inamicul intenţionase să facă o paradă a victoriei pe malurile Volgăi, după ce avea să cucerească oraşul. Fuseseră atît de încrezători încît – aşa cum era tipic pentru ei – întocmiseră şi un plan detaliat al acestei parade. Aşa că am hotărît să le facem pe plac. I-am rînduit în formaţie militară cum se cuvine şi un grup mare de soldaţi de-ai noştri s-a adunat să privească. Cîteva momente s-a lăsat o linişte desăvîrşită.»Şi Aleksandr Forțov îşi amintea acest moment: «Pe gheaţa aceea erau mii de nemţi. Şi doar vreo zece ostaşi de-a noştri îi supravegheau. Nu ne venea să credem că o forţă atît de mare putuse fi redusă la grămada aceea de oameni zdrenţăroşi. Parcă nu mai aveau nimic omenesc în ei.» ( Michael K. Jones, op.cit., pag. 366).
Imaginea prizonierilor nemți va una dintre cele mai cultivate ulterior de propaganda sovietică. Atît pentru a da trimite un semnal de triumf spre Aliați, cărora Stalin le făcea un fel de Sîc! Ne-am descurcat și fără al Doilea Front!, cît și pentru a satisface orgoliul rusesc, atît de rănit în clipele de restriște din 1941 și 1942.
De cum intri în Muzeul Amintirii din Stalingrad, amenajat în subsolul Univermag, unde Friedrich Paulus și a avut Comandamentul începînd cu 26 ianuarie 1942 și de unde s-a predat, dai peste o fotografie uriașă făcută pe 2 februarie 1942. Mai mulți ostași sărbătoresc în Centrul Orașului, acolo unde e azi Piața în care se țin demonstrațiile de 1 mai. În colțul din stînga se vede unul cîntînd la armonică, în timp ce nu departe de el, dar în prin plan, un altul dansează. E greu de descifrat azi dacă manifestarea era spontană sau pentru presa sovietică. Sigur e că potrivit lui Michael Jones, după ce i-au fluierat pe prizonierii nemți, rușii au sărbătorit:
„Ceata aceea de nemţi neîngrijiţi a primit ordinul Marş! În vreme ce armata învinsă a început să se mişte, împiedicîndu-se şi alunecînd pe gheaţă, s-au auzit cuvinte de batjocură şi fluierături. «Apoi, după cum îşi amintea Mark Slavin, oamenii noştri au început să cînte. Am cîntat melodiile ruseşti care ne ajutaseră cînd lucrurile păreau fără speranţă.” ( Michael K. Jones, op, cit., pag. 366).Din mărturiile veteranilor, autorul extrage o informație despre gestul lui Vasili Ciuikov, Salvatorul Stalingradului:
„La 2 februarie, forţele germane care mai luptau în partea de nord a oraşului au fost înconjurate. Ciuikov a venit personal să supravegheze un baraj de artilerie masiv asupra poziţiilor acestora şi cu un gest simbolic a ajutat la armarea unuia dintre tunurile ruseşti. La amiază, inamicul s-a predat, un act de capitulare care marca sfîrşitul bătăliei pentru Stalingrad.” ( op. cit., pag. 365-366)Legendarul comandant al Armatei a 62-a a simțit nevoia unui astfel de gest simbolic și din frustrarea că pe 31 ianuarie 1943 încercată de faptul că nu lui i s-a predat Paulus. Drept compensație, Armata lui Ciuikov a primit dreptul de a pune steagul pe Reichstag în 1945. Explică Michael Jones:
„La 31 ianuarie 1943, Paulus s-a predat ruşilor, dar nu Armatei a 62-a cu care se confruntase cel mai mult pe parcursul luptelor pentru oraş, ci armatei vecine, de la sud, Armatei a 64-a. S-ar putea să ni se pară un detaliu nesemnificativ, dar pentru apărătorii Stalingradului a însemnat foarte mult. Ei au purtat greul apărării oraşului şi s-au simţit jefuiţi de prada care li se cuvenea. «Soldaţii noştri au fost cu adevărat supăraţi că Paulus nu s-a predat lui Ciuikov, mărturisea Mereşko. Ultimul sediu al cartierului general al lui Paulus a fost în magazinul universal din centrul Stalingradului şi se afla în zona noastră de influenţă, dar noi ne îndreptaserăm forţele spre nord, să distrugem bastioanele germane din zona fabricilor. Armata a 64-a înainta dinspre sud, iar centrul Stalingradului devenise un fel de ţară a nimănui, între cele două armate şi aşa s-a întîmplat că soldaţii din Armata a 64-a au fost cei care au ajuns primii la cartierul general al Armatei a 6-a germane.»” ( Op. cit., pag. 365).„Generalul Dimitriu, purtînd o căciulă înaltă”
Antony Beevor în Stalingrad, carte de nonficţiune binecuvîntată cu trei premii, între care Premiul Wolfson pentru Istorie, apărută la Penguin Books în 1999, tradusă la noi în 2009, insistă și el pe surprinderea provocată luptătorilor de încheierea sîngeroasei încleștări:
„Dimineaţa zilei de 2 februarie a început cu o ceaţă groasă, care a fost apoi dispersată de soare şi de un vînt care a spulberat zăpada. Cînd vestea capitulării finale s-a răspîndit în rîndurile Armatei 62, s-au tras spre cer cartuşe de semnalizare într-un spectacol improvizat. Matrozii Flotilei Volga şi ostaşii de pe malul stîng au trecut pe gheaţă cu pîini şi conserve pentru civilii care fuseseră blocaţi timp de cinci luni în pivniţe şi gropi.Toţi se îmbrăţişau pe străzi. Glasurile erau stinse în aerul îngheţat. Nu lipseau oamenii în acel peisaj incolor de ruine, şi totuşi oraşul părea pustiu şi mort. Nu se poate spune că sfîrşitul ar fi fost neaşteptat sau chiar brusc, şi, totuşi, apărătorilor ruşi le venea greu să creadă că Bătălia Stalingradului se încheiase. Cînd se gîndeau la ea și își aminteau cîți muriseră, propria lor supraviețuire îi uimea. Din fiecare divizie trimisă peste Volga, nu au supraviețuit mai mult de cîteva sute de oameni. În întreaga campanie a Stalingradului, Armata Roșie a înregistrat 1,1 milioane de pierderi, dintre care 485 751 morți” (Antony Beevor, Stalingrad, Editura RAO, Bucureşti, 2009, pag. 541)
Unul dintre cei mai mari reporteri ai tuturor timpurilor, Alexander Werth, corespondentul BBC la Moscova în timpul Războiului, semnalează și el atmosfera reținută:
„Rusia nu exulta zgomotos, dar era fericită; cu adevărat fericită de la începutul războiului. Acum toţi ştiau că victoria va veni. Se simţea sentimentul profund, deşi reţinut, al mîndriei naţionale; era, în sfîrşit, clar că toate suferinţele şi încercările şi pierderile n-au fost în van. Şi-a fost de o mie de ori dreptate că germanii declaraseră trei zile de doliu naţional – umilinţă pe care guvernul nazist şi poporul german au meritat-o din plin.
Nu era nici un dubiu că se produsese cotitura mult aşteptată în cel de-al Doilea Război Mondial.” (Alexander Werth, Russia at War. 1941-1945: A History, Skyhorse Publishing, 2017, Kindle Edition, pag. 543).Alexander Werth se afla la Moscova în zilele Capitulării în calitate de corespondent englez trimis în Rusia pentru a acoperi tot Războiul ( rezultatul muncii sale de reporter și iscodirea arhivelor, puse la dispoziție de guvernul britanic după Conflagrație, i-au dat posibilitatea să scrie una dintre cele mai de neocolit cărți despre Uniunea Sovietică între 1941-1945 – Russia at War-, publicată în 1964.
Marele ziarist are astfel posibilitatea să vadă ziarele sovietice din 3 februarie 1943:
„A doua zi, ziarele sovietice au publicat primele fotografii înfăţişînd scenele Capitulării: lungi şerpi negri de prizonieri germani trecînd Volga pe gheaţă; Paulus, cu o faţă crispată, stînd la o masă într-o odăiţă, interogat de generalii Rokossovski şi Voronov, cu ajutorul unui tînăr interpret, maiorul Diatlenko; şi imaginea unui număr de generali nemţi capturaţi așteptînd într-un cîmp acoperit de zăpadă; stînd mai la o parte, încruntat şi întorcînd spatele germanilor, generalul Dimitriu, purtînd o căciulă înaltă.
Era vădit furios pe germani; în urmă cu douăsprezece zile îi lipsiseră pe români pînă şi de raţia mizeră pe care o primeau înainte.” (Alexander Werth, op. cit, pag. 543)Pe 2 februarie 1943 a luat sfîrşit însă şi un eveniment care a ţinut cu sufletul la gură întreaga planetă timp de şase luni, din 23 august 1942, cînd are loc bombardarea sălbatică a Oraşului de Luftwaffe, și pînă pe 2 februrarie 1942, cînd capitulează Armata a 6-a.
Jochen Hellbeck în Stalingrad: The City that Defeated the Third Reich, PublicAffairs, 2015, Kindle Edition, schiţează un tablou al importanței Stalingradului în Războiul mediatic global:
„Durînd șase luni, bătălia s-a desfășurat și ca un război media global. Încă de la început, observatori din toate părțile s-au concentrat asupra încleștării gigantice de la marginea Europei, anunțînd-o drept evenimentul definitoriu al celui de-al Doilea Război Mondial. Lupta pentru Stalingrad va fi devenit «cea mai hotărîtoare bătălie a războiului», așa cum scria un ziar din Dresda la începutul lui august 1942, tocmai cînd soldații lui Hitler se pregăteau de asaltul asupra orașului. Ziarul britanic Daily Telegraph a folosit practic aceeași termeni în septembrie. La Berlin, Joseph Goebbels citea cu atenție presa inamicilor Germaniei. Bătălia pentru Stalingrad era «o chestiune de viață și de moarte, și tot prestigiul nostru, ca și cel al Uniunii Sovietice, va depinde de modul în care se va încheia», declara șeful propagandei naziste, făcînd un semn cu capul către cotidianul britanic.Începînd cu octombrie 1942, presa sovietică cita cu regularitate rapoartele din Vest care preamăreau eroismul soldaților și civililor care apărau orașul de războinicii mecanici ai Germaniei. În puburile de pe cuprinsul Angliei, radiourile erau deschise cînd începeau știrile de seară, pentru a fi apoi închise imediat ce se terminau de transmis relatările despre Stalingrad. «Nimeni nu voia să audă altceva», remarca un reporter britanic. «Cu toții vorbesc despre Stalingrad, doar despre Stalingrad».
Oamenii din națiunile Aliate comentau cu euforie performanța Sovieticilor la Stalingrad. Acest sentiment nu reflecta numai spiritul alianței antifasciste; el se datora, de asemenea, și faptului că soldații din Vest ai Alianței nu puteau arăta nici o faptă eroică asemănătoare: în mai bine de un an armata britanică suferise înfrîngere după înfrîngere”.
Un om prăbușit: Feldmareșalul Friedrich Paulus
Încleştarea de la Stalingrad, unică în istoria modernă prin coborîrea Războiului la nivelul luptei corp la corp de tip Ev Mediu, e urmărită cu atenţie nu numai în Anglia, ci şi în America.
În Prologul la volumul Enemy at the Gate. The Battle for Stalingrad, William Craig îşi aminteşte:
„În octombrie şi noiembrie 1942, am cheltuit mult timp în afara studiilor pentru a citi tot ce găseam despre oraşul sovietic din pragul Asiei.
Reportajele vorbeau de lupte în canale, pivniţe, clădiri de birouri şi eu încercam disperat să-mi imaginez astfel de moment oribile în vieţile oamenilor.
Pentru un băiat de 13 ani, trăind într-o lume de pace, astfel de imagini erau greu de închipuit.” (William Craig, Enemy at the Gate. The Battle for Stalingrad, Open Road Media, 2015, Kindle Edition, pag. 10)Autorul a reținut cu deosebire momentul Capitulării lui Paulus:
„În februarie 1943, Armata a 6-a Germană a capitulat și ziarele noastre au publicat fotografii ale uimitoarei victorii rusești. O fotografie transmisă telegrafic a capturatului feldmareșal Friedrich von Paulus mi-a atras atenția în mod deosebit. Fața sa era brăzdată de riduri adînci; ochii săi vorbeau de coșmarul căruia el îi fusese martor. Cîndva mîndrul ofițer german, Paulus era acum un om sfărîmat. Memoria acestei fotografii mi-a rămas în minte peste ani.” (William Craig, Enemy at the Gates: The Battle for Stalingrad, Open Road Media, Kindle Edition).Într-adevăr, deși Capitularea a avut loc pe 2 februarie 1943 și e sărbătorită în Rusia, dar mai ales la Volgograd ( orașul își recapătă pentru o zi numele de Stalingrad), pe 2 februarie, momentul de răscruce, marele eveniment nu numai al lui ianuarie 1943, dar și al întregii Bătălii de la Stalingrad, unul dintre momentele cele mai mediatizate ale celui de-al doilea Război mondial, e predarea lui Paulus.
Iat-o descrisă de Pierre Montagnon în La bataille de Stalingrad:
„Stalingrad. 31 ianuarie 1943, 9h45. Temperatura ambiantă îngheață oamenii și animalele. A căzut mult sub -10 C. Iarna rusească își spune cuvîntul. Împrejurimile s-au îmbrăcat în alb. O zăpadă groasă acoperă totul ascunzînd cu greu stigmatele unui oraș rănit. Cîteva bucăți de perete sau de fundație, cămine în parte prăbușite se ridică ici colo. Privirea nu deosebește decît ruine sub mantaua înzăpezită.Un om iese din adăpostul din subsolurile a ceea ce a fost marele magazin Univermag, aproape de Piața Roșie. O manta lungă gri, strînsă de o centură de piele, cade pînă la pulpe. Aparent n-are nici o armă. Nici toc de revolver. Pe cap, o caschetă largă, semnul unui grad superior pe care doar inițiații îl pot descifra pe ghearele de pe umeri. În jurul gîtului poartă faimoasa Ritterkreuzer, Crucea de cavaler, mărturia serviciilor eminente aduse celui de-al treilea Reich al lui Hitler.
Fața dezvăluie obrajii adînciți ai unuia care s-a hrănit puțin de un anume timp încoace. O adîncă oboseală phisică, o mare descumpănire se citesc în trăsăturile osoase și prost rase. Privirea trădează orele dramatice petrecute. Un tic nervos alterează pometul stîng, semn evident al unei deficiențe fizice și psihologice.
Acest personaj care înaintează încet către învingători e feldmareșalul Friedrich Paulus, comandatul Armatei a 6-a germane. Pentru el, o bucată de viață se încheie; o alta, necunoscută, îl așteaptă. Apărătorii Stalingradului i-au acceptat înfrîngerea și capitularea. Captivitatea și poate și mai răul îl așteaptă; pe el și pe soldații săi.” (Pierre Montagnon, La Bataille de Stalingrad, Éditions du Rocher, 2012, Kindle Edition, location 28).
După predare, Paulus e dus la Cartierul General al Frontului Don, lîngă Zavarikino, la 80 de kilometri de Stalingrad. Aici în izba generalului sovietic Nicolai Voronov ( comandantul Forțelor de Artilerie din Armata Roșie, comandatul Artileriei la Stalingrad, reprezentantul STAVKA pe lîngă Frontul Don), a avut loc prima întîlnire dintre Paulus și ruși. În izbă feldmareșalul era așteptat de Nicolai Voronov, de generalul Constantin Rocossovski ( Rokossovski fusese trimis de Stalin, în lagăr, în 1937, în cadrul Marii Terori, scos tot de Stalin pe 22 martie 1940, după eșecul Războiului cu Finlanda, făcut colonel și pus la comanda unei Divizii), Comandatul Frontului Don și Maiorul Nicolai Diatlenko ( Diatlenko, vorbitor fluent de germană, a fost trimis la Stalingrad de la Moscova, pentru a-i interoga pe prizonierii nemți și a fost de două ori în echipa care a propus nemților, în timpul Încercuirii , predarea). Istorisește cu talent de scriitor istoricul Antony Beevor:
„La sosirea «invitatului» lor, atmosfera în izba lui Voronov era tensionată. Înalt, slab, cu umerii căzuţi, Paulus era un personaj cenuşiu, în uniforma lui «de culoarea şoarecelui» şi cu faţa cenuşie din cauza încordării nervoase. Părul îi devenise «sare şi piper» şi pînă şi barba de-o zi era înspicată cu alb. Voronov i-a arătat scaunul gol cînd Paulus s-a apropiat de masă. «Luaţi loc, vă rog», i-a spus el în ruseşte. Diatlenko a sărit în picioare şi a tradus. Paulus a făcut o jumătate de plecăciune şi s-a aşezat. Diatlenko i-a prezentat apoi pe cei doi comandanţi sovietici. «Reprezentantul Stavka, mareşal al artileriei, Voronov! Comandant al Frontului Don, general-colonel Rokossovski!» Paulus s-a ridicat brusc în picioare şi a făcut cîte o jumătate de plecăciune în direcţia celor doi bărbaţi. Voronov a început să vorbească, oprindu-se din cînd în cînd pentru a-i da posibilitatea lui Diatlenko să traducă. «Her general-colonel, este destul de tîrziu şi sînteţi desigur obosit. Şi noi am muncit foarte mult în ultimele zile. De aceea, vom discuta acum doar o singură problemă, care este urgentă.»«Scuzaţi-mă», a intervenit Paulus, luîndu-l pe Diatlenko prin surprindere. «Nu sînt general-colonel. Alaltăieri, statul meu major a primit un mesaj prin care s-a anunţat că am fost promovat la gradul de feldmareşal. Este scris şi în documentele mele militare de identitate.» A dus mîna la buzunarul de la piept al vestonului. «Nu am avut posibilitatea, ţinînd seama de împrejurări, să-mi schimb uniforma.»
Voronov şi Rokossovski au schimbat priviri amuzate şi ironice. Generalul Şumilov informa deja Statul-Major al Frontului Don în legătură cu avansarea în grad a lui Paulus.” ( Antony Beevor, op. cit., pag. 535)
Războiul a făcut din Stalingrad vedeta Planetei
Cele două volume ale romanului tolstoian al lui Vasili Grossman – Pentru o cauză dreaptă (apărut în 1955, tradus la noi la Cartea Rusă în 1957) şi Viaţă şi destin (apărut în 1989 la Moscova, tradus la noi în 2010) – însumează 1700 de pagini. Cartea e consacrată Stalingradului în timpul desemnat de zilele premergătoare bombardamentului din 23 august 1942 şi de Capitularea din 2 februarie 1943.
Războiul a făcut din Stalingrad vedeta Planetei.
Vasili Grossman scrie despre asta pe larg în Pentru o cauză dreaptă.
Prin intermediul personajului Krîmov, comisar politic la Stalingrad, din Garda leninistă, care va fi înhățat de NKVD pentru asta în Viață și destin, Pentru o cauză dreaptă schițează imaginea Stalingradului ca oraș mediatic planetar:
„Pregătindu-se pentru conferinţele pe care urma să le ţină în faţa ostaşilor din armata a 62-a, Krîmov cercetase teancuri de ziare străine venite de la Moscova. Cuvîntul «Stalingrad» era tipărit cu litere uriaşe pe prima pagină a ziasrelor din întreaga lume. El umplea comunicatele şi articolele de fond, îl întîlneai în telegrame şi note… Pretutindeni, în Anglia, Australia, China, America de nord şi de sud, India, Mexico, la Spitzberg, în Cuba şi în Africa de sud, în Groenlanda oamenii vorbeau, scriau şi se gîndeau la Stalingrad. Elevele care cumpărau creioane, caiete şi sugativă cu emblema Stalingradului, bătrînii intraţi în vreo berărie să bea un pahar de bere, gospodinele adunate lîngă prăvăliile de legume sau de băcănii, pe toate latitudinile, pe toate continentele şi insulele globului pămîntesc vorbeau şi se gîndeau la Stalingrad. Vorbeau şi se gîndeau la el nu pentru că era interesant sau la modă, că era ceva nou să vorbeşti despre el, ci pentru că Stalingradul devenise un element din viaţa fiecărui om de pe pămînt, pentru că gîndul la Stalingrad se împletise în canavaua vieţii, în viaţa de zi de zi, în orele de curs ale elevilor, în calcularea bugetului unei familii de muncitori, în socotelile făcute în legătură cu cumpărarea de cartofi şi gulii, în gîndul despre ziua de azi şi cea de mîine, în gîndul despre viitor, fără de care unui om cuminte i-ar fi greu să mai poată trăi pe faţa pămîntului.” (V. Grossman, Pentru o cauză dreaptă, editura Cartea Rusă, 1977, pag. 788- 789)În Viaţă şi destin, tema e reluată, într-o altă cheie însă.
Prozatorul, înclinat către meditaţie, proclamă:
„Fiecare epocă are oraşul ei universal, el fiind sufletul, voinţa respectivei epoci”. (Vasili Grossman, Viață și destin, editura Polirom, București, 2010, pag. 823)Sub acest semn, din 23 august 1942 pînă în 2 februarie 1943, Stalingradul e Oraşul Universal, Oraşul Epocii:
„Cel de-al Doilea Război Mondial a constituit o epocă a omenirii, iar pentru un timp oarecare, Stalingradul devenise oraşul ei universal. Devenise gîndul şi năzuinţa neamului omenesc. Pentru el lucrau uzine şi fabrici, rotative şi linotipuri, el îi ridica la tribună pe liderii parlamentari.” ( Vasili Grosman, op. cit., pag. 823)2 februarie 1943 e însă Ziua în care Stalingradul a încetat să mai fie Capitala Lumii din punct de vedere mediatic:
„Dar cînd din stepă au pornit spre Stalingrad mulţimile miilor de oameni, iar străzile pustii s-au umplut de lume, şi cînd în el a început să vuiască primele motoare de automobil, oraşul universal al războiului a încetat să mai fiinţeze.” (idem)
@Marin Vadeanu
Americanii intraseră, deja, in razboi încă din septembrie 1941, așa ca ceea ce spui tu e un nonsens !
@axon alias tectron
Dac-@r fi, cum spui tu, crezi ca cei din piaţă ar mai fi împotriva revoluției fiscale ?
Ia du-te, băi psd-istule, si intreaba-i oare de ce strigă, daca nu li s-au micșorat salariile ?
Până la urmă, bulgaru are mare dreptate !
Si cu salariile, si cu inflatia !
Pe cine sa intrebe,p-aia zece ametiti ?
Pe Mălin la bot ! Sau, daca nu pe Badita, sau Câhirilă !
We retturned !!!
Va era dor de KWJ ?
Va era dor de prima super doamnă ?
Ei bine, s-au întors ! Dar, nu în București, ci direct la Sibiu ! C-așa-i in … ‘tenis’ !
Nu sunt prea ‘bronzaţi’, dar, asta e, … a cam plouat prin Teneeriiifeee ! GHINION !
Azi s-au dus la biserică ! Ea intr-o fustiţă, de ‘scolăriţă’, mult prea scurtuţă, pt vârsta ei !
El intr-un ‘trois-quartes’, ceva mai decent !
Eeeei, și acuma … ce urmează ?(vorba povestitorului, din bancul cu fat-frumos si zmeul ) Multă … muncă, bineînțeles !
Dar, acestea fiind zise, hai sa trecem la cele … ‘pământești’ !
Iată care sunt, de fapt, cosecinţele ‘revoluției fiscale’:
1. Scăderea veniturilor, sau, in cele mai fericite cazuri, o creștere de 3-4% ;
2. Firmele private vor fi nevoite sa facă disponibilizări, neputând sa asigure o mărire a salariului brut, cu 25%, cum vrea olguţa;
3. Angajatii part-time vor avea de plătit impozite mult mai mari, corespunzatoare salariului minim, pe economie . Acestea, in cazul angajatilor de la asociațiile de locatari,vor fi achitate, in mare parte prin creșterea valorii sumelor la întreținere !
Asta nu înseamnă, oare, … furt ?
4. Nu se va renunța, în nici un caz, la formularul 600 !
5. O nouă criză, in genul celei din 2008, va lovi România ! Drept urmare va creste rata inflatiei, cursul monedei europene va depăși valoarea de 5 lei/€ ;
Aceasta se va traduce prin cresteri de preturi, la majoritatea produselor, precum si la carburanti, telefonie, energie electrică, sau gaze ! De fapt este vorba de scaderea puterii de cumpărare !
Cam atât, pentru azi ! Imi cer scuze, poate v-@m plictisit, cu aceste ‘adevăruri ascunse’ !!!
Bre, tu esti pe dinafară, rău de tot.
1. Revoluția fiscală nici nu scade nici nu creste salariul net. Nu ăsta e rostul ei.
2. Firmele private corecte nu plătesc nimic in plus. In 2017 plăteau 22,7% la Stat direct, in 2018 bagă suma asta in Salariul brut.
3. La part time se va taxa numai pt. orele lucrate, adică deja s-a rezolvat, s-a dat OUG.
4. Nu se poate renunța la formularul 600. Pt. că prin el vor lua Pensii pesoanele in cauză. Nu plătești CAS, nu primești pensie.
5. Nici o criză. Scăderea leului e cerută de exportatori. Cine deține Euro e in avantaj. Inflatia zero este dăunătoare pe termen lung.
6. Vezi că eu public creșterile de pensii și salarii indexate cu inflația. In 2017 inflatia a fost 3,32% iar creșterile au fost mult mai mari. Inflația crește tocmai pt. că veniturile au crescut.
Daca nu si-a masat ceafa de bulgar cu greu sau deloc te va intelege.
Vezi sa nu-ţi fac eu un masaj intre amigdale, cu un organ, pe care n-o să-l uiţi curând !
Ba bulgar talamb,am copilarit printre voi ,nu sunteti in stare de nimic ba,doar sa mancati ardei usturati fara sa va ia gura foc si sa dati din cap a nu,cad de fapt vreti sa spuneti da. O vanata este mai inteligenta decat tine.
Textroane, ești pe dinafară, rau de tot ! Drept dovada stau puf-utile si toate corectiile care se fac la legea salarizării !
In legătură cu criza o sa vezi ca am dreptate !
Cred ca mai multe n-are sens sa discutam, fiindcă mi-e ca te iau la injuraturi ! Eu nu prea sunt dus la biserică ! Ai grijă, deci !
Ete, fleoșc, parcă eu nu pot să te iau la injurături.
Si care sunt ba ceafa lata corectiile alea de la Legea salarizarii ?
Intreaba-o pe Olguţa, băi fofoloancã mov, menopauzistă !