cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Gîndul de luni, 9 aprilie 2018

Din nefericire, Făt-Frumos e român

Cu nouă decenii în urmă, în 1928, Sadoveanu îşi publica, la Cartea Românească, impresiile de călătorie în Olanda. Zicîndu-i simplu Olanda – note de călătorie, scriitorul dă expresie artistică unei vizite în ţara lalelelor. Fireşte, nu în calitate de autor, cum am putea crede noi, cei de azi, obişnuiţi cu trimiterea peste hotare, în documentare turistică, a publicistului, ci în calitate de delegat al CAM, în al cărui Consiliu era membru, să negocieze tutun împreună cu alţi doi ingineri. Ce-a făcut Sadoveanu în această ipostază de tîrguitor de tutun nu vom şti niciodată. Numai dacă nu ne va trece prin cap să răscolim prin arhiva CAM. Ar fi o strădanie inutilă. Întîi, deoarece s-ar putea ca incursiunea delegaţiei române să nu fie consemnată în nici un act oficial. Apoi, chiar dacă ea ar fi descrisă pe o hîrtie, nu văd ce rost ar avea s-o cercetăm. Mult mai important e faptul că în Olanda a fost, alături de Mihail Sadoveanu neguţătorul de tutun, Mihail Sadoveanu scriitorul. Iar acesta din urmă ne-a lăsat, drept mărturie a trecerii sale prin ţara lalelelor, una dintre cele mai plăcute cărţi de călătorie din istoria literaturii române.

De ce-am ţinut să precizez că notele de călătorie ale lui Sadoveanu au apărut cu nouă decenii decenii în urmă? Pentru o mirare care-l stăpîneşte pe scriitor de la un capăt la altul al traseului. Cea de-a vedea că totul întîlnit în cale e bine pus la punct, îngrijit, lustruit, spălat, frecat, într-un cuvînt supus unei crîncene atenții a omului. După raita într-o mică localitate, Haarlem, scriitorul trage concluzia:

„…marca de căpetenie însă a tuturor acestor aşezări este grija extremă pînă la cel din urmă amănunt, pînă la cel din urmă centimetru.
Mă rog, ce fac oamenii aceştia de aici, stăpînii acestor jucării? Cu ce se vor fi îndeletnicind? Stau undeva la pîndă toată vremea – cu anume aparate şi scule. Cum a trecut o pasere, cum s-a arătat un gîndac, cum apare o mîţă străină atingîndu-se de o tufă, cum bate vîntul deranjînd covorul aliniat al frunzelor, cum a sosit cumva din altă ţară un mic roi de pulbere, cum s-a produs cea mai uşoară descumpănire în toată rînduiala – cel care stă la pîndă iese ca să aşeze iar cum a fost: să taie cu foarfecele, să îndrepte cu cleştele, să înlăture cu peria, să spele cu acizi, să frece cu disperare metalul, să ridice şi să îngroape steaua pe care-a lăsat-o paserea să cadă din cer.”

Sadoveanu ajunge în Olanda dintr-o altă lume: cea românească. O lume a neorînduielii împinsă pînă la zbîrlire, a chiştocurilor, a resturilor de măr şi cocoloaşelor de hîrtie aruncate peste tot. Într-un cuvînt, a lucrului de mîntuială, cînd nu e vorba pur şi simplu de lucrul lăsat în voia Domnului. Între ordinea occidentală şi haosul românesc, Sadoveanu stă în cumpănă. Sînt momente în care harababura autohtonă îl ascute a ironie. În Olanda fiind, el îşi aminteşte de cele lăsate acasă. Impresionat de ordinea şi curăţenia întîlnite într-o fermă olandeză, scriitorul relatează un dialog avut, în ţară, cu un gospodar din Boroaia, despre podul peste apa Moldovei. Acest instrument al trecerii de pe un mal pe altul era distrus sistematic, primăvară de primăvară, de puhoaie. Sadoveanu încearcă să-şi convingă interlocutorul de utilitatea unui pod din beton armat, care să-l înlocuiască pe cel din lemn, vulnerabil la capriciile apei. Gheorghe Roşu, pentru că aşa îi zicea gospodarului, nu manifestă însă pic de entuziasm. El ascultă cu un zîmbet subţire, de scepticism fundamental, lămuririle lui Sadoveanu despre ce-ar face occidentalii într-o asemenea situaţie:

„…sta nepăsător; cu mîinile înfipte în chimir, lîngă ogoarele nearate, şi avea între umeri un suman vechi, cu multe găuri, ca să nu opuie rezistenţă vîntului şi să nu se mai ostenească proprietarul lui să-l tragă pe mînici ori să-l ţie cu mîna”.

În „Cucul”, din Fantazii răsăritene, autorul întîlneşte, tot în Moldova, un demn confrate al lui Gheorghe Roşu. În plină primăvară, anotimp al muncii de dimineaţă pînă seară, ţăranul Manole a lăsat totul baltă şi se duce să asculte cucul:

„Cînd am început a coborî pe drumeagul ce duce la dumbrăvile Şiretului, deodată ne-am întîlnit c-un om. A salutat; după cum i-a răspuns cuconu Vichentie, am înţeles că-l cunoaşte.
Era un bărbos, cu privirea pierdută aşa, în pîcla dimineţii. Straiele lui heteroclite, de ţăran din margine de tîrg, arătau zdrenţe şi ciucuri în toate părţile, parcă lepădau lîna şi se schimbau cu întoarcerea anotimpului cald.

Cuconu Vichentie s-a oprit.
– Meştere Manole – i-a zis – de ce te-ai sculat de dimineaţă?

Omul a simţit puţină ironie în glasul prietinului căci soarele se afla destul de sus pe cer. L-a şi privit, sucindu-şi grumazul.

– Apoi, cucoane Vichentie, a răspuns el, aşa ne sculăm noi, oamenii muncitori. Am ieşit s-aud cucul. Primăvara, am eu acest nărav.
– Credeam că te duci să-ţi ari o bucată din pămînturile pe care le ai. Te ştiu om cuprins.
– Într-adevăr, cucoane Vichentie, stăpînesc cinci fălci; m-am bucurat şi eu de împroprietărire. Dar am mai dat din ele în arendă. Las’ să-şi bată alţii capul. Eu m-am hrănit de cînd muncesc cu puţin spor. Mai degrabă fac oleacă de negustorie, ca unul care trăim la tîrg.
– Mda! a îngînat prietinul meu. Ş-acuma ai ieşit ca s-auzi cucul?
– Da, cucoane. Am în buzunar gologani de cei din vremuri bune – ş-am ieşit să-l aud. Dacă-mi cîntă unde trebuie, apoi nu mai am nici o grijă: îmi merge bine tot anul.
– Tare bine, Manole, a răspuns zîmbind bătrînul prietin.

Eu m-am uitat nedumerit la amîndoi. Întâi îmi închipuisem că se schimbă vorbe de glumă. Mă înşelasem – ori sfatul era serios! Cum am în mine stofă de predicator, am crezut de a mea datorie să mustru pe acel individ care umbla în marginea tîrgului căutînd potcoave de cai morţi.

– Să ştii, domnule Manole, că are să-ţi cînte cucu-n faţă, i-am zis eu. De asta să fii bine încredinţat. Şi după ce ţi-a cînta, poţi să-ţi durezi colibă la umbră şi s-aştepţi fără grijă: au să-ţi vie toate de-a-gata ca lui Por-lmpărat…”

Obsesia lui Făt-Frumos

Pe marginea întîmplării, se încinge între scriitor şi tovarăşul său, Vichentie, o controversă. Sadoveanu se zbîrleşte la o asemenea nepăsare:

„– Acuma ne putem duce şi noi la petrecerea noastră, mi-a zis tovarăşul meu. Nu te tulbura; poporul nostru îşi are felul său de a înţelege lucrurile lumii acesteia.
– Desigur, am replicat eu; pe judecata lui apasă fantomele trecutului de superstiţii. Manole şi Făt-Frumos sînt veri buni.

Bătrînul Vichentie m-a privit îngăduitor:
– Dă-i drumul, m-a îndemnat el. În locul lui Manole, sînt gata eu să-ţi ascult conferinţa.
– Parcă domnia-ta nu ştii, am replicat eu cu căldură, că omul, pe măsură ce învinge necunoscutul, a învăţat a se sprijini numai pe puterile lui şi pe realităţi. Făt-Frumos, în care plugarii şi păstorii noştri cred încă, reprezintă umbra altor epoci. Ca să biruiască şi să ajungă la împărăţie, Făt-Frumos se bizuie pe cele mai ciudate lucruri: pe sprijinul albinei, al ştiucii ori al vulturului, şi mai ales pe năzdrăvănia unui harmasar aripat. Să ne aducem aminte de basmele pe care ni le murmura dadaca, în seri de iarnă, la vatra cu jar adormit sub spuză. Făt-Frumos cu părul de aur porneşte aşa, fără nici o socoteală, în lume; n-are ştiinţă de nimic, n-are nici o prevedere şi face tot ce-i stă în putinţă, ca să-i rămîie oasele pe toate meleagurile.

Pegasul năzdrăvan, jivinele pămîntului şi întîmplările oarbe îl scot din belea şi îl duc, din etapă în etapă, la slavă şi împărăţie. Iar oamenii de rînd îl laudă şi-l iubesc, deşi el, păcătosul, nu face nimic ca să merite stima şi admiraţia noastră…”.

Scriitorul pledează pentru crîncena voinţă a altor neamuri, pentru permanenta lustruire occidentală:

„Mergeam la vale prin marginea luncii şi prietinul meu mă asculta cu răbdare. Cînd am făcut pauza, el a rostit cu linişte:
– Hm! S-ar părea că ai dreptate.
– Desigur că am dreptate, am reluat eu mai înfierbîntat. Nouă ne trebuie voinţă, energie, valori personale. Aceşti oameni, din care face parte Manole al domniei tale, nu vor să ştie de nimic. Ei mai cred în ajutorul împărătesei furnicilor şi în cal; admiraţia lor o au încă întreagă pentru succesul datorit norocului. Îşi asigură belşugul verii ieşind în dumbravă ca să le cînte în faţă cucul. La alte neamuri nu-i aşa. Am fost de curînd peste Dunăre, în Cadrilater. Am văzut acolo în unele locuri nişte indivizi serioşi şi posomoriţi. Altă rasă; n-am nimic comun cu dînşii; nu-mi dau bună ziua, nu mă privesc cu prietinie, nu se uită la soare, parcă le ninge şi le plouă pururi; trebuie să le recunosc însă mari calităţi de muncă îndîrjită, sobrietate şi economie. Pentru dînşii nu există decît o singură realitate: agoniseala. Nu-şi îngăduie huzur, nu-şi îngăduie tihnă; luptă crîncen cu elementele pînă ce ajung la o dreaptă răsplată a străduinţilor lor. Sînt aşa de sobri încît în cafenele, unde stă un turc la o vatră fierbînd un ibric cu cafea, se asociază doi ca să bea un filigean de cîteva centime. Vin şi danţ – nu se îndeamnă la aşa ceva decît în împrejurări cu totul extraordinare, şi încă şi atunci petrecerea lor are un caracter religios”.

Varianta din „Fraţii Jderi”

Problema îl obsedează pe Sadoveanu. În volumul al II-lea al Fraţilor Jderi, intitulat „Izvorul alb” (publicat în 1936), tema e dezvoltată într-un alt spaţiu: cel al ficţiunii. Plecat, sub acoperire de negustor, ca să mă exprim în termenii serviciilor secrete de azi, spre Polonia, lonuţ Jder străbate cu tamazlîcurile de boi satele sărace ale Moldovei de Sus. Priveliştea îl înfioară de atîta singurătate. Oamenii stau vîrîţi în bordeie. Bordeiele stau sub zăpadă. Pînă cînd dă colţul ierbii şi adie boarea primăverii, e vremea basmelor spuse la gura sobei. Cu Feţi-Frumoşi care străbat Pădurea de Aramă şi Pădurea de Argint pentru a se însura, în final, cu fata Împăratului. În toate aceste basme, observă scriitorul, belşugul e rodul întîmplării, al norocului, şi nu al sîrguinţei de rob:

„Sara, bătrînii istoriseau celor tineri acea poveste minunată a lui Făt-Frumos, care-i sortit din leagăn să ajungă la împărăţie. N-are nevoie nici de înţelepciune, nici de vitejie prea mare. Cînd greşeşte, îi stau în ajutor fiarele şi gîngăniile; cînd se luptă, îl sprijină nişte tovarăşi cu mare vîrtute care îl urmează din bunătatea inimii lor şi din porunca sfintei Vineri; în toate ale lui îl urmăreşte norocul, fiind fudul şi fără grijă, deoarece aşa i-a fost scrisă în stele soarta. Pe acelaşi temei, omul poate găsi comori; fericirea lui atîrnă de minunile întîmplării, nu de acele deşărtăciuni cărora filosofii le-au spus muncă şi statornicie. Mai mult decît atît: se dovedeşte că aceşti boieraşi frumoşi şi fără grijă, care se duc la împărăţie, se bucură de o tinereţă fără sfîrşit, cu bencheturi şi dragoste.

După ce ascultau poveştile, flăcăii lăsau pe bătrîni să se suie pe cuptor, iar ei ieşeau să vadă stelele nopţii şi să audă glasul depărtării, nădăjduind într-ascuns că va bate în preajma lor un vînt al întîmplării, care să-i scoată din valea lor ticăloasă şi să-i ducă spre lumina de aur a altei vieţi”.

De astă dată, scriitorul nu se mulţumeşte să cîrtească. El caută să – şi explice. Resortul acestor basme stă în însăşi istoria de sute de ani a meleagurilor moldoveneşti. Aşezate în calea năvălirilor străine, ele fac imposibilă statornicia. Zbaterea cotidiană, chibzuinţă, hărnicia sînt fără rost. Graţie lor ţi-ai ridicat o gospodărie împrejmuită de gard. Vine însă o năvălire tătărască sau turcească şi totul se face scrum. Ai muncit în zadar. Cum să nu crezi atunci în destin, în noroc, în rolul întîmplării?:

„Se aflau în unele locuri sate sărace, cu bordeie pe jumătate îngropate în pămînt. Ca şi în multe părţi din locurile descoperite ale Moldovei, băştinaşii erau deprinşi din veacuri să nu aibă aşezare trainică, deoarece valurile şi vînturile băteau necontenit asupra acestor hotare. Într-o mie de ani, de la huni pînă la tatari, aceste vînturi şi valuri învăţaseră pe năcăjiţii oameni că nestatornicia este legea ce stă deasupra vieţii şi morţii prin voia lui Dumnezeu. Casele de piatră, grădinile irigate, îngrămădirile de bogăţii aici n-aveau noimă; în orice clipă se puteau preface în fum şi flăcări. Aici omul se mulţămea cu înflorirea fiecărei primăveri şi cu rodul fiecărei toamne. Astăzi dormita tihnit la vatra lui; mîni era nevoit să se bejănească în codri. Răpirea holdelor, pojarul bordeiului erau socotite o fericire dacă omul se putea astfel pune la adăpost în pustie; căci deseori nomazii îi prindeau cu arcanele şi-i grămădeau ca pe vite sub harapnic pe drumul robiei răsăritene, de unde nu se mai întoarce suflet viu. Cînd nu erau nomazii, îi asupreau domnii pămîntului fie cu biruri, fie cu podvezi, fie cu războaie; şi cînd se nimerea să fie şi din partea acestora o milostivire a blîndeţii ori a uitării, se ridicau sălaşurile de lotri care veneau să-i vămuiască, prădîndu-le vitele. Munca, privegherea şi cuminţenia gospodarului, deci, nu preţuiau nimica în aceste părţi de lume. Dacă avea mişelul noroc să-i cînte cucul în faţă, primăvara, putea să-şi întărească în el o nădejde şi să rîdă la soare; dacă nu, se culca cu grija şi se scula cu întristarea”.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii la Gîndul de luni, 9 aprilie 2018

  • Munții noștri cuci poartă ; alte cuiburi , alte porți….Deosebit. Mulțumiri Maestre!

  • Chitanţă lui Sadoveanu
    (de Păstorel Teodoreanu)
    De ţi-ai face testamentul,
    Tu să nu-mi lasi mii de franci !
    Nașule, să-mi lași obrazul,
    Ca să-mi fac din el bocanci !

    • ,,Sadoveanu, bunaoara
      Se comporta drept paiata ,
      Il salut in nemurire ,
      Dar ma pis pe el in viata ! ”
      Pastorel despre Sadoveanu , care era un zgarcit fara masura .

  • Mare figura si Sadoveanu asta. A fost nevoie sa treaca 8 ani (1928-1936) ca sa gaseasca explicatii la povestea minunata a lui Fat-Frumos. Între timp i s-a mai obisnuit privirea cu “lumea neorînduielii împinsă pînă la zbîrlire, a chiştocurilor, a resturilor de măr şi cocoloaşelor de hîrtie aruncate peste tot”.

  • În 1991 am iesit pentru prima data din tara, invitati fiind de niste prieteni din Austria. Îmi aduc aminte ce impresionat am ramas în timpul unei plimbari prin padure, când Hermi, vazând o hârtie în iarba, a ridicat-o si a depus-o în propriul rucsac (dupa ce a învelit-o într-o punga, bineînteles).
    Câti dintre noi am proceda la fel în România? Adevarat ca rucsacul ar fi aici prea putin încapator pentru a face curatenie în padure sau aiurea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *