Gîndul de duminică, 6 ianuarie 2019

Iuliu Maniu despre ruși în ședința Consiliului de miniștri din 15- 16 septembrie 1944: Să-i iubim, pentru că ne violează femeile?!

Pe 28 decembrie 2018, pe pagina de Facebook a Ambasadei Federației Ruse la București a fost postat un text care pune la îndoială adevărul istoric potrivit căruia, ajunsă pe teritoriul românesc, Armata Roșie s-a dedat la grave abuzuri împotriva populației civile.

În ediția de vineri, 4 ianuarie 2019, a cristoiublog.ro, am găsit de cuviință să reacționez la aserțiunile din text apelînd la un document istoric prin care se dovedea că însuși Stalin le contrazisese în 1946. A fost din partea mea un gest polemic nu numai cu intervenția Ambasadei dar și cu felul în care opinia publică, de la noi, prin reprezentanții săi, a reacționat la provocarea din Kiseleff.

Textul a stîrnit indignare în rîndurile românilor. Exploatînd această stare de spirit politrucii din partide s-au grăbit să dea publicității luări de poziție clișeu tipice rusofobiei cultivate în postdecembrism de forțe diverse. De la nostalgicii ceaușiști pînă la cățelușii Marilor Puteri Occidentale interesate în continuarea Războiului Rece și după încheierea acestuia.
A lipsit în toate luările de poziție publice față de această postare privirea rece, lucidă, față de un fapt al realității.
Cum eu nu sufăr de sindromul rusofobiei, voi încerca să privesc gestul Ambasadei Ruse la București cu detașarea cerută de postura mea de Istoric al clipei.

Orice încercare a mea de a găsi gestului o explicație rațională a fost sortită eșecului. Doar o trimitere la un consum excesiv de vodcă ar putea explica acest nitam-nisam al unei ambasade despre care se presupune că e condusă de diplomați și nu de zurlii ai Facebookului.

Să luăm de exemplu pretextul invocat de conducerea ambasadei pentru inițiativa unei astfel de postări. Intervenția se vrea o reacție la apariția unor articole prin care „ostilii critici anti-sovietici și anti-ruși încearcă insistent să-i convingă pe oameni că Armata Roșie era o adunătură de tîlhari și violatori care nu știau de nicio milă față de populația civilă”. Mă număr printre cei care urmăresc atent presa noastră. N-am întîlnit în ultima vreme semnele cît de cît ale unei campanii de presă dedicate comportamentului Armatei Roșii la intrarea în România. E drept, în primii ani postdecembriști, în România au apărut o serie de cărți și articole despre abuzurile soldaților sovietici ajunși pe teritoriul românesc, primul teritoriu capitalist pe care a intrat Armata Roșie. La vremea respectivă au apărut studii de istorie solide, întemeiate pe documente, dar și articole superficiale, supuse senzaționalismului ieftin. Dar chiar și în aceste condiții n-a fost vorba de o campanie. A fost vorba mai degrabă de reacția firească la realitatea din anii Ceaușescu, marcați de o cenzură severă cînd era vorba de abordarea relațiilor româno-ruse. De atunci, tema abuzurilor comise de Armata Roșie pe teritoriul românesc n-a mai fost abordată în presă. Dezvăluirile din primii ani postdecembriști au fost suficiente pentru a face din aceste abuzuri o axiomă a istoriografiei noastre. Ce i-a apucat pe cei de la Ambasada Federație Ruse să reacționeze violent la ceva care n-a existat? Gestul ar putea fi definit la noi drept a te lega la cap fără să te doară.

În replică la campania (inexistentă din presă) textul invocă poziția deosebit de severă a conducerii sovietice de atunci față de abuzurile comise de militarii ruși în țările în care intrase Armata Roșie în drumul ei spre Vest. Nimeni (dintre cercetătorii serioși și nu dintre facebookiști) n-a susținut că ar fi fost vorba de un ordin dat de Stalin. Poziția conducerii sovietice față de comportamentul militarilor ruși e recunoscută de toți istoricii serioși care s-au ocupat de abuzurile soldaților sovietici în țările ocupate. Ordinul dat de Stalin, prin care se ordonau pedepse deosebit de severe, inclusiv cea cu moartea, pentru abuzurile comise de militarii sovietici, nu-și aveau temeiul într-un posibil umanism al Conducătorului URSS, ci într-o politică pragmatică, dictată de realități. Armata Roșie se afla, în înaintarea sa spre Berlin, în concurență mai mult sau mai puțin secretă cu armatele aliate. Stalin a constatat că înaintarea Armatei Roșii era încetinită de o rezistență îndîrjită a populației civile din Germania, născute tocmai din abuzurile militarilor ruși. Aceste abuzuri se explicau și prin ceea ce Alexander Werth numea în capodopera sa Russia at War. 1941-1945, apărută în 1964, campania de Propagare a urii față de nemți declanșată prin tulburătorul articol al lui Ilya Ehrenburg în 24 iulie 1942 Ucide-l pe neamț!

Din aceleași motive ca și în Germania, dar și pentru că militarii sovietici intrau întîia oară în viața lor pe teritoriul unei țări capitaliste cum era România, s-au comis multe abuzuri împotriva populației civile. E surprinzător că textul postat de Ambasada Rusie la București n-a primit nici o replică din partea istoricilor noștri, polemica rămînînd exclusiv la cheremul politrucilor români și a semidocților din presa militantă.

Ca istoric, am studiat și am scris despre abuzurile comise de Armata Roșie pe teritoriul României. În replică la afirmațiile aiuritoare ale ambasadei din Kiseleff, reproduc în cele ce urmează fragmente semnificative din amplul meu studiu Colonizarea rusească a României publicat în volumul Un pesimist la sfîrșit de mileniu, editura Evenimentul românesc, 1999.

„Indiscutabil, nu poți pretinde unei armate de ocupație să-și trimită locotenenții pe străzi ca să dea garoafe domnișoarelor întîlnite în cale. Soldatul războinic e același oriunde și oricînd. Stătut ca bărbat, umblă cu limba scoasă după femei. Le găsește, fie sub formă de prostituate, fie sub formă de femei violate. Supus privațiunilor de tot felul, e de așteptat ca să ia tot ce întîlnește în cale fără plată, considerînd că ocupații trebuie să-i dea pe gratis. Să adăugăm acestei condiții etern umane și ura față de cei învinși, pînă mai ieri ei înșiși cuceritori, pentru a găsi circumstanțe atenuante abuzurilor comise de rușii ajunși ajunși pe teritoriul românesc. Însemnările martorilor oculari, ajunse pînă la noi sub forma memoriilor, jurnalelor, trădează însă un comportament sărit peste aceste reguli. Potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți ca evreu), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinența de fond, cît și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]
Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște.
Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalul său:

«31 august 1944.
Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc. Plec spre vii în deal. Cu mare greutate din cauza piciorului drept, la care am avut accidentul.

După o oră de mers, mă opresc la chioșcul viii, de unde pot să văd în lungul șoselei naționale pînă la o mare distanță. Aci se transportă de servitorii din curte cîteva haine, pleduri pentru a ne acoperi noaptea, radio, de care sunt foarte amatori rușii și alte obiecte. Pînă la orele 12 însă nici o căruță de ruși. Nevastă-mea, care rămăsese la conac pentru a lua ultimile dispoziții, vine și mă ia înapoi. Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

11 septembrie 1944. București. Un spectacol dezgustător îl oferă presa. Cu cîți am vorbit, toți mi-au scos în relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii noștri și-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, astăzi cu rușii. Dar, în același timp, toți mă asigură că entuziasmul le-a scăzut mult. Din întreaga țară vin știri că germanii au început să fie regretați. Mai ales de țărani.

14 septembrie 1944. București. Cu toate că aseară a fost semnat armistițiul, nimeni nu îndrăznește să se opună samavolniciei rusești. În satul meu, Butoești, aflu din scrisoare că au fost jefuite: casa preotului Belbița, care a fost și bătut crunt; casa verișoarei mele, Jeni Oromolu și a Marietei Dăbuleanu, precum și toate casele mai arătoase de pe marginea șoselei naționale. A fost un fel de prădăciune organizată.

În București, de la cine mă întîlnesc aflu același lucru. Peste tot gospodăriile mai înstărite au fost prădate și devastate.

Jeni Oromolu, în vîrstă de peste șaptezeci de ani, a scăpat de urgie fugind cu picioarele goale în porumbiștele din apropiere. După fuga sa, i s-au devastat pivnițele și toată gospodăria.

Toate acestea pînă la semnarea armistițiului. Ce va fi după?

15 septembrie 1944. București. În vreme ce jaful se întinde în toată țara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei și de critici la adresa Germaniei. N-aude, n-a vede. Cînd citești o gazetă din București și nu cunoști trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul românesc”.

Generalul Cortland V.R. Schuyler, reprezentantul Americii în Comisia Aliată de Control, notează în Jurnalul său:

Marți, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri și diverse acte de vandalism comise de ofițeri și soldați ruși peste tot în țară și îndeosebi în provincie. În majoritatea cazurilor, aceste acte de violență sunt comise de dezertori ruși care, atunci cînd sunt prinși, sunt sever pedepsiți de către ruși. Totuși, există dovezi că trupele rusești continuă să facă abuz de putere și de fapt terorizează populația. Acum cîteva zile, la Iași, un ofițer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români și a cerut să fie plimbat prin oraș. Rusul era vizibil beat. Șoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lîngă cîteva blocuri, rusul și-a scos arma și a împușcat șase mecanici, fără a fi fost provocat cîtuși de puțin. Ofițerul a fost arestat și predat autorităților militare rusești care, se înțelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuși, însuși acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a țării.

Mai multe persoane care dețineau case de țară sau în apropierea șoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case și ferme sunt călcate de grupuri formate din doi-trei soldați sau ofițeri ruși care cer vin, mîncare și adeseori femei. În general, românii nu prea opun rezistență și fac tot posibilul să satisfacă pretențiile rușilor.”

În 30 iulie 1945, autorul relatează un incident căruia îi căzuseră victime reprezentantul portughez în România și soția acestuia:

„Aflînd că reprezentantul portughez și soția sa, dl și dna Rochetta, se află la Predeal, i-am invitat să luăm împreună cina duminică seara, la vila mea din Predeal. Au venit, dar dna Rochetta era foarte nervoasă din cauza unui incident în care fuseseră implicați în urmă cu două nopți. Joi, pe la miezul nopții, o bandă de cinci ruși beți le-au spart vila, i-au pus la zid pe dl și dna Rochetta împreună cu oaspetele lor român, i-au amenințat cu baioneta și cu o pușcă încărcată, în timp ce alți membri ai bandei au urcat la etaj, au violat-o pe camerista româncă a dnei Rochetta, au tras focuri în aer, au distrus ușile, au furat bijuterii și ceasuri, și în general au făcut prăpăd în casă. Se pare că numai printr-o minune a scăpat și dna Rochetta de viol. ”

Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător:

„Nici nu vreau să mă gîndesc la cîte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar, sau tîrîtă cu forța în cîte un magazin. Au fost violate femei aparținînd unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste. Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci cînd rușii se apropiau sau, pur și simplu, cînd auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…)

Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. La vreo opt luni după ce rușii au intrat în București, războiul din Europa s-a sfîrșit și, drept urmare, mulți soldați sovietici au început să traverseze România spre Est, luînd drum spre casă. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mîna pe cîte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…)

În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tîlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență cînd era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…)

Armata Roșie obliga, așadar, România să rămînă complet lipsită de apăare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, cînd eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.

Pînă și un fost lider al PCR, Dumitru Popescu, e nevoit să-și amintească primitivismul rușilor. În „Am fost și cioplitor de himere”, el descrie astfel atmosfera din orașul copilăriei sale:

„Apoi rușii învingători! Furgoane, rubașcă de doc, căruțe scîlciate, cisme moi de iuft, automate pîrîind… Spirt alb, grămezi de ceasuri, violuri… După ei, divizia Tudor Vladimirescu pune stăpînire pe oraș, ocupă instituțiile publice…”.

Premierul Constantin Sănătescu: Mare bătaie de cap cu rușii

Premierul Constantin Sănătescu în Jurnal purcede la o comparație între ocupația rusească și cea nemțească:

Luna octombrie 1944. Mare bătaie de cap cu rușii, care nu respectă nimic. Devastările și jafurile continuă, și nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimți și ei. Au mare înclinare spre a dezorganiza totul – spre deosebire de germani, care stăruiau să se organizeze totul. Nu se pot face semănăturile de toamnă, fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe cîmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim în privința hranei”.

Să presupunem că respectivele personalități sunt subiective. Barbariile rusești sînt însă sesizate și de instituțiile oficiale ale statului. Rapoartele SSI sunt elocvente. O Notă din octombrie 1945 a Direcției Poliției de Siguranță creionează un tablou edificator. Cităm pasaje din

„Incidentele provocate de ostașii sovietici

Buzău. La 13 septembrie, trei ostași ruși au lovit patru funcționari polițienești chiar în localul Poliției; au fost arestați de Comandamentul Sovietic; în noaptea de 5/6 septembrie, doi ostași sovietici au împușcat pe locuitorul Mihail Crețu; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit casa lui Zaharia Sali; în noaptea de 11/12 septembrie, locuitorul Iosif Frudel a fost jefuit și bătut de patru necunoscuți în uniforme sovietice; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit magazinul comerciantului Oprescu; la 13 septembrie, noaptea, locuitorul Santocomo Rugero și soția sa au fost maltratați și jefuiți, în locuința lor; la 18 septembrie, ofițeri de poliție au fost loviți de ostași sovietici în localul poliției; la 12 octombrie, locuitorul Nicolae Stelian a fost împușcat de un ostaș sovietic; în noaptea de 15/16 octombrie, 6 ostași sovietici au jefuit casa locuitorului Alexandru Ionescu. (…)

Caransebeș. La 26 septembrie, ostași sovietici au luat toate obiectele și lenjeria de la ferma penitenciarului Caransebeș. Un ostaș sovietic a intrat în restaurantul Stănescu, furînd haina patronului, cu 120.000 lei și un ceas de aur. Ostași sovietici au ridicat paiele, proprietatea Comisariatului Caransebeș, depozitate în curtea fabricii Talpeș. În noaptea de 26/27 septembrie, ostași sovietici cazați în hotelul și restaurantul Pomul Verde au ridicat mobilierul hotelului, iar de la școala normală 174 paturi, plecînd cu ele.

Slatina. La 12 august, un gardian public a fost dezarmat de ostași sovietici; de asemenea, 2 ostași sovietici au ridicat un porc de 170 kg, de la locuitorul Ion Poboran; în noaptea de 26/27 august, trei ostași sovietici au jefuit pe trecători lîngă pădurea de la școala de agricultură; în noaptea de 12/13 septembrie un ofițer sovietic a împușcat mortal pe locuitorul Mitică Cotoilă; în noaptea de 14/15 septembrie, un gardian public a fost luat de 4 ostași sovietici și dus cu forța în comuna Slătioara, pentru a face o percheziție; la 3 octombrie, șeful de birou Iov Mihail, de la primăria Slatina, a fost ridicat de trei ofițeri sovietici și dus în loc necunoscut, în noaptea de 8/9 octombrie, 6 ostași sovietici au atacat un autocamion, un autobuz și o mașină mică, la ieșirea din Slatina.”

Rușii atacă pînă și oficialitățile. O Notă a SSI din 12 februarie 1945 semnalează:

„În ziua de 3 februarie a.c., doi indivizi îmbrăcați în uniforme sovietice au oprit mașina turism a domnului ministru subsecretar de stat al agriculturii, Zăroni, între Sibiu și Săliște. Domnului ministru subsecretar de stat i s-au luat cu forța bagajele și mașina. Domnul ministru subsecretar de stat, care era însoțit de un nepot al domnului vicepreședinte al Consiliului, Petru Groza, a venit pe jos pînă la Sibiu. S-a găsit mașina domnului ministru, tamponată, într-o curte, în Sibiu, unde a fost lăsată.”

Oficialitățile autohtone sunt neputincioase. Incapabile să-i influențeze pe ruși, ele trec la pedepsirea românilor. Astfel Ministerul Justiției emite, în 9 ianuarie 1945, Decretul-Lege pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (ruși, evident). Decretul prevede sancțiuni extrem de grave. Cîteva dintre ele sînt reproduse și comentate în volumul Guvernarea Nicolae Rădescu de Dinu C. Giurescu:

„– lovirea (art. 470 C.P.), de la 6 luni la 2 ani;

– vătămarea integrității corporale (art. 471 C.P.) de la 1 an la 3 ani;

– vătămarea gravă a integrității corporale (art. 472 C.P.), de la 2 la 5 ani;

– vătămarea foarte gravă a integrității corporale (art. 432 C.P.), de la 3 la 10 ani plus amendă;

– idem (art. 474 C.P.), de la 5 la 15 ani, plus amendă;

– lovituri cauzatoare de moarte (art. 475 C.P.), de la 7 la 20 ani.

Și «injuria» (art. 512 și 513 C.P.) era sancționată de la 6 luni la 2 ani!

«Complicii, tăinuitorii și favorizanții la infracțiunile de mai sus se vor pedepsi ca și autorii principali».

Infracțiunile se urmăreau «din oficiu, nefiind necesară plîngerea prealabilă»”.

În același volum, Dinu C. Giurescu ne arată cum se transpunea în viață Decretul-Lege:

„O știre a răzbătut în presă, probabil cu voia cenzurii, pentru a sluji de avertisment tuturora, Muncitorul Alexandru Pană Mircea din Constanța, str. Aviator Romeo Popescu nr. 21 a înjunghiat la 8 ianuarie 1945 pe locotenenții sovietici Pavlovici Constantin Micrakov și Mihail Iosifovici Dogaciuk. «În stare gravă – notează ziarul – victimele au fost transportatee la spital unde se găsesc și azi internate».

Nu se arată de fel în ce împrejurări a avut loc rănirea.

Urmarea?

Curtea Marțială din Constanța a condamnat la moarte prin împușcare pe muncitorul Alexandru Pană Mircea. Recursul a fost respins iar condamnantul își așteaptă execuția, scrie ziarul «Ardealul», la 21 ianuarie 1945. Pedeapsa nu intra în nici una din prevederile noului decret-lege «pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (sovietice)»”.

Lucrețiu Pătrășcanu îi acuză pe liderii partidelor istorice că întrețin o panică artificială față de Armata Roșie

Semnificativă rămîne poziția comuniștilor față de jafurile la care se deda măreața armată eliberatoare. Chestiunea e abordată în ședința Consiliului de Miniștri din 15 și 16 septembrie 1944, la care se discută Convenția de Armistițiu. Românul Lucrețiu Pătrășcanu minimalizează actele incalificabile ale barbarilor veniți de la Răsărit. Tupeul e împins pînă dincolo de limitele bunului simț. Liderul comunist acuză PNL și PNȚ că ar întreține în rîndurile populației o panică falsă, artificială față de Armata Roșie:

„Am sosit în România la 15 zile după ocuparea Bucureștilor, într-un moment cînd fuseseră semnalate anumite incidente petrecute cu Armata Roșie, incidente de care am luat cunoștință din telegrama d-lui ministru Niculescu-Buzești. Iarăși voi fi foarte sincer și voi spune: Nu cred că Guvernul și mai ales partidele politice, recte Partidul Național-Țărănesc și Partidul Liberal, au procedat just în această chestiune pînă acum. Vă spun foarte cinstit: greșelile recente sînt mai grave decît cele trecute.

Ce s-a întîmplat în România? De pe o zi pe alta, o armată care se pregătea să intre victorioasă în România, o armată ucraineană, care trecuse prin satele devastate din Ucraina, trupe care fuseseră întîmpinate de populația ucraineană cu strigăte: Să ne răzbunați, trupe care aveau în ochi imaginea vie a ruinelor, pe care le-a lăsat armata română a sosit în țară. Ce sentimente doriți dvs. să aibă această armată? Nu putea să aibă alte sentimente și alte porniri, decît acelea pe care le-a avut – și cred, în limitată măsură, – pentru că s-a văzut bine din tot ceea ce am putut avea ca material diplomatic – că detașamente izolate, grupuri răzlețe au prădat și au făcut anumite excese, dar sub nici un motiv unități compacte n-au făcut asemenea lucruri (…).

Am impresia – și aș dori foarte mult să fiu dezmințit – că și după prezența armatei roșii, această panică a fost cultivată. Aici mă adresez în special domnului Maniu și domnului Dinu Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Național-Țărănesc și a Partidului Liberal, pentru că cuvîntul d-lui Maniu și a d-lui Dinu Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvînt nu s-a spus.

Nu fac proces de intenții nimănui, dar nu trebuie să se lase impresia că se cultivă panică, după intrarea armatei roșii în România. Sunt regretabile incidentele: fiecare viață care se pierde, fiecare cinste care se ofensează este un bun pierdut, nu există discuție, dar pentru atitudinea României și a partidelor politice, cred că în momentele acelea de panică, cuvîntul d-lui Maniu și al d-lui Brătianu ar fi trebuit să se audă. Domniile lor ar fi trebuit să ia atitudine, pentru că aceasta ar fi fost spre binele României.”

Iuliu Maniu, prezent la ședință, are tot dreptul să fie nu numai uluit, dar și indignat de o asemenea aberație:

„Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial și în conversațiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o țară dușmană, ca o armată de ocupație.

Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul și umilitorul fapt că ministrul nostru de război și un al domn ministru au trebuit – întîi – să ceară audiență și n-au fost primiți și pe urmă să aștepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiți de Comandamentul Militar al Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militari, fiindcă sunt într-o țară străină, care este ocupată militaricește.

Va să zică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarei lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bună-credința, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviință.

Nu puteam noi, un Guvern al României pînă astăzi libere, vedea că ministrul nostru de război, ministrul de interne și ministrul de comerț și industrie să nu fie primiți de un domn general rus și să fie ținuți cu ceasurile la ușă.

În fața acestei atitudini a lor, care era cunoscută nouă, nu puteam face noi manifestări de dragoste și manifestări de amiciție cînd ei fac manifestări evidente nu numai de dușmănie, dar chiar de ofensă.

Este adevărat că existența noastră depinde în mare parte de Rusia; ne dăm seama de aceasta. Dar vă rog să credeți că noi, Guvernul român, putem fi învinuiți într-o mare măsură de opinia publică românească și făcuți răspunzători de respectul și prestigiul pe care îl putem cîștiga și de influența morală, pe care o putem produce în această opinie publică românească.

De aceea, nu putem face acte de dragoste cînd față de noi ei fac acte de ofensă.

De aceea, vă rog să examinați și din acest punct de vedere atitudinea noastră, căci nu puteam face altfel.

A trebuit să facem cea mai mare sforțare – morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu dacă și domnul Titel Petrescu – ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare, care știam că ar produce mari pagube intereselor românești.

În afară de acestea, dacă ar fi fost așa cum spunea domnul Pătrășcanu – că au fost excese din partea anumitor soldați ruși, fiindcă în orice armată din lume se găsesc și elemente fără conștiință – n-aș fi spus nimic. Dar cînd însăși conducerea supremă și Comandamentul Suprem Militar și cînd unitățile organizate rusești fac acte inadmisibile, atunci ce putem noi face? Las că la toate protestele, pe care le puteam prezenta pînă în ultimul moment, răspunsul era că sunt în țară ocupată, suntem țar fără armistițiu și că, prin urmare, ei, punct cu punct, respectă legile militare.

Dar am văzut în ce situație a ajuns Guvernul acesta și eu, cînd s-au petrecut lucrurile despre care v-am vorbit; știți cum s-a purtat Comandamentul Militar rusesc în modul cel mai umilitor. Știți cum au pus mîna pe toate vasele noastre și au făcut unele acte pînă acolo, încît un amiral a trebuit să se împuște, s-a sinucis, pentru că au fost făcute acte umilitoare, nu acte făcute numai de un dușman, ci acte umilitoare, care dezonorează.

Ei bine, în asemenea condiții, cum poți d-ta aștepta ca noi să facem osanale de dragoste și prietenie, să facem manifestări de prietenie?

Am fost fericit că m-am putut stăpîni pe mine și că dl Brătianu s-a putut stăpîni și că lumea românească și ceilalți domni miniștri s-au putut stăpîni ca să nu facem nici un accent de revoltă și nemulțumire.

De aceea, imputarea pe care ne-o faceți pentru trecut este complectamente neavenită și nedreaptă. N-ați fost aici, căci eu cred că, dacă dvs. ați fi fost aici și ați fi văzut ce se întîmpla, apoi dvs. de bună seamă ați fi trebuit să folosiți o mare forță morală ca să vă rețineți de a dezaproba lucrurile petrecute.

Cînd sate de-ale noastre sunt aprinse, cînd se părăsesc averi de miliarde, cînd Comandamentul Militar rus nu primește pe membrii Guvernului și evacuează sate întregi – ce vrei d-ta să facem noi? Manifestări de amor, dragoste și iubire?

Dar dvs. vă dați seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea Ministerului de Interne: ca să meargă Comandamentul Militar rus sau unitățile militare – nu particulare și soldații ruși, ci Comandamentul sau trupele organizate – să meargă prin sate și să scoată pe oameni afară din casele lor, și îi aruncă afară în timp de noapte!

Apoi, bine, domnule Pătrășcanu, d-ta trebuie să-ți dai seama de sentimentul de răspundere, pe care trebuie să-l avem față de opinia publică românească și față de poporul român. Oricît ar fi rațiunea politică de clară și de calmă, sunt anumite sentimente, care nu pot fi predominante fără ca să nu ne supunem atunci la acte de umilire și la o rupere de publicul românesc.

Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi cu lumea românească trebuie să ne așezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condițiilor de viitor, trebuie s-o ordonăm cu necesitățile politice și pînă la un punct, care se poate.

Am și făcut-o.

Îți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus? Și nu o dată, ci de două și de trei ori?

Îți dai seama ce înseamnă pentru președintele Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urmă să fie ținut la ușă? N-a zis nimic. A mers și a doua și a treia oară. A răbdat.

Dar un lucru putem și noi cere, ca, după aceste întîmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și explozii de osanale și iubire față de armata, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.”


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „Gîndul de duminică, 6 ianuarie 2019”

  • Articol de nota…..12!

    • Franţa este “omul bolnav al Europei”, iar Comisia Europeană tolerează depăşirea deficitului bugetar rezultat în urma deciziei Administraţiei Macron de a face concesii în contextul protestelor mişcării “Vestele galbene”, crede ministrul polonez de Externe, Jacek Czaputowicz.

      Păi da, că în fața unui terminat ca Macronu cine s-au plecat pînă la pămînt? Doi pigmei politici precum Klaus Iohannis și securistu Tudose care era prim-ministru. 😎

  • pe acest blog impartial, este liber la injurat rusi si comunisti.
    multi insa vad paiul din ochiul altuia dar nu si barna din ochiul propriu.
    asta ptr,ca istoricul Clipei care a publicat Delirul necenzrat ci doar recenzurat ,o permite.
    sa revedem lucrurile.
    _am pornit un razboi in care primele violuri ale romanilor au fost in Basarabia si apoi peste tot.
    _masacrul de la Odesa 5000 de civili in prima zi si apoi 19000 in a doua zi. deportari 20000 civili.
    -distrugeri imense la Stalingrad dar si pe tot teritoriul ocupat.
    -lovitura de stat a regelui care a permis intrarea rusilor in tara fara armistitiu.Antonescu negocia acordarea unui culoar ptr.rusi.
    -bombardamentele anglo_americane ,care numai in Bucuresti au ucis mai mult de 7300 de civili.pentru asta dupa 89,le_am facut statuie americanilor.
    _Stalin a stabilit conferinta de pace ca Transilvania este a Romaniei.
    _etc,etc,etc,

  • Muhahahha, 50000 de veste galbene la demonstrații în Franța pe 5 Ianuarie 2019, prăpăditu Macron e încă la ascunzătoare. 😀 Ptr că nu mai pot coborî în stradă la Paris, pupătorii în cvr ai lu soros de la fițuica Le Monde vor veni iar în Romînia să scrie “anchete”despre cum persecută Statu real pe Gusti Lazăr, procuroru-nepereche.Adica despre cum persecută Statu real pe Statu Paralel 😀 Ce-ar fi alimentat unul ca
    taica Lazăr tribunalele boborului din anii 40. Lîngă komisarele de tristă-amintire Kovesi, Raluk Prună și Monica Macovei

    • Ministrul Turismului, Trif, despre refuzul pacientului de la pensionul de nebuni Bălăceanca, Klaus Iohannis:
      “…Iohannis pare să nu renunţe la misiunea de a sabota România după ce a declarat în mai multe rânduri că ţara noastră nu este pregătită să-şi exercite mandatul pe perioada Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Din cauza acestor declaraţii, românii au fost umiliţi, iar premierul Finlandei a cerut public ca guvernul Finlandei să preia preşedinţia în locul României. Îi reamintim lui Werner Klaus Iohannis că a fost ales de români să apere interesele României şi nu ale străinilor, motiv pentru care îi cerem să înceteze acest joc periculos pentru ţara noastră” 😀
      Cam multe cereri, băeții, treceți la fapte- scoateți măseaua stricată. Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. Iar o nulitate ca Iohannis face ce vrea fiindcă PSD și ALDE par formate doar din colhoznici, președinți CAP , frecători de mentă, proști, agramați, răbdători, visătoriși nu se pricep decît să amenințe. 😀

  • Adrianei petrescu, care mi-o … subţiescu’
    O sa vezi ce DESPĂGUBIRI, de război, or să vină de la rusi !
    Niste rachete d’alea de genu’ hiper mach (20) , la care deveselistii noștri or sa dea-n… BAL(A)BAIALĂ !!! He, he, heee !!!

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cazul Caracal: Un scenariu căruia i se tot caută finalul
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: