Gîndul de la ora 12

Din nenorocire, la Binecuvîntarea de Paști, Urbi et orbi, a Papei Francisc, nu leșina nimeni din fața mea

După experiența de jurnalist care a fost Slujba de Vinerea Mare, ținută de Papa Francisc, la Colosseum, într-un decor mai degrabă de superproducție hollywoodiană decît de moment creștinesc, nu m-ar fi lăsat inima să nu fiu prezent duminică, 20 aprilie 2014, de Paști, în Piața San Pietro de la Vatican, pentru a urmări Binecuvîntarea Urbi et orbi. Mai ales că, după cum am mărturisit, furtuna de sîmbătă noaptea m-a împiedicat să ajung la Slujba de Înviere.

De la Revelioanele petrecute în stradă de cîțiva ani, am căpătat o dibăcie ieșită din comun în ce privește strecurarea în față, acolo unde alții – mii – vor și ei același lucru.

La ora sosirii mele în Piața San Pietro, cîmpul de luptă arăta astfel. Zeci de mii de persoane ocupaseră spațiul dintre treptele Basilicii San Pietro și jumătate din spațioasa arteră Via della Conciliazione. Garduri de metal, dintre cele care marchează, la demonstrațiile de protest cu violențe, granița dincolo de care așteaptă gazele lacrimogene, delimitau în mijlocul mulțimii două goluri de forma unei potcoave. Unul se întindea de la jumătatea arterei pînă aproape de intrarea în Piață. Al doilea se întindea, dincolo de un brîu gros de persoane, pînă la treptele Basilicii, ocupate de Cor.
Din start mi-am dat seama că spre un loc cît mai în față năzuiau alte numeroase persoane. Unele se îndreptau spre el în același timp cu mine. Altele veneau năvalnic în spatele meu. În astfel de momente – o știu din experiență – întră în funcțiune ceea ce românii numesc a te orienta la fața locului, cu varianta filosofică a te orienta în viață. M-am dus ață spre primul gard de fier. Firește, alții fuseseră mult mai descurcăreți. Prin urmare, m-am nimerit în spatele a trei rînduri de fericiți. Totuși, dacă mă ridicam pe vîrfuri, dar mai ales dacă aveam norocul ca unii din fața mea să se scarpine, puteam vedea pînă departe, spre treptele Basilicii.

De ce muream în Sfînta zi de Paști, să văd pînă departe, spre treptele Basilicii, n-aș putea să răspund. Sunt convins că nici miile de persoane care luptau din greu pentru un loc cît mai aproape de gard n-ar fi putut să răspundă. Ceremonia se trasmitea în direct la televizor. Dacă aș fi rămas acasă, toți cei de acolo, ar fi văzut nu numai pînă la treptele Basilicii. Ar fi văzut și ce se petrecea în interiorul Basilicii. La această concluzie logică ajung acum, cînd scriu ce mi s-a întîmplat duminică dimineața în Piața San Pietro. Duminică dimineața nu la logică îmi stătea gîndul. Altceva îmi trecea prin cap.
Am descoperit cu disperare că sunt mic de statură. Vă imaginați că altfel ar fi stat lucrurile dacă eram ca Ghiță Mureșan. Pe vremuri mă mîndream că sunt mic de statură. Îmi sunau în cap vorbele nu știu cui: toți oamenii mari au fost scunzi. Da, dar cel care a zis vorbele astea n-a avut în față, ca mine, un tip de un metru și optzeci, pe deasupra și gros ca un butoi. Și mi-aș fi dorit acum din răsputeri să fiu copil. Mulți copii erau ținuți pe umeri sau pe grumaz de părinții lor. Spre deosebire de mine, ei vedeau tot ce le dorea inima.

Nu mai știu cine a zis Mai binele e răul Binelui. Sigur e că învățătura asta mi s-a potrivit de minune cînd mi-a trecut prin cap să ajung la celălalt gard, din apropierea Pieței. Dibuisem eu că se putea ajunge acolo pe o potecă de pe partea dreaptă. Am luat-o din loc, făcînd fericit pe viață pe cel din spatele meu, care mi-a și luat locul. Despre cum am străbătut eu poteca doar călătorii prin junglă ar putea înțelege. Aici situația nu era de loc strălucită. Căzusem din lac în puț. Între mine și gard se interpuneau cinci rînduri de persoane. Cu toate acestea, apelînd din plin la filosofia de viață a apei (unde vezi un gol, te strecori fără să te gîndești!), am reușit să răzbat pînă în rîndul trei. Spre norocul meu, am nimerit în spatele unor femei. Pe lîngă faptul că erau scunde, femei fiind, se foiau tot timpul. Ba ca să vorbească la telefon, ba ca să caute ceva în poșetă, ba ca să spună ceva amicei de alături. Fiecare moment îmi deschidea – chiar dacă pentru puțin timp – o ferestruică, prin care puteam privi pînă departe, spre treptele Basilicii. Eram, așadar, mulțumit de viață.
Dar, așa cum se întîmplă în istorie, lucrurile care par așezate pentru eternitate se dau peste cap. Pe la 12 fără 20, oamenii de ordine au cerut să ne dăm la o parte, pentru a se croi o alee care să ducă de la Basilică pînă la capătul arterei. Punîndu-mi la bătaie experiența datului din coate, am reușit să mă păstrez în rîndul trei. Papa urma să apară la 12 fix. Se făcuse 12 fără 5. Toți cei din jurul meu își priveau ceasurile mai ceva ca la Revelion. În tot acest timp – am uitat să spun – orga Basilicii băgase umplutură, pentru că slujba dinăuntru se terminase. După urale și fluierături, mi-am dat seama că Papa apăruse în logie. Din jurul meu s-a ridicat o pădure de telefoane mobile, tablete și aparate foto. Parcă eram pe un cîmp de luptă. A sunat trompeta! Sulițele se ridică în aer, gata să spintece burțile dușmanilor din față, care și-au ridicat și ei sulițele. Grație amplificatoarelor, am pututu urmări Binecuvîntarea. Cum îi stă bine capului Bisericii catolice, discursul a fost echidistant în cazul tuturor conflictelor din lume de la ora asta.

După terminarea Binecuvîntării, încordarea a crescut în rîndurile noastre, ale posesorilor de telefoane care fac fotografii. Toată lumea era convinsă că pe aleea croită cu atîta greutate prin mulțime va veni Papa. Toți cei din jurul meu făceau exerciții cu telefonul mobil pentru a vedea dacă vor reuși să-l fotografieze pe Papa la trecerea pe alee. Un bărbat de lîngă mine i-a dat soacrei – aflată lîngă gard – telefonul, ca să facă poza în numele familiei. Soacra l-a trimis înapoi, zicînd că nu știe să fotografieze cu el. Confruntarea pentru un loc în față a devenit to mai acerbă. Două italience erau cît pe aici să se ia la bătaie. Eu, unul, nu-mi doream altceva decît să leșine cineva din fața mea. Din nenorocire, nu leșina nimeni. Și, între noi fie vorba, cine și-ar fi putut permite să leșine tocmai acum, cînd urma să treacă Papa? Mai ales că mai înainte străbătuseră aleea, prefațate de mașina Poliției, rînduri de militari, toți cu panașe, în stilul de operetă al italienilor.

Golul făcut după trecerea lor părea tipic unei prefețe la venirea celui așteptat.
Pe alee au prins a curge însă grupuri grupuri de persoane civile. Vor fi un fel de antemergători ai Papei, mi-am zis și, descoperind un mic gol în față, am mai făcut un pas.
Trecătorii strigau însă, fericiți că pot da și ei o veste:
Nu mai stați! Papa nu vine!

Atît am înțeles eu din Binecuvîntarea de Paști, Urbi et orbi, a Papei Francisc duminică, 20 aprilie 2014!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

11 comentarii pentru articolul „Gîndul de la ora 12”