Gîndul de duminică, 5 martie 2017

Implicarea Serviciilor Secrete în business: De la fosta Securitate la SRI și SIE

Cu o săptămînă în urmă, duminică 26 februarie 2017, sub titlul O scrisoare şi un document excepţional primite de la Bogdan Temeşan ne confirmă: Principalii beneficiari ai Prăbuşirii Bancorex au fost cei care au preluat după 1989 firmele sub acoperire ale Securităţii, am publicat un material despre implicarea Serviciilor Secrete în prăbușirea Bancorex.
Documentul invocat în titlu era Procesul verbal de primire/predare încheiat între Bancorex şi BCR la 20.09.1999.
Aşa cum semnalează cel care mi-a trimis Documentul, împreună cu Scrisoarea, Bogdan Temeşan, fiul lui Răzvan Temeşan, fostul director al Bancorex la ora prăbuşirii provocate a Băncii, din Document se poate vedea dispariţia Arhivei operaţionale a Băncii Române de Comerț Exterior, în special fişele conturilor tranzitorii.

Notează Bogdan Temeşan în Scrisoarea sa, publicată pe cristoiublog.ro:

„Arhiva operaţională a BRCE anteiror 25.12.1989, în special fişele conturilor tranzitorii

Aceste documente erau de o importanţă maximă în identificarea societăţilor legendate care au activat înainte de 1989 şi care deţineau fonduri ce se cuveneau bugetului de stat al României, dar care au fost păstrate de ofiţerii legendaţi în frauda bugetului de stat.

Pe scurt, prin aceste documente se putea DOCUMENTA dacă anumite societăţi comerciale înregistrate în alte jurisdicţii şi deţinute de cetăţeni români erau sau nu societăţi care au efectuat operaţiuni legendate, astfel încît să se poată identifica societăţile şi personalul legendat care şi-a păstrat societăţile şi fondurile cuvenite statului Român.”

Ce ne spune asta?
Că unul dintre ţelurile prăbuşirii Bancorex l-a reprezentat dispariţia documenelor care puteau dezvălui în proprietatea căror ofiţeri din fosta Securitate au rămas firmele sub acoperire din străinătate ale DIE după decembrie 1989.

Reacţiile presei faţă de acest document nu m-au surprins. Scrisoarea şi Documentul nu pot fi folosite în Războiul civil al României, definit de Liviu Mihai într-o excelentă analiză de pe Gîndul.ro drept Partidele versus Securitate. Divizia Presă a Binomului nici nu s-a uitat la un material care – vorba aia – făcea atingere Serviciilor Secrete, în care se află Comandanţii Diviziei.
Presa anti-Binom dacă i-a aruncat un ochi, lungimea textului şi bogăţia amănuntelor riscînd să producă dureri de cap ziariștilor, exersați în știri scurte de tip SMS.

Spre surprinderea mea, cititorii blogului au fost interesaţi de conţinutul Scrisorii şi al Documentului.
Lucru explicabil.
Ca şi mine, ei intuiesc că după 1989 dincolo de bogătaşii de televizor, înhăţaţi din cînd în cînd de DNA, criticaţi de presă pentru fudulia lor neghioabă de a se da bogaţi, stau adevăraţii bogaţi ai României, posesori de averi uriaşe, angajaţi într-un război mafiot pe viaţă şi pe moarte, din care răzbesc la suprafaţă doar sinucideri dubioase gen Dan Condrea de la Hexy Pharma sau dispariţii misterioase, gen Sebastian Ghiţă, Codruţ Marta. Aceşti adevăraţi capitalişti ai României sînt ofiţeri din Serviciile Secrete sau foşti ofiţeri, unii de la SRI şi SIE, alţii de la Securitate.

Observînd interesul cititorilor pentru implicarea Serviciilor în afaceri la scară naţională şi chiar europeană, mi-am aminint că într-un volum de-al meu din 2006, publicat în seria Istoria ca telenovelă, am inclus eseul De ce strigau securiştii «Jos Securitatea!», iscat de lectura cărţii-interviu cu Cornel Burtică, fost membru CPEx, fost ministru al Comerţului Exterior, apărută la Curtea Veche în 2001 în redactarea Rodicăi Chelaru sub titlul Culpe care nu se uită.
Reproduc din el ample fragmente.

Autorul dezvăluie că, la un moment dat, Serviciul nostru secret devenise un stat în stat prin afacerile puse la cale în străinătate:

«Securitatea dispunea de diverse surse de venituri externe: ciupelile în stil mare de la comerţul exterior oficial, operaţiuni proprii de vînzare de armament şi alte produse, încasări din succesiuni, comerţ exterior prin propriile întreprinderi etc. Nu toţi banii erau depuşi direct în băncile din România. Aveau oameni de încredere, cărora le deschideau conturi în străinătate şi unde depuneau diverse sume pe criterii pe care nu le cunosc. La sfîrşitul fiecărui an, banii erau strînşi la centru.»

Implicarea Securităţii în business a pornit de la Nicolae Ceauşescu. Aşa cum, de altfel, dezvăluie şi Mihai Pacepa, fostul Conducător s-a gîndit, în obsesia sa de a scoate bani şi din piatră seacă, la o angajare a Serviciului Secret în afaceri peste hotare (inclusiv în jocul la bursa din New York). Securitatea a devenit astfel, în locul temutei Poliţii dictatoriale, o prosperă firmă de afaceri, o societate pe acţiuni, un imperiu financiar. În Manuscrise economico-filosofice, Marx denunţă banul ca fiind «codoaşa universală», «putere care întoarce totul pe dos». Deşi comunist, Ceauşescu avea renumele de a nu respecta învăţăturile lui Marx, impunînd societăţii româneşti învăţăturile sale. Dacă l-ar fi citit pe Marx sau, mai precis, dacă l-ar fi crezut, Ceauşescu nu i-ar fi lăsat pe securişti să umble cu bani. Şi aşa, dînd curs naturii lor de agenţi, securiştii nu se dădeau în vînt după romantismul revoluţionar, identificat cu pălăvrăgeala. Cînd au intrat în afaceri, bruma de vigilenţă ideologică le-a dispărut în neant. Umblînd cu atîţia bani, securiştii n-au putut rezista să nu ciupească şi ei cîte ceva. În plus, nevoia de a aduce profit societăţii socialiste multilateral dezvoltate i-a pus în pielea boşilor occidentali. De aici pînă la însuşirea deplină a pragmatismului cinic al oamenilor de afaceri n-a fost decît un pas. Sub aceste transformări, securiştii au început să se întrebe cît îşi vor mai consuma averea prin boscheţi de teama lui Ceauşescu? Şi cît vor mai trebui să meargă cu „Dacia” pentru a nu fi prinşi de controlul averilor cînd au bani de Mercedes şi, îndeosebi, cînd cei cu bani din Occident n-au ezitări în a trăi în lux.

Plecînd de la dezvăluirile despre implicarea Securităţii în bussines, autorul lansează ipoteza unei instituții care a profitat de evenimentele din decembrie 1989:

«În 1989, urmare a evenimentelor din România, banii din conturile din străinătate n-au mai fost preluaţi la centru. În plus, Securitatea s-a repliat rapid în ţară, recîştigînd terenul pierdut.

Ofiţeri de Securitate pe care-i cunoşteam şi care lucrau acoperit în sistemul de comerţ exterior s-au năpustit în ultimele zile ale lui ’89 şi primele luni ale anului ’90 să ocupe poziţii-cheie în economie şi comerţ exterior, în conducerea MCE, în conducerea unor întreprinderi de comerţ exterior şi a unor bănci, au format în grabă unităţi de construcţii sau de comerţ exterior, însuşindu-şi bunuri ale statului. Pe scurt, au luat cu asalt economia ţării, ocupînd principalele posturi de comandă.»

Afirmaţia nu străluceşte prin noutate. În ultimii ani s-a bătut monedă pe teza fostei Securităţi ca asediatoare a economiei în tranziţie. Ceea ce Cornel Burtică n-are curajul să spună, mulţumindu-se doar să sugereze, e însă altceva, mult mai important. Şi anume că Securitatea a fost, dacă nu autoarea, atunci măcar complicea loviturii de stat ascunse în hărmălaia revoltei populare. Multe dintre vîrfurile instituţiei se pricopsiseră binişor. Beneficiau de acareturi, de valută pusă la saltea. Altele aveau conturi peste hotare, deschise pentru acţiuni sub acoperire. Căderea comunismului prin explozie le oferea şansa de a profita de avere, dar, mai ales de a o folosi la lumina zilei. Aşa se explică, poate, nebunia lozincii «Jos Securitatea!» din primele zile de după 22 decembrie 1989. Pentru a profita de conturile ştiute doar de superiori, ofiţerii aveau nevoie de desfiinţarea instituţiei la care lucrau. Dacă Securitatea ar fi rămas în picioare, trecînd, transformată, în Serviciul Secret al României democratice, mai mult ca sigur conturile din străinătate ar fi fost urmărite. În clipa cînd «hidosul aparat represiv» s-a pulverizat, atacat de cei care-i doreau moartea, n-a mai fost cine să se intereseze de urma banilor. Ei au putut fi folosiţi în noua economie. În plus, scoşi din prim-planul atenţiei, dar absolviţi de crime, securiştii şi-au putut vedea de afaceri.

Nu-i exclus, astfel, ca, printre cei care demonstrau pe străzile Bucureştiului, strigînd «Moarte securiştilor!» să fi fost şi mulţi securişti. Care-şi frecau mîinile văzînd cum instituţia se prăbuşeşte, cum se duc dracului arhivele, cum se ard toate dovezile. Un argument în plus că în decembrie 1989 lucrurile au fost mult mai complicate decît cred unii”.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

12 comentarii pentru articolul „Gîndul de duminică, 5 martie 2017”

  • Ce iute se manifestă pudoarea intelectuală a supradotaţilor, când îndrăzneşte câte un impertinent fără raţiune să ridice îndoieli, întrebări, probleme, contradicţii, probe ale netransparenţei sistematice sau chiar evidenţe îngrijorătoare, toate legate de forţele reprezentate de SRI şi SIE!
    Ori iese de-a buşilea din discuţie, roşind, ori te tratează raţional cu o bâtă-n cap în timp ce jură că, dacă ceva nu se vede, sigur nu există.
    Ştiţi de ce pudoarea intelectuală nu reuşeşte să deschidă ochii populimii de la urne, astfel încât să răstoarne majoritatea celor rătăciţi sau inutili?
    Prentru că autorităţile intelectuale au soluţii la orice, în orice domeniu îşi bagă nasul atoatecunoscător, dar rezultatele trebuie să fie obligatoriu privite şi citite necondiţionat numai după din punctul lor de vedere. Altfel nu vom înţelege niciodată adevărul lor absolut.

    • Teoria chibritului fără cap în filosofia pudică:

      Când cauţi un adevăr unde nu există, întreabă-te de ce teoria ta nu ajunge la explicaţia rezonabilă, convingătoare, cât de cât mai aproape 😆 de adevărul că nu găseşti nimic unde cauţi cu persistenţă!

  • Procurorul în rem este un fapt, nu o persoană, care pretinde că cercetează o faptă, nu o persoană. În viziunea acestui tip de procuror, fapta denunţată este o noţiune abstractă, urmărită penal numai prin adulmecare şi desprinsă total de făptuitorul denunţat. Odată cu chemarea la DNA a pârâtuluii denunţat-făptuitor în calitate de martor, prima întrebare atestă că procurorului nici prin cap nu-i trece c-ar fi început urmărirea penală împotriva făptuitorului necunoscut aflat în faţa sa. Procurorul priveşte martorul cu faţă de făptuitor şi-l întreabă cu seninătate in rem:
    – Nu-i aşa c-ai fost martor la comiterea faptelor tale penale?
    Evident, procurorul nu-l suspectează deloc de comiterea faptei pe cel arătat ce degetul denunţătorului, or din acest motiv profesional nici prin cap nu-i trece să-i atribuie calitatea de suspect. Suspectul nu poate să fie decât o persoană, or, aşa cum am stabilit, procurorul interogheză numai fapta aflată în faţa sa, fără cap, mâini şi picioare. Procurorul joacă la cacealma în prima fază cu martorul închipuit, adus la interogatoriu pe post de înger lipsit de dreptul la apărare în calitatea sa reală de vită înainte de tăiere. Nefiindu-I prezentată professional şi cinstit calitatea de suspect, aşa-zisul martor (neprevenit) nu va şti să-şi facă rost de un avocat. Procurorul mizează pe neştiinţa victimelor, Martorul la această mascaradă penală mai primeşte în plină figură o dovadă de calitate nevinovată. Primeşte de la procurorul de necaz ordinul să nu divulge nimic din ceea ce ştie despre lucrătura discutată. Doamne iartă-mă!, dar ce putea să spună aşa de secret martorul denunţat despre el însuşi, încât să încalce, ca boul suspect, dispoziţiile Codului de procedură penală, scăpate din glumă în art.118 ? (“Dreptul martorului de a nu se acuza: Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.” ) Atunci, ce rost are acest sofism de-a martorul călărit faptic in rem, cât să nu se spună că de fapt este cercetat ca suspect/inculpat ? Doar nu-l aduce în DNA să discute depre starea vremii sau despre faptele altora. Legea penală îi înterzice imperativ procurorului să folosească eventuala recunoaştere a făptuitorului poreclit provizoriu “martor”, după ce devine (doar) scriptic suspect sau inculpat. Şi dacă martorul s-a lăsat păcălit, intimidat,convins să scape autoaczuaţia in rem, ce-l împiedică pe procurer să mai tragă o dată acelaşi interogatoriu, după ce-l face pe martor cu ouă şi cu oţet suspect/inculpat? Cică după ce intră în legalitate cu urmărirea penală împotriva persoanei descoperite din întâmplare in rem.

    • În fapt, procurorul începe in rem urmărirea penală cel puţin împotriva persoanei denunţate – acesta-i adevărul – inclusiv când legea îi interzice asta în lipsa unui anume aviz, în timp ce mascarada cu urmărirea faptei este un truc de două parale. Mai bine abuz decât un refuz al viitorului inculpat cu demnitate, căzut fleaşcă la datoria de martor închipuit.După practica perseverenţei în metode abuzive de lucru, cum sunt probele déjà obţinute nelegal şi necunoscute de cel anchetat, lipsit asfel de dreptul la apărare (poate convorbirea interceptată avea alt subiect, nu cel înţeles de ascultător). După intepretarea şi aplicarea normelor privind urmărirea penală mascată în rem, să nu ne mai mirăm când legiuitorul colectează motive întemeiate să-i ia procurorului din mână jucărelele stricate din cauza uz abuziv! (le scoate din uz abuziv, după fapte şi răsplată; unele dintre ele poate doar preventiv, de ce nu?)
      Adevăratul profesionalism al procurorului in rem, bun de scos din uz, sare în ochi când îl cheamă la taclale penale pe denunţător sau pe martorul care nu este persoana denunţată. Procurorul urmăreşte pe chipuri, chipurile, numai fapta adumecată:
      -Nu-i aşa că nu ştii nimic despre denunţatul, ne-suspectul şi ne-urmăritul penal Bulă? Ştii numai ce fapte a comis în calitate de autor necunoscut, nu-i aşa?
      – El e făptuitorul, în persoană, cu demnitate publică de infractor. L-am văzut cu ochii mei în ziarul care mi l-a descris şi l-am recunoscut imediat.
      – Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa urât despre o persoană cu calităţi de martor protejat de lege ca ochii din capul procurorului? Noi suntem DNA şi-l urmărim penal pe necunoscutul Bulă în persoană numai ca faptă, fără cap, mâini şi picioare.
      PS
      -Da, domnule procuror in rem, am înţeles; în calitate de martor în rem – nu am voie să vorbesc cu presa nimic, nici despre cum m-ai tratat de fapt în calitate de suspect/inculpat denunţat sau nedenunţat, pentru reuşita mascaradei penale. Însă, dacă nu ştii să-mi spui pe ce temei legal impui şi construieşti secrete de la un martor in rem, pe lângă etalarea în public a denuţului şi a altor informaţii dăruite de turnătoarele surse din DNA, am voie să-ţi spun ce am pe suflet?
      -Sigur că da, cu plăcere. Dialogul e chintesenţa profesiunii noastre, dar apreciem şi iniţiativa unilaterală a vizitatorilor.
      – Pupă-mă-n cur, domnule procuror, adică vizitează-mă şi să nu sufli o vorbă din dosarul in rem, că eu mă gâdil uşor! Poţi să începi chiar acum dialogul, unilateral!

  • după ce se vor fi frăgezit drastic instinctul revoluţionar al protestatarilor şi simţul supradotat al datoriei intelectuale. 😆

    • Premiul de consolare a populimii din ţară va fi scutirea de datorii fiscale (inclusiv penalităţi de întârziere).
      Nici escrocul de la Cotroceni nu va mai fi obligat să returneze suma însuşită fără drept din închirierea imobilului furat cu neruşinare.
      De altfel, escrocului îi este indiferent dacă imobilul din Nicolae Bălcescu va rămâne la stat sau se va admite cererea de revendicare formulată de un presupus moştenitor al adevăraţilor proprietari iniţiali ( dispăruţi cu 50 de ani în urmă). Până se soluţionează în instanţă revendicarea, escrocul de la Cotroceni oricum nu va restitui mai nimic sau chiar nimic, cu excepţia unei singure situaţii şi asta cu rezerve: dacă trage al doilea mandat, iar proprietar va rămâne statul. În această situaţie, dacă excludem amnistia fiscală, singura problemă a hoţului de case este ruşinea de preşedinte dator la stat, dar pe ultimii 5 ani.
      Concret, să presupunem că suntem în decembrie 2019 şi escrocul s-a sustras de la restituirea sumei datorate; Purtătoarea de pijamale de la Cotroceni va cuvânta:
      “Sigur că da – da’ se poate ? -aşa un peşedinte cinstit nu a avut România de Burebista încoace, iaca tocmai a plătit tot ce a datorat conform Legii! Pâna acum nu a ştiut săracul cui şi cât să plătească, fiindcă părerile sunt împărţite de ANAFul SRI-ului” Din decembrie 2019 înapoi 5 ani, escrocul ar avea de plăit statului chiria încasată după ianuarie 2015 inclusiv.(din decembrie 2015 zice că nu a mai încasat) Asta înseamnă doar 11 luni mari şi late, 11 chirii de câtre 5.000 euro/lună, dar pe din două cu presupul coproprietar 😆 Baştea, adică 27.500 euro datoria intrată la apă a escrocului, în loc de peste 300.000 euro cât a încasat necuvenit. Dacă va mai trage de timp fără plată încă 11 luni după decembrie 2019, nu va avea de achitat nimic pe ultimii 5 ani (socotiţi din momentul calculării creanţei- de achitat). De asta tergiverseacă escrocul debitor printr-un evident abuz de drept, adică exploatarea la maximum a oricăror căi legale, dar fără motive fondate , doar cât să invoce pretexte de întâryiere la plată,

      În cazul câştigării procesului de revendicare, în detrimentul statului, eventualul moştenitor va rămâne cu buzele umflate 100%. Termenul de prescripţie de doar 3 ani va fi invocat de escroc, adică va avea de plătit în decembrie 2019 chiria încasată după decembrie 2016, adică nimic. Escrocul va trage şi suma depusă de bancă într-un cont în aşteptare; îl aşteaptă pe escroc să înhaţe toată suma prezervată. 😆

      Dacă ANAF-ul ar urmări cu adevărat să recupereze ceva, până una-alta, are de verificat, calculat şi recuperat suma datorată de escroc, nu de pe chirie, ci de pe impozitul pe sumele încasate deja şi nedeclarate întotalitate, plus penaliyările de întâriere. Cu cât ANAF-ul se preface mai mult că se gândeşte cine va fi ultimul proprietar, cu atât se va diminua suma datorată pe impozite + penalizări, întrucât şi acestea sunt împiedicate la plată de aceeaşi prescripţie de 5 ani. Altfel spus, la fiecare an statul pierde mai mult de o pătrime din impozitul + penalizrile datorate de escroc după 1 ian 2012 (4 ani până în decembrie 2015, de când n-a mai încasat chiria)

      • Important! Din momentul în care ANAF-ul SRI-ului ar verifica, calcula şi cere de la debitorul escroc suma datorată pentru impozitul pe chiriil încasate şi penalităţi pe cei 4 ani explicaţi mai sus, s-ar întrerupe cursul pescripţiei, adică suma calculată/datorată nu se mai diminuează cu căte un sfert pierdut de stat pe fiecare an de prescriere a dreptului de a cere şi obţine executarea silită. Suma de plată pe impozitul datorat ar rămâne bătută în cuie şi ar mai creşte pentru toată suma penalizările de tergiversare. Aşa cum am mai comentat, depistarea diferenţei de impozit sustrasă de la plată înseamnă evaziune fiscală, sancţionată de legea penală, chiar dacă vorbim de escroci persoane fizice. Prima doamnă escroc din Romania poate fi chamată să dea cu subsemnatul numai pentru faptă(în rem) 😆 😆 😆 până se vor descoperi autorii- persoanele somităţi ale falsului cu faţă civilă.

        • Lipseşte doar denunţul. O diferenţă de circa 150.000 euro din chirii, nedeclarată pentru toate imobilele înstrăinate, a apărut în presă, pe alţi ani din urmă, dar asta indică o practică a escrocilor şi nu cred c-au renunţat la ea.

  • Urmează operaţiunea “Spălătoria Cufărul” , soră cu “Nufărul “, dar amploarea va fi de siguranţă naţională. Amnistia fiscală va repatria banii negri din offshore-uri şi va scoate la suprafaţa luminoasă banii din saltelele ticsite, dosite şi oropsite de lunga aşteptare în întuneric. Sumele enorme de bani nedeclarate, obţinute pe căi preacinstite ca Maica Tereza, vor trece din surghiun şi saltele “Relaxa” în cufărul primitor românesc, în schimbul unei taxe modice de 2-3 % din suma recunoscută. Banii vor ajunge acasă şi vor fi primiţi cu lacrimi de bucurie mai mare decât cea produsă de întoarcerea copiilor plecaţi şi nevăzuţi din decembrie 1989. Amnistia penală şterge pedeapsa principală, pedeapsa complementară, cazierul şi coşmarul întoarcerii în graţiile gratiilor în caz de recidivă. Amnistia fiscală şterge pedeapsa confiscării sumelor nedeclarate, penalităţile de întârziere la plata taxelor datorate statului, legalizează practic infracţiunea de spălare a banilor, interzice investigarea provenienţei copiulului întors în sânul famileiei. Efectiv dezincrimizează pentru o clipă – dar pe viaţă – o sumedenie de infracţiuni producătoare de sume scutite în final de socoteala prejudiciilor. Cea mai tare deosebire dintre cele două tipuri de amnistiie se va vedea în Piaţa Victoriei. 😆 Amnistia penală a fost hulită şi răscolită prematur în răscoala şcolită – cu toate că nici nu a apucat să se nască – pe când Legea amnistiei fiscale se va promulga cu viteza luminii într-o linişte de invidiat; nu neapărat una mormântală, dar cu data de naştere a adoptării bine progamată, după ce se vor fi frăgezit drastic instinctul revoluţionar al protestatarilor. 😆 Operaţiunea “Spălătoria Cufărul” va desfiinţa în mare măsură – prin radiere – esenţa lucrurilor şi a fenomenelor amintite în Gândul duminical de azi.

  • bravoooooooooooooooooooooooooo Maestreeeeeeeeeeeeeeeee!

  • Informatia fara bani nu inseamna putere si cred ca lumea este asa cum e fiindca serviciile de informatii au fost lasate sa faca bani oriunde pe planeta nefiind practic controlate aproape de nimeni. Daca se vrea a se schimba ceva in lumea asta trebuie schimbat acest aspect, dar cine are curajul sa faca aceasta schimbare?

    • Nimeni. CEI care vin la putere sunt sustinuti de ele si odata veniti la putere le sustin ei pe ele. Vorbesc aici de CEI care sunt prin functia lor “conducatori supremi ai fortelor armate”. Trebuie sa existe un motiv de ce in tari mai “speciale”, asa cum e Romanía, serviciile sunt militarizate.