Gîndul de sîmbătă, 15 august 2015

14 august 2015: Americanii au corectat uriașa greșeală comisă față de Cuba lui Fidel Castro în urmă cu 54 de ani din aroganța tipic yankee

Vineri, 14 august 2015, grație CNN, omenirea a trăit în direct un moment istoric:
După 54 de ani, steagul american a fost urcat din nou deasupra Ambasadei americane de la Havana.

Cine a urmărit în direct Ceremonia va fi observat de îndată preocuparea organizatorilor pentru spectacolul mediatic.
Pentru a semnifica importanța momentului (să nu uităm că-n America e campanie electorală pentru prezidențiale și președintele Barack Obama, deși nu mai candidează, se implică în bătălie de partea Democraților și prin lovituri de politică externă precum Acordul cu Iranul, Restabilirea relațiilor diplomatice cu Cuba) a fost prezent și a ținut un Discurs (vorbind la un moment dat pentru poporul cubanez în spaniolă) Secretarul de stat american John Kerry.
Mai mult decît semnificativ, din partea cubaneză n-a vorbit un oficial, ci un poet, care a citit o poezie despre Mare.

Drapelul SUA a fost dat pușcașilor marini în exercițiu, pentru a-l sui pe catarg, de cei doi pușcași marini care l-au coborît în 1961.
Barack Obama a zis că Procesul de normalizare a relațiilor americano-cubaneze dovedește capacitatea de a nu mai fi prizonieri ai Istoriei.
Eu însă cred că normalizarea relațiilor americano-cubaneze, Proces din care nu trebuie să excludem și geniul lui Fidel Castro de a se retrage la vreme pentru a lăsa pe fratele său, Raul Castro, să facă față de americani gesturi pe care el, Fidel Castro, nu le-ar fi putut face fără a risca să dezamăgească pe fanii săi antiimperialiști din Lume, e un prilej pentru americani să corecteze uriașa greșeală comisă în urmă cu 54 de ani din aroganța tipic yankee.

Americanii sprijineau în Cuba regimurile corupte, dar supuse lor la modul absolut

Documente scoase din arhivă dezvăluie un adevăr pe care doar îl intuiam: între Revoluţia cubaneză şi URSS nu e nici o legătură. Istoricii şi analiştii anticastrişti suflă din greu trudind să dovedească implicarea KGB, ba chiar şi apartenenţa trioului revoluţionar – Fidel, Che, Raul – la temuta instituţie sovietică. O astfel de teză exclude din start realităţile din America Latină, din Caraibe îndeosebi. Pentru Statele Unite, sub semnul doctrinei Monroe, Cuba, ca şi toate ţările din America Latină, era Curtea din dos a Americii.
O credinţă cu atît mai mare cu cît insula se află la nici două sute de kilometri de Florida.

Prin monocultura sa de trestie de zahăr, prin cazinourile, hotelurile, viaţa sa de noapte, Cuba nu e altceva pentru americani, decît o staţiune de vacanţă dublată de o hacienda. Uriaşele inegalităţi sociale, corupţia, birocratizarea sînt rezultate ale acestei relaţii coloniale între Cuba şi USA. Analfabetismul, mizeria guajiros sînt indispensabile condiţiei de văcsuitori de ghete, de prostituate şi de lucrători agricoli din vecinătatea sclaviei.
Prin corupţie se asigură obedienţa funcţionarilor, de la strîngătorul de taxe, pînă la şeful statului.

Pînă la Revoluţia lui Castro, mecanismul pus la cale de americani era simplu.
Cînd un preşedinte sau un dictator se compromitea prea tare, americanii meştereau o lovitură de stat militară. Şeful statului era avertizat s-o şteargă peste hotare.
Cu bani cu tot.
Noul preşedinte nu schimba nimic.

Castriştii nu vin la putere nici prin alegeri trucate nici prin pronunciamento inițiat de sergenţi majori, ci prin luptă armată.
Drumul din Sierra Maestra la Havana e posibil şi pentru că regimul Batista devine rapid întruchiparea regimurilor corupte slugarnice cu americanii, cultivînd teroarea ca mijloc de rămînere la Putere.

Forţa care răstoarnă dictatura nu e din interiorul sistemului, ci din afara acestuia.
Mult mai important, dictatura lui Batista e asociată cu Stăpînul american.
Deşi în Sierra Maestra, Fidel Castro evită să se pronunţe împotriva americanilor, primele măsuri de după cucerirea puterii nu puteau decît să-i deranjeze pe americani.

Mişcarea sa era naţionalistă şi, mai ales, iscată din greşeala americanilor de a considera Cuba, mai mică decît alte state din America Latină, Curtea din dos a SUA.
Cu mult înainte de cucerirea Puterii Fidel Castro se angajase la măsuri radicale ţinînd de bunul simţ şi nu de comunism, așa cum se angajase, în Congo, Patrice Lumumba.

Reforma, agrară, de exemplu se impunea pentru a pune capăt prăpastiei dintre Havana – Bordel al Americanilor – şi restul ţării, trăind în primitivismul Evului Mediu.

Industrializarea avea drept scop scoaterea Cubei din condiţia de moşie de trestie de zahăr, dependentă de cota cumpărată la preţul intern al pieţei americane şi la cel al pieței mondiale.

Nu în ultimul rînd, trebuia pus capăt regimurilor succesive corupte şi sîngeroase, care-şi plăteau dreptul de a jefui avuţia naţională prin slugărnicia absolută faţă de americani.

Desigur, la Havana, în cercuri restrînse de privilegiaţi, confortul modern era monedă curentă.
Restul țării împărtășea însă situaţia din America Latină în ansamblu: populaţia trăind în condiţii primitive, analfabetă, prăpădindu-se de boli.

Rebelii lui Castro dau curs unui orgoliu material deşteptat în toată Lumea a treia. În Africa, are loc decolonizarea politică. Cei din mica burghezie, intelectualii, suport tot mai mai greu condiţia de cetăţeni de mîna a doua.

Spre deosebire de regimurile anterioare, venite prin lovituri de stat dirijate de americani, regimul Castro vine pe calea armelor.
Succesul guerillos îşi are cauza în sprijinul dat atît de mica burghezie urbană, cît şi de lucrătorii agricoli, sclavi pe hacienda.

Preşedintele Eisenhower şi secretarul de stat Foster Dulles sînt însă fixaţi în concepţia lor arogantă faţă de America Latină. Anglia, Franţa, Belgia renunţau la coloniile oficiale. SUA nu se gîndesc să procedeze la fel cu coloniile neoficiale, care sînt ţările Americii Latine.

America nu înțelege nimic din Revoluția naționalistă a lui Fidel Castro

În loc să purceadă la o decolonizare pe etape, dar mai ales la recunoaşterea demnităţii naţionale a latino-americanilor, Casa Albă apelează rapid la mijloacele folosite pînă atunci în raport cu America Latină: embargoul, tentativa de asasinat şi de puci, intervenţia armată, stimularea rebeliunii.

Cuba era însă, ca să-i zicem aşa, veriga slabă a colonialismului american.
Era de aşteptat ca, pînă la urmă, politica americană, oarbă, să crape undeva.

Istoricii nu se contrazic cînd vine vorba de o teză:
Între SUA şi Cuba se declanşează, o dată cu Legea Reformei Agrare din 17 mai 1959, o spirală a tensiunii, definită prin lovituri şi contralovituri.
Anterior, tot sub semnul necesari îndepliniri a făgăduielilor revoluţionare, la 3 martie 1959, e naţionalizată Compania de telefoane, la 6 martie cea de autobuze metropolitane, la 10 martie sînt reduse chiriile.

Prin prevederile sale, Reforma lovea desigur, în interesele companiilor americane şi în cele ale latifundiarilor cubanezi strîns legaţi de Washington.
Administraţia americană ar fi trebuit să priceapă că Reforma nu era de inspiraţie marxistă. Rădăcinile ei se găseau în realitatea cubaneză, definită prin folosirea la trestia de zahăr a unei mîini de lucru ieftine şi analfabete.
Ca şi la culesul de banane, trestia de zahăr nu solicită o inteligenţă mai mare decît cea necesară pentru coordonarea muşchilor.

Lucru mult mai important, Reforma Agrară decurgea fatal din caracterul de Război ţărănesc al Revoluţiei.
Oraşele din cîmpie – Llana, cum îi spun cubanezii – se implicaseră şi ele în Revoluţie contribuind cu bani şi arme la supravieţuirea Armatei Rebele din Sierra Maestra, punînd la cale greve, sabotaje, prin reţeaua Mişcării 26 iulie îndeosebi.

Rezistenţa în Sierra Maestra – crucială pentru căderea regimului Batista – a depins însă de ţărani. Aceştia, au asigurat luptătorii, au ascuns rebelii, au călăuzit detaşamentele, au asigurat baza materială.
Zonele cucerite de Rebeli devin automat zone în care se aplică Reforma Agrară.

Ordinul dat de Fidel Castro lui Che Guevara la 21 august 1958 de a se deplasa din Sierra Maestra pînă în provincia Las Villas în fruntea Coloanei Ocho (a 8-a), cuprinde Mandatul de „a aplica Codul Penal şi legile Reformei agrare ale Armatei Rebele în teritoriile unde operează forţele acestei armate”.

Aceşti guajiros sînt săraci lipiţi pămîntului, analfabeţi, ţinuti în mizerie.
Nu întîmplător, printre primele lucruri făcute de Che Guevara e cel de a-i alfabetiza pe proaspeţii înrolaţi.

Mitul Che printre ţăranii din Oriente îşi are temeiul şi în activitatea acestuia de doctor.
Ţăranii nu văzuseră doctor în viaţa lor.
Consultaţiile gratuite date de Che Guevara se reduc la monotona repetare a aceloraşi diagnostice: femei îmbătrînite prematur, fără dinţi, rahitism, devitaminizare.

Mai mult decît semnificativ:
Ţăranii descoperă pîinea abia după ce Armata Rebelă instalează primele brutării în zonă, şi află cum e carnea de vită abia după ce Armata Rebelă începe să distribuie carnea de vită.

Relaţia dintre Rebeli şi Ţărani explică într-un fel şi diferenţa de radicalitate dintre Fidel Castro şi Che Guevara.
Pe lîngă obligaţia lui Fidel de a ţine cont de politică, în timp ce Che Guevara îşi permite să fie romantic, Argentinianul e mai radical şi pentru că, spre deosebire de Fidel, contactul său cu ţăranii din zonă e mult mai profund.

Legea Reformei Agrare din 17 mai 1959 n-avea nici o legătură cu socialismul.
Suprafaţa de 402 hectare, cît rămînea latifundiarului, era suficientă pentru supravieţuirea burgheziei funciare.

Legea avea un caracter naţionalist:
Elimina controlarea principalei bogăţii a ţării de către companiile americane.

Reacţia SUA, violentă, şi-a avut cazul în lobby-ul exercitat de companii precum United Fruit Company, cea care provocase lovitura de stat din Guatemala împotriva preşedintelui Arbenz, care naţionalizase şi el .

N-a fost singura Lege de sorginte naţionalistă care i-a scos din sărite pe americani.
La 14 octombrie 1960 se promulgă Legea Reformei Urbane. Ea urma cîtorva măsuri cerute de populaţie, cum ar fi reducerea chiriilor, Legea asupra terenurilor virane, prin care proprietarii erau obligaţi să le vîndă populaţiei pentru a-şi construi case.

Legea Reformei Urbane avea menirea de a face proprietari pe mulţi chiriaşi. Astfel, prin plătirea a 50% din chiria anterioară, orice locatar putea deveni în 5 sau 10 ani proprietar.
Foştii proprietari, care n-aveau alta sursă de venit decît închirierea, statul le asigura o pensie pe viaţă de la 150 pînă la 160 de pesos pe an, în funcţie de chiria percepută pînă atunci.

Şi această lege lovea pe marii proprietari de imobile, obligaţi la o chirie fixă şi rezonabilă.
La capătul acestor desfăşurări, Cuba e în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice ca stat socialist mai aparte, iar America e Uriaşul Duşman din Nord.

Cum a ajuns Cuba în brațele sovieticilor

Dinamica procesului e sintetizată de Fidel Castro în dialogul cu Ignacio Ramonet, apărut sub titlul: Fidel Castro- autobiografie pe două voci:
„Adversarii noştri au început să adopte măsuri cărora noi le-am răspuns cu contramăsuri. Cînd am ajuns să tragem linie, toate principalele industrii fuseseră naţionalizate. De fiecare dată cînd o măsură împotriva Revoluţiei era lansată de adversarii noştri, noi ripostăm preluînd controlul unor noi industrii”.

Semne ale răcelii apăruseră încă din timpul vizitei lui Fidel Castro la Washington, împreună cu fiul său, Fidelito (15-27 aprilie 1959). E primit doar de vicepreşedintele Richard Nixon la 19 aprilie 1959. Preşedintele Eisenhower evită în chip diplomatic contactul.

1960 e anul unei rapide desfăşurări: o adevărată spirală a tensiunii.
La 4 martie 1960, are loc explozia cargoului francez La Couvre, în portul Havana, încărcat cu armament belgian.
Castro îi acuză pe americani de a fi pus la cale sabotajul.
La finele lui mai 1960, ministrul Industriei, Ernesto Che Guevara, cere celor trei companii petroliere instalate în Cuba: Standard Oil, Texaco (SUA) şi Shell (Anglo-Olandeză) să rafineze şi petrol brut sovietic, primit de Cuba din Rusia, nu numai cel extras de ele din Venezuela.
După consultarea cu Washingtonul, care le îndeamnă la ostilitate, companiile refuză. Un gest, deopotrivă arogant şi politic, deoarece rafinarea era o chestiune strict economică.
Drept răspuns, la 29 iunie 1960, Castro le naţionalizează

Americanii nu rămîn indiferenţi. La 8 iulie 1960, Eisenhower anunţă că, după decenii de practică neîntreruptă, va stopa cumpărarea cotei de zahăr din Cuba.
Havana se trezeşte cu 700.000 de tone de zahăr fără desfacere.
A doua zi, 9 iulie 1960, URSS anunţă că va cumpăra ceea ce America a refuzat.
Vine şi replica lui Fidel Castro. La 7 august 1960, sînt naţionalizate 36 de mari companii de zahăr americane (în frunte cu United Fruit), companiile de electricitate şi de telefoane.

La 18 octombrie 1960, Casa Albă îşi retrage ambasadorul de la Havana, Philip Bonsel.
A doua zi, 19 octombrie 1960, se decretează embargoul total asupra produselor americane cu destinaţia SUA.
La 3 ianuarie 1961, SUA rupe relaţiile diplomatice cu Cuba.
Răcirea şi, ulterior, ostilizarea relaţiilor dintre SUA şi Havana dau sovieticilor ideea de a pune mîna ei pe Cuba.