Într-un text de excepție trimis pentru a fi reprodus pe cristoiublog.ro, refuzat de alte publicații, eseistul Constantin Șolga are curajul să recunoască: Mi-a fost jenă să admit în fața altora că vreau ca d-na Marine le Pen să câștige alegerile în Franța

Sîmbătă, 22 aprilie 2017, mai spre seară, m-am pomenit cu un e-mail de la publicistul Constantin Șolga. Îmi trimitea un text refuzat de alte publicații (din motive lesne de înțeles pentru cine îl va citi reprodus pe cristoiublog.ro), împreună cu rugămintea de a-l publica pe blogul meu.
L-am citit.
Am descoperit un eseist de excepție prin sinceritate, prin curajul de a avea îndoieli publice pe care, de regulă, publiciștii le ascund.

După corespondențele lui Traian George, m-am gîndit să înființez o rubrică menită a găzdui, pe lîngă Gîndul meu zilnic, texte semnate de alți autori, fie refuzați de publicațiile de la noi, fie în imposibilitatea de a publica undeva, pentru că nu cunosc pe nimeni în presă.

Articolul trimis de Constantin Șolga era un excelent pretext pentru a demara această rubrică. Nu i-am găsit un titlu nimerit gazetărește (poate mă ajutați dvs, cititorii, ar trebui să fie ceva cu găzduirea de către mine a unor oaspeți poftiți, uite c-am nimerit un cuvînt!), astfel c-am amînat debutul rubricii, hotărînd să-l public pe spațiul lui cristoiublog.ro, mai ales că e de actualitate acută prin alegerile din Franța. Cum aveam nevoie de un motiv publicistic pentru a înlocui Gîndul meu cu gîndul altuia, i-am cerut lui Constantin Șolga să-mi trimită un text prefațator. L-am primit. Îl public aici împreună cu textul refuzat de alte publicații.

„Cred ca oamenii trebuie sa aiba curaj si sa spuna ceea ce cred cu adevarat, fara sa se ascunda.

Intr-o tara in care presa este mereu controlata si implicit la publicul larg ajung doar informatiile filtrate in diverse laboratoare, blogul dvs devine si un canal de transmitere a parerilor unor oameni care nu sunt publicati de altii, pentru ca nu se inscriu in politica editoriala obisnuita.
Motivul pentru care ati putea publica pe blogul dvs materialul trimis de mine este faptul ca in spatiul public nu ajung sa fie popularizate astfel de pareri, iar oamenii care cred aceleasi lucruri, nefiind reprezentanti, ajung sa se razbune in ziua alegerilor …

Periferia in Turcia, ruralul in Anglia pentru brexit, bluecollar in America lui trump, sunt momente care dovedesc ca lucrurile nespuse ajung sa devoreze societatea.

Acestor oameni li s-a zis ca trebuie sa fie inclusivi și sa accepte globalizarea și diversitatea, dar nu a fost un dialog, nu a fost o acceptare din nicio parte … ci o lupta, care continua, de asta lumea se duce de rapa!

De ex … as putea sa scriu si despre motivele care m-au oprit sa nu ma duc la protestele impotriva OUG 13, dar cine m-ar publica in Ro? Poate doar dvs.! 

Cu respect,
Constantin Șolga”

Lumea s-a dus de râpă, iar pentru binele oamenilor avem nevoie de un șoc la nivel global să ne trezim la realitate

Demult, cândva în liceu, am scris un eseu despre fericire la ora de filosofie. Teoria mea lega indisolubil, printr-un nod de funie imaginară, fericirea omului de adevăr și dreptate. În argumentarea ipotezei mele am pornit de la citatul celebru “Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște Universul și Zeii!”. (Inscripție de pe frontispiciul Templului lui Apollo de pe Muntele Parnassus, Grecia, 2500 î.Hr.).

Cu timpul am descoperit că este o misiune grea să mă cunosc și să mă accept așa cum sunt, cu demnitate și fără remușcări. Fără să-mi dau seama, rușinea pentru ceea ce sunt și gândesc m-a urmărit ca o umbră în primii ani de viață din copilăria comunistă, apoi în adolescența capitalistă și chiar și acum, în prezentul idilic al tinereții.

Una din cele mai puternice amintiri ale copilăriei mele este aceea când mama m-a trimis într-o dimineață la școală cu mâncarea la pachet, învelită într-o pagină de ziar, ruptă din Evenimentul Zilei, în care îmi pusese o bucată de pește prăjit acoperită cu mămăligă. Rușinea pe care o simțeam în acele momente față de ceilalți copii, care aveau sandwich-uri, cornuri cu gem și lapte, m-a blocat și nu am putut să mănânc nicio fărâmă din peștele plin de oase mici, pescuit de tata din Dunăre.

După ziua aceea am trecut și prin alte momente în care mi-a fost rușine de condiția mea în lume, dar tocmai asta m-a întărit și mi-a dat curaj să mă schimb. Astăzi simt că sunt suficient de rezistent la critici, pot să las rușinea la o parte și să spun ce cred, indiferent pe cine supăr sau dezamăgesc.

La 33 de ani nu prea mai am voința să îmi pierd vremea cu disimulări ca politicienii, străduindu-mă să-mi ascund părerile, doar să nu-i deranjez pe unii mai sensibili la discuții despre religie și politică. Pe de altă parte am trecut de curând de “Săptămâna Patimilor” și poate m-a ajuns nevoia să-mi mărturisesc din păcate. Cum nu prea mă duc la biserică, aleg să mă spovedesc în scris.

Mă gîndesc să încep cu vina, pe care am ținut-o secretă ca pe o boală rușinoasă, că mi-am dorit să câștige Donald Trump alegerile în SUA. Și pentru că nu m-am învățat minte prima dată, acum povestea se repetă: mi-a fost jenă să admit în fața altora că vreau ca d-na Marine le Pen să câștige alegerile în Franța.

Nu, nu mi-am pierdut mințile și nu sunt plătit nici de ruși și nici de americani, dar cred că lumea are nevoie de o schimbare profundă, iar actualul establishment nu este capabil să mai ofere nimic, în afară de corupție și speranțe deșarte. Zarurile au fost aruncate și a venit vremea bilanțului pentru că prea mult timp cetățenii au fost trecuți pe planul al șaptelea în raport cu interesele elitei politice.

Proiectele de mucava și promisiunile politicienilor clasici nu mai au nicio relevanță pentru oamenii simpli. Acum este prea târziu pentru regretele și lacrimile de crocodil ale celor care au condus lumea ca pe o afacere personală.

Donald Trump, Marine le Pen, Theresa May și alții ca ei ne vor forța să ne privim în oglindă să ne cunoaștem și să aflăm ce am devenit în deceniile de bunăstare și pace europeană pentru care nu am făcut mare lucru. Dacă nu ne place ce vom vedea, cine știe, poate că ne vom găsi curajul să facem ceva și să ne schimbăm destinul.

Actuala clasa politică de la nivel global va dispărea pentru că nu va fi în stare să se reformeze. Nici nu ar avea cum, atât timp cât nu pricepe ce se întâmplă și nu realizează că oamenii nu mai sunt dispuși să accepte aceleași minciuni împachetate, în cutii goale legate cu panglici colorate.

În ziua de astăzi a devenit un sacrilegiu să ai o părere diferită față de ceea ce este “politically correct”.

Nu ar fi mai bine pentru toți să vorbim deschis despre ceea ce ne frâmântă, decât să ne ascundem adevăratele păreri?

Mai putem să dezbatem un subiect considerat pe tăcute ca fiind sensibil, fără să ne judecăm unii pe alții pentru credințele noastre? Sau este prea târziu pentru înțelegere între oameni și ne este rușine să spunem adevărul?

Observăm cu ochiul liber consecințele neputinței, minciunii și falsității de la nivel general, pentru că în întreaga lume au apărut mutații morale, aproape la fel ca în Roma antică. Consumerismul a devenit inamicul libertății și noul zeu al oamenilor buimaci, inerți și abulici care se gândesc zi de zi doar la bani și la obținerea de obiecte inutile.

În acest fel, omenirea funcționează pe pilot automat și pare că a pornit la drum în manșarier într-o călătorie globală, sponsorizată de frică, spre noaptea democrației în căutarea siguranței pierdute.

Am devenit, cu voia noastră, prizonierii propriilor cămine de unde urmărim în liniște, printr-un vizor la fel de mare cât un telescop din spațiul cosmic, ce se întâmplă în exterior cu străinii de lângă noi.

Visul Europei unite se frânge în dansul neîncrederii dintre statele solidare în ipocrizie și lăcomie fraternă. Rușinea popoarelor europene pentru ceea ce sunt și gândesc este acoperită cu jocuri de imagine, în care vinovăția este aruncată mereu în altă parte, mereu în afara granițelor proprii, niciodată în interior.

Acum au apărut zorii unei noi ere în care cetățenii cinstiți, plătitori de taxe și impozite, clădesc în secret și cu rușine în suflet un stil de viață egoist și singuratic. A apărut o lege nescrisă prin care avem obligația să muncim tovărășește pentru păstrarea aparențelor.

Suntem martorii unor vremuri în care vedeam aievea o lume dezgolită de adevăr și credință, care și-a pierdut sensul sau doar a revenit la ceea ce a fost întotdeauna: un loc periculos în care bogăția nu se împarte cu nimeni, solidaritatea și dreptatea au (re) devenit niște cuvinte goale, rostite mecanic în discursurile gulerelor albe.

Deviza celor mai puternici este simplă: totul pentru noi, nimic pentru alții. Pășim cu pași repezi într-un univers fără stele unde nu mai este loc pentru bun simț, empatie și umanitate. Doar plutim ca plantele artificiale într-un acvariu.

Ce s-a ales de visele oamenilor? Unde au dispărut speranțele și idealurile?

Mai există adevăr și dreptate în lumea aceasta?

Am descoperit-o pe d-na Marine le Pen pe instagram și am priceput din fotografiile abundente în zâmbete, steaguri și oameni agitați că lumea pe care o cunoaștem se schimbă chiar în aceste clipe, iar șocul câștigării alegerilor se va propaga la nivelul întregii U.E.

Înainte să aruncam cu pietre în cei care au alte păreri decât ale noastre, poate nu ar strica să le înțelegem punctul de vedere și să vedem dacă facem tot ceea ce ține de noi pentru a face lumea mai bună înainte de toate, acolo, în micro-universul fiecăruia.

De vorbe goale toată lumea este sătulă.