Gîndul de sîmbătă, 18 martie 2017

Ziceam în 22 iulie 1995: Din nefericire mulți dintre tinerii din presă n-au învățat un lucru: că gazetăria este o meserie care presupune o mare moralitate.

Una dintre faimoasele emisiuni tv ale primilor ani postdecembriști a fost, indiscutabil, Serata muzicală tv, realizată de omul de cultură Iosif Sava. Autor a peste patruzeci de cărți și a peste 6000 de articole, Iosif Sava a intrat în Televiziunea Română în 1980. Pe programul 2 al TVR a realizat timp de cinci ani Serata muzicală TV. Pentru că era prea intelectuală și pentru că avea invitați cu probleme, emisiunea a fost interzisă în 1985. În 1990, Iosif Sava a reluat-o la TVR. Concomitent a fost și un conducător al unor domenii culturale ale postului: între 1990 – 1993, redactor șef al Departamentului Muzică, iar între 1993 – 1998, redactor șef al redacției Culturale. În 1998 un director politic al TVR l-a îndepărtat pe Iosif Sava din TVR. (Cîteva luni mai tîrziu, această legendă vie a televiziunii a murit). Cu aceasta s-a încheiat și emisiunea de mare prestigiu, Seratele muzicale, o emisiune care prin longevitate (1980 – 1985 și 1990 – 1998) rămîne o pagină de aur în istoria presei românești.

Pe 22 iulie 1995, am fost invitatul acestei emisiuni. Transcrierea dialogului dintre mine și Iosif Sava a fost tipărită în volumul Simfonia destinului. Personalități românești la Seratele muzicale, apărut în 1996 la editura Integral. Am găsit recent cartea, dăruită de Iosif Sava cu această dedicație:

”Domnului Ion Cristoiu, învățătorul nostru, al tuturora, întru gazetărie, curaj, probitate, demnitate, bucuria de a-i oferi prima din stenogramele convorbirilor noastre la televiziune. Cu stimă și respect, Iosif Sava”.

Elocventă dovadă că la această emisiune a găzduit vedete ale vieții noastre publice postdecembriste stau numele cîtorva dintre cei ale căror stenograme sunt tipărite în acest prim volum: Dinu C. Giurescu, Dan Amedeo Lăzărescu, Gabriel Liiceanu, Cristian Mandeal, Nicolae Manolescu, Al. Paleologu, Mihai Șora, Doina Uricariu.

Stenograma emisiunii la care am participat numără 36 de pagini. Din acest text uriaș, care dă seamă de ce gîndeam eu în 1995, am desprins pentru cititorii lui cristoiublog.ro fragmentele despre presă. M-am oprit asupra lor din două motive. Pe de o parte, pentru că Iosif Sava mă considera Învățătorul nostru, al tuturora întru gazetărie. Pe de alta, pentru că, recitind interviul dat în iulie 1995 am descoperit cu stupoare că sunt același și după 22 de ani:
Muncesc ca prostu’!

N.B. Intertitlurile au fost puse de mine, pentru a ușura lectura.

”Forţa gazetarului o vedem înainte de toate în editorialele domniei sale”

”IOSIF SAVA: Bună seara, domnilor. Iată-ne la obișnuita noastră reuniune duminicală. Muzicanții mei sînt plecați în vacanță; am renunțat la obișnuitul studio de la etajul întîi în care realizez de obicei întîlnirile noastre de sîmbătă; în ultima vreme m-am retras în studioul 6; voi folosi muzică și înainte de toate acest film în care ascultăm Recviemhul lui Mozart sub bagheta lui Ludovic Bacs și e normal să ne desfășurăm pe un asemenea spațiu muzical atunci cînd dorim să ascultăm muzică și să întîlnim mari personalități ale țării. Serata nu poate fi decît partizană din acest punct de vedere fiecare personalitate reprezentînd o concepție care poate fi atacată „de o parte sau de alta”, dar mie mi se pare foarte important pentru reliefarea oamenilor, oamenilor de cultură, oamenilor politici pe care îi avem… datorită spaţiului ei de desfăşurare, datorită transmisiei în direct. Serata, ne permite din plin să cunoaştem aceste personalităţi, controversate, iubite şi detestate deopotrivă, cărturari care au ceva de spus şi asta rămîne esenţial pentru emisiunile de televiziune precum pe care v-o ofer în după-amiaza zilei de sîmbătă.

Azi invitatul nostru este publicistul, scriitorul Ion Cristoiu, poate cel mai activ gazetar pe care îl avem în ultimii cinci ani. În fiecare zi semnatarul de ani de acum – atîţia oameni au cedat, nu au fost capabili să ţină un asemenea ritm – semnatar a două editoriale, în cele două ediţii ale ziarului „Evenimentul zilei”, semnatar al unor comentarii de largă extindere miercuri în magazinul aceluiaşi trust de presă. Poate fi şi este acuzat, ca orice gazetar puternic, de pe toate „laturile”, dar în tot ceea ce scrie, Ion Cristoiu ridică probleme esenţiale, demonstrează că are stil şi e un publicist de talie internaţională, cum am avut întotdeauna, mai ales în epoca interbelică.

La o discuţie despre presă la care au participat şi alţi directori de ziare, care a avut loc în urmă cu doi ani de zile, în cadrul Seratei a fost invitat printre alţi 5-6 participanţi şi domnul Ion Cristoiu. Atunci am avut o serie de obiecţii în legătură cu sfera de atac, probleme de atac ale „Evenimentului zilei”, discrepanţa dintre editorialul dumnealui şi senzaţionalul care domină această foaie. Lucrurile s-au mai schimbat pe parcursul anilor, există în opinia mea o mai bună aşezare în pagină a ideilor; a rămas o gazetă a senzaţiei, conceptul domnului Cristoiu, dar gîndirea, forţa gazetarului o vedem înainte de toate în editorialele domniei sale. „Evenimentul” a anunţat, ceea ce nu se întîmplă niciodată cu Serata, prezenţa domnului Cristoiu la întîlnirea noastră, a anunţat şi ieri şi astăzi, invitatul şi tema reuniunii noastre. Într-o declaraţie cerută de unul dintre redactorii ziarului, am spus că aş dori să creionăm astăzi cu totul alt chip al domnului Cristoiu, aş vrea să discut cu omul de cultură Ion Cristoiu pentru că eu cred că acesta rămîne modul fundamental în care îl putem caracteriza pentru că îl ştiu de foarte mulţi ani de zile şi îi urmăresc îndeaproape scrisul şi cărţile pe care le-a dat. Azi dimineaţă citesc în „Evenimentul” o declaraţie a domnului Cristoiu, în care-mi propune să discutăm… nimic despre politică, dar cît mai mult despre viaţă, despre dragoste şi ură, despre ceea ce este bun sau rău în viaţa noastră, aşadar toţi adversarii lui Ion Cristoiu sunt invitaţi astăzi în faţa televizoarelor pentru că, asta e sigur, vor avea ce scrie.

ION CRISTOIU: Dar vreau să vă spun că le facem un mare serviciu, pentru că am constatat că în ultimul timp literatura despre mine a devenit monotonă. Nu mai erau subiecte… adică trăind aşa mai discret, nu mai aveau ce să mai scrie, probabil acum după trei ore sînt aproape sigur că vreo săptămînă avem ce alimenta presa, şi eu şi dumneavoastră.

Da. Eu sînt obişnuit, dar cu dumneavoastră vor fi duri cu certitudine; (…). Domnule Cristoiu, tot vorbeaţi de duşmanii dumneavoastră, de cinci ani de zile sunteţi veşnic pe baricadă, nu v-aţi plictisit?

Domnule Sava, ştiţi că uneori cînd vrei să divorţezi, tot zici în fiecare zi că divorţezi mîine, divorţezi poimîine şi tot nu divorţezi… este o maşinărie a vieţii, deci cred că aşa se întîmplă şi la mine cu editorialul. Eu o să vă spun un secret, eu scriu foarte greu, sau scriam foarte greu. Cînd eram mai tînăr şi făceam literatură învăţasem o serie întreagă de trucuri, aşa-numita intrare în mînă, ştiţi şi dumneavoastră. Citisem că unii prozatori aveau nevoie să miroasă nişte mere înainte de a se apuca să scrie, alţii citeau o pagină dintr-un clasic. Eu de exemplu citeam din Sadoveanu. Mă duceam la Biblioteca Academiei (eram atît de cunoscut încît garderobierele îmi făceau cafea) și citeam din Sadoveanu o pagină și apoi îmi intram în mînă. Și nu m-am gîndit niciodată că voi reuși să scriu în fiecare zi două articole, eu care scriu atît de greu. În fiecare zi așa pe la trei și jumătate, patru, trebuie să scriu. Și mă apucă uneori o spaimă și spun: „Nu, gata, de mîine mă las”; dar a doua zi scriu iar. Deci este pînă la urmă o mașinărie a vieții și…

Scrisul zilnic, uneori, în unele momente te condamnă la superficialitate

Dar mașinăria asta cere o enormă cantitate de energie, nu? Am citit numai editorialul de azi, în care ridicați o problemă fundamentală, care sînt mijloacele noastre de informare pentru imaginea țării peste hotare, nu? Sînt idei care sînt în dumneavoastră de foarte multă vreme, indiferent de faptul că o carte pe cale de apariție v-a determinat să atacați această problemă într-un anumit moment politic, nu? După Strasburg…

Da, din nefericire scrisul zilnic, uneori, în unele momente te condamnă la superficialitate. Simt nevoia să-mi mai încarc bateriile prin lecturi, prin meditații.

Am văzut că v-a spus șoferul redacției cînd v-am întîlnit la poarta din strada Pangratti că plecați din București. Mai se întîmplă și asta?….

Da, în sfîrșit vreau să plec după cinci ani o săptămînă în concediu. Concediu e un fel de a spune… concediu gazetăresc, adică să nu mă mai ocup de gazetărie, deși cred că după o zi-două o să încep să dirijez iar prin telefon. Totuși vreau să citesc și eu, aș vrea să recitesc Sadoveanu.

Să vă încărcați bateriile cu Sadoveanu. E normal și asta.

Da, bănuiesc că mulți or să rîdă că citesc Sadoveanu…

Dar văd că n-ați renunțat la scris nici cînd ați fost în Japonia, trimiteați în fiecare zi o cablogramă, probabil, nu? Scriați și acolo?

Da, acuma am lăsat un serial despre o carte, Isus, chiar am și spus, domnule e vacanță, hai să lăsăm vremelnicul, adică politicul, economicul, cotidianul și să ne întoarcem un pic la cărți, pentru că ele sînt perene și am zis să profit de asta pentru ca să lucrez la cele două cărți pe care le tot amîn.

Vă dați seama că sînteți un performer, cîți gazetari nu încearcă să scrie și unii izbîndesc văd în ultimii doi-trei ani, să scrie cotidian, dar pe o durată de cinci ani nimeni nu s-a lansat încă pînă acum.

Da, am uitat să precizez că dimineața eu scriu proză și eseu literar, deci după-amiaza fac gazetărie. Deci eu, de fapt, scriu teoretic vreo patru editoriale, pentru că mai am de scris și dimineața, care-i pentru mine, adică pentru o carte.

Dar gazeta aceasta… trebuie îngrijită… Cine se ocupă de ea?

Noi avem, e o întreagă mașinărie, există un responsabil de număr, deci, din stafful gazetei, cum ar fi, însă avem două ședințe pe zi cu toată conducerea, deci cu șefii de secții și cu adjuncții. Uneori, adică în marea majoritate a cazurilor, apar dimineața la ora zece, particip și eu, și mai este una la trei și jumătate. La trei jumătate se citesc știrile care sînt în pagină și atunci vine acel moment al arhitecturii pe care zic că o dau eu pentru că eu spun atunci. „Dă-mi titlu ăsta pe a întîia, materialul acesta îl facem mai mare, grupajul acesta îl schimbăm”.

Și asta se întîmplă în fiecare zi, petreceți o oră-două în ziar, dincolo de ceea ce scrieți?

Nu asta, deci a fost o perioadă în care veneam de dimineață pînă seara la zece, acum sînt și zile, că nu se întîmplă așa în fiecare zi, în care vin numai la două și stau pînă seara, dar sigur văd gazeta, iar cînd sînt plecat undeva, țin legătura telefonic și decid foarte multe lucruri, de exemplu țin minte că eram în Japonia cînd a avut loc asasinarea lui Mihalea și atuncea știu că ei vroiau să dea o știre și eu le-am spus de acolo de la Tokio: „Nu, trebuie o pagină întreagă, pentru că este într-adevăr o tragedie și trebuie să scriem”. (….)

De unde sînteți? Lumea știe foarte puține lucruri despre dumneavoastră.

Da, deși acest sat Găgești a devenit celebru prin pamfletele publicate în presă sînt… „monstru din Găgești”, „piticul din Găgești”, „Cristoiu din Găgești”, „megaeditorialistul”.

Dar ați văzut că toate au devenit niște șabloane pe care nici nu le mai citește lumea pentru că se repetă, nu?

Da, culmea e că nici eu nu le mai citesc și asta spune cît de slabi gazetari avem, pentru că dacă ar fi într-adevăr niște gazetari mari care m-ar dușmăni ar aduce informații în plus, ori se repetă aceleași și aceleași lucruri, (…)

Sînteți un om public larg cunoscut… Indiferent dacă vreți sau nu vreți. Aveți o putere unică la ora actuală. Sînteți reprezentantul „puterii” presei, a celei de-a patra puteri, nu? Poate că aceste dușmănii vin și din invidia clasică dintre intelectualii și gazetarii noștri.

Da, ați folosit un cuvînt care nu știu, mie nu-mi place… Eu nu sînt un om puternic. Ce este puterea? Sînt foarte mulți gazetari care au acest sentiment. Zic: „Lasă că te dărîm eu!… Aa, am trecut cu mașina; m-a fluierat polițistul, ei lasă că-i arăt eu!” Să știți că am o mare slăbiciune… Uit ușor. Sînt zeci de generații pe care le-am format, și cred că trei sferturi, m-au trădat; și cum au ajuns la altă gazetă m-au înjurat. Culmea că jumătate dintre ei, i-am primit înapoi și, nu știu, mi se atrage atenția că e o greșeală, o slăbiciune. Uit, uit foarte repede, nu țin ură în timp… și nu știu, să-mi arăt „mușchii”, să vreau să arăt că eu sînt puternic.

Dar e normal coeficientul de trădări din presă la ora actuală? Peste tot întîlnesc oameni pe care i-ai ajutat și care de-abia te așteaptă la… colț. Coeficientul e mare de tot, să știți.

Da, e mare. Au venit foarte mulți tineri gazetari… Din nefericire mulți din ei nu au învățat un lucru, că aceasta este o meserie care presupune o mare moralitate.

Și o anumită solidaritate…

Solidaritate și aș spune eu chiar o anumită delicatețe sufletească, deși s-ar putea spune (cine a citit editorialele sau gazeta pe care o fac), că eu nu pledez pentru acest lucru. Într-adevăr, trebuie o solidaritate de breaslă și cred că foarte mulți din tineri nu au primit nici o lecție dură de la viață. Gazete sînt multe, cererea de gazetari pe piață este foarte mare și nimeni nu a rămas șomer, n-a rămas pe drumuri în urma unui articol nedrept, în urma unei trădări. Sînt chiar grupuri care circulă de la o gazetă la alta….

Dar să le spunem celor tineri că vine o vreme cînd plătești tot ceea ce faci în anii tinereții…

Domnule Sava, totul se plătește în viață, dar nu de cel pe care l-ai trădat….

Nu, de o lege a compensației care guvernează viața și lumea și istoria. N-am mai auzit gazetari trădați care să-și aducă înapoi dușmanii…

Cînd vrea cineva să plece am o discuție (zic eu interesantă) cu respectivul… Toți încep cu o stîngăcie, zice… „Știți, n-aș vrea să credeți…”. Eu le zic: „Bine, vrei să pleci; foarte bine; te duci în altă parte… din punctul meu de vedere ca redactor-șef poți să pleci, nu e nici o problemă. Ca om nu te-aș sfătui, în primul rînd pentru că e o prostie să pleci de lîngă Cristoiu; eu oricum toată viața voi face presă, deci de bine de rău ai aici o siguranță a locului de muncă; nu voi face «Evenimentul zilei», voi face altceva, deci este o siguranță. Doi: te duci într-un colectiv nou, te duci la redactorul-șef acolo, vezi că acolo e un om mai tînăr redactor; eu sînt mai bătrîn, am trecut de-a lungul vieții prin atîtea lucruri; nu mai țin cont de certuri, de intrigi din astea”. Și cu toate acestea pleacă… Și deseori pleacă peste două-trei luni la altă gazetă.

Am fost pe rînd, dacă ar fi să dăm crezare presei, omul tuturor politicienilor din România

De unde știți că veți face presă tot timpu?…. De unde știți că nu veți fi aruncat din presă?

Cîtă vreme este presă liberă nu văd cum… Dacă nu mai este presă liberă, sigur dumneavoastră n-o să mai faceți serata asta muzicală…

Problema este însă că, din ce în ce mai mult depindem de alți factori, de alți oameni… Vă poate lua oricînd cineva „Evenimentul zilei”, știți?

Păi nu-i nimic… Dar nu poate nimeni să-mi ia posibilitatea de a scrie.

De unde știți asta? La un moment dat se poate întîmpla ca nimeni să nu ceară un rînd.

Păi și ce; dacă n-apar ce? Am 32 de caiete de proză și de eseuri pe care le-am scris, cred că de vreo 10-15 ani scriu; scriu și acum în fiecare zi. Deci, iată că eu scriu în fiecare zi, în afară de editorial, o pagină…

N-o să-mi spuneți mie că puteți scrie pentru sertar…

Dar nu scriu pentru sertar, scriu de plăcere, și dumneavoastră scrieți; este o plăcere de a scrie, în sine.

Știu, dar să renunțăm la orice ipocrizie; aveți nevoie să fie citit în fiecare zi Ion Cristoiu, de asta scrieți, nu? Aveți ce spune lumii și n-o să puteți renunța. Dar vă poate împiedica la un moment dat…

Asta da… dar asta nu înseamnă că va fi o tragedie. Amintiți-vă O zi din viața lui Ivan Denisovici… ce spune Soljenițîn? „Cît de ușor e să fii fericit!”, zice Ivan Denisovici în lagăr; la un moment dat e fericit că găsește o… sîrmă. Și cînd te gîndești că alții sînt nefericiți că nu au iaht sau elicopter. Deci, cum să spun… Pînă la urmă reușești să te consolezi. Fericirea e o chestiune de raportare… (…)

Domnule Cristoiu aș vrea să revin acum puțin la Găgești din Vrancea, dar pînă atunci… cine stă în spatele dumneavoastră?

S-au scris multe prostii pe tema asta. Am fost pe rînd, dacă ar fi să dăm crezare presei, omul tuturor politicienilor din România. Ba am fost al regelui, ba am fost al lui Petre Roman… Sînt și al lui Iliescu, și al lui Coposu… Știți care este culmea? Nimeni nu-și imaginează că un om poate să scrie ce-i trece prin cap… Vedeți, ce gîndire avem noi românii uneori… Adică toți își imaginează că trebuie să fii neapărat o păpușă. Pe mine mă scot din sărite puține lucruri, dar e unul pe primul loc… se găsește în Shakespeare. Zice Hamlet: „Știi să cînți la flaut? Nu. Crezi că eu sînt mai ușor de mînuit decît un flaut?” Ei, asta mă face să turbez cînd văd că încearcă cineva să mă considere flaut, adică să mă mînuiască, deci n-aș suporta ideea…. Știți… Am recitit Patul lui Procust, eu fiind camilpetrescian. Cînd am citit prima oară nu înțelegeam nimic… Ladima face un ziar care dădea în Brătieni. Ladima, face gazeta, face el o campanie de presă… Noii liberali aveau niște afaceri cu avioane; ajunsese să-i sperie pe Brătieni; le spuneau „coșciuge zburătoare”. Între timp părțile s-au împăcat și i se spune lui Ladima să nu mai scrie, „Domnule, gata, las-o mai încet; noi ne-am împăcat”. Și atunci Ladima spune: „Nu pot să nu mai scriu, dacă nu scriu ce cred eu”. Cînd am citit cartea, pe vremuri, înainte de 1989 nu m-a impresionat… Acum, îl înțeleg pe Ladima și îmi dau seama că și cu mine s-ar întîmpla așa ceva dacă ar veni cineva și ar spune: „Uite, îmi pare foarte rău, trebuie să scrii așa, pentru că altfel mori de foame”. Vă spun fără patetism, prefer să mor de foame.

Nu pot să scriu dacă nu cred… Poate sînt incorect, poate nu e bine ceea ce gîndesc, dar în momentul în care am scris, dacă nu cred în rîndurile mele… Uitați-vă, un lucru foarte interesant; eu am o slăbiciune și mă mir că politicienii nu s-au legat… pînă acum, scriu foarte bine pamflet împotriva oamenilor pe care nu i-am văzut, pe care nu-i știu. Așa mi-i imaginez; încep să mă montez, să-l urăsc și… dă-i în el! Ei… după ce l-am cunoscut, știți… este foarte greu; îmi amintesc că e un om de treabă, că are familie, că are copii, este foarte greu… (…)

Mă obligați la o nouă paranteză… De ce nu faceți politică pînă la urmă?

Din mai multe motive. În primul rînd nu am talent de politician.

Vă dați seama cîte partide v-ar dori în mijlocul lor?

Dar n-am talent….

Trebuie talent ca să fii politician?

Da, da. De exemplu, primul lucru pe care trebuia să-l ai ca talent este plăcerea mulțimii, plăcerea de a fi în mulțime. Eu sînt un om foarte crispat în public, mai ales cu oameni pe care nu-i cunosc. Doi: presupune să fii un mare actor. După mine un om politic nu trebuie neapărat să spună ce gîndește; trei: trebuie să aibă o mare voință… Știți, la un moment dat, D.D. Roșca împărțea personalitățile în două: oameni de reflecție și oameni de acțiune. Omul de reflecție pînă face un gest, pînă ia o decizie, stă vreun an, pe cînd omul de acțiune, institual, simte nevoia; întreprinde imediat acțiunea respectivă. Și imaginați-vă; eu totuși sînt un cronicar… adică să mă urc eu pe scenă și să stea cronicarii în sală, adică ceilalți colegi să-mi facă caricaturi, să comenteze, să țină conferințe de presă? Nu.

Puternic nu în sensul real, putere sufletească pentru că mă uit, văd. Este, cum să spun, cînd lucram… la revista „Teatru” știam de la actori (pentru că pătrunsesem în această lume)… erau unele actrițe care se uitau înainte de premieră prin găurica din cortină, să vadă dacă este criticul cutare în sală. Deci vedeta care încînta se temea de ce se va scrie; mi-a plăcut foarte mult această ipostază de cronicare care… de care se teme vedeta. Poate asta este o satisfacție mică, măruntă, recunosc și eu, că ăla care e „vedetă” se mai gîndește și la ce am scris și eu în editorial…

Am acest principiu: nu dau într-un om căzut

Da, probabil că e un imbold vechi în noi. Nevoia de putere… Și poți fi mai puternic la ora asta ca gazetar decît jucînd pe scenă. Nu zadarnic Pompidou stînd de vorbă cu președintele Televiziunii și vorbindu-i de puterea Franței a spus: „Eu sînt președinte, dumneata că ești Directorul Televiziunii Franceze, dumneata ești stăpînitorul țării…”. Un gazetar înseamnă enorm de mult la ora actuală.

Poate și pentru că ceea ce scriem noi rămîne. Am citit multă presă și am imaginea oamenilor politici din presă, din presa vremii; nu știu cum arătau în realitate, bănuiesc că erau altfel, dar… (…)

Și după revoluție (vreau să vă spun un secret) eu nu, n-am dat în cei care, să zicem, mi-au fost șefi. Și unii chiar m-au nedreptățit… Ba chiar eu pot să spun că i-am ajutat foarte mult; am acest principiu: nu dau într-un om căzut. Cel mai mare adversar al meu acum care ar fi, dacă pică, mîine găsește la mine un sprijin. Dau cît e puternic… atunci mă enerveză și-l lovesc, îl lovesc în scris. Dar în momentul în care au căzut și au avut probleme au venit, și eu, gazeta „Evenimentul zilei”, i-am ajutat; au rămas uimiți că-și imaginau așa, un tip fioros, cinic. Imaginea asta falsă…

Făcută de dușmanii dumneavoastră? Da domnule Cristoiu, altfel apăreți în viață, așa, decît în scrisul dumneavoastră și eu vă intuiam…

Da, citind pamfletele uneori și mai ales și din această imagine pe care mi-au făcut-o adversarii mei, toți își imaginează așa, un tip cinic, fioros, în stare de orice. Să știți: în primul rînd că sînt un mare timid, și, cu cît ești mai mare pamfletar, cu atît ești mai timid.

E o dialectică a opozițiilor care acționează în psihologia noastră.

Da, da, da și aș zice că am această slăbiciune, că am o delicatețe – zic eu, mai sufletească, așa, care e surprinzătoare la un conducător de gazetă. (…)

Nu, dar văd că scrieţi despre adevăr, doriţi capitalism din plin.

Nu, nu-mi place cuvîntul capitalism, eu nu doresc capitalism.

Dar vreţi piaţă liberă; tot una este…

Da, ştiţi, ca toţi românii care… sau ca toată majoritatea românilor altfel ne imaginam această piaţă liberă. Eu zic că, deşi risc că spun, eu sînt un intelectual, sînt un om de stînga, stînga, nu în sensul comunist, pentru că de stînga a fost şi Rebreanu, a fost şi Arghezi şi Călinescu. Nu poţi să fii intelectual şi să-i cînţi pe miliardari, doamne fereşte, cum adică? Miliardarul n-are nevoie, are lumizină, de ce să-l cînt eu? A, ca intelectual trebuie să iau apărarea omului, a asupritului, a omului simplu; fără să vrem din nefericire ideea de stînga, autentică a fost pervertită de bolşevism, de comunismul ăsta.

Am spus o dată ideea aceasta a dumnevoastră şi am fost acuzat imediat de nostalgism. Un intelectual trebuie să fie un om de stînga…

Da, de stînga, dar nu, repet, nu neapărat… Dar uitaţi-vă ce zice toată literatura interbelică…. Rebreanu e comunist? Dar ce, Camil Petrescu e comunist? Şi cu toate astea ce dispreţ faţă de burghezie, faţă de îmbogăţitul peste noapte.

Dispreţuiţi îmbogăţiţii noştri?

Da, da. Se naşte o burghezie ţopistă. În primul rînd este ostentativă.

Dar toţi patronii de gazete sînt îmbogăţiţi…

Staţi un pic, nu; în primul rînd un om de bun simţ nu-şi afişează bogăţia, asta este o regulă fundamentală. Deci nu simte nevoia să meargă cu Mercedesul… Apoi, noi nu înţelegem că adevăratul capitalist, Rockfeller… munceşte de dimineaţă pînă seara… El e miliardar, putea să stea toată ziua pe un iaht, cu burta la soare. Ei, la un moment dat au o pasiune în sine de a face avere… cam cum aş face eu gazetărie. Pui benzină şi maşina merge, fără să mai vrei… Da, îşi pune problema să nu piardă o afacere în sine, nu pe ideea că mai cîştigă sau mai pierde ceva. Noi totuşi, să ştiţi că în perioada interbelică… asta a fost una dintre marile deficienţe ale democraţiei româneşti, am avut o benzinărie ţopească. Amintiţi-vă Jocul ielelor. Camil Petrescu povesteşte cum, student fiind, s-a întors de la o bătaie cu flori de şosea şi era flămînd, era sărac şi l-a apucat o ură şi a scris Jocul ielelor.

Ne-aţi dat cîteva exemple de oameni mari de stînga; l-aţi socotit pe Rebreanu, pe Camil Petrescu… într-un fel oameni de stînga…

Da, de stînga, în sensul de a lua apărarea celui necăjit, în sensul ăsta spun, nu în sensul de om de stînga. Vă spun: la noi s-a compromis această idee de stînga.

Da, în pauză, cît urmăream Mozart, o colegă mi-a comunicat că a sunat cineva în regie şi a spus: se vede că domnul Cristoiu este un „Scorpion”… alunecă printre degete; nici nu am ştiut că sînteţi născut în noiembrie. Alunecaţi printre degete, nu?

Nu, asta spune cît de puternice sînt „imaginile”…

E o tipologie…

Nu, nu. Orice faci, s-a mai scris ceva despre asta. Noi întotdeauna operăm cu imaginea despre om, este un lucru foarte interesant. Şi această imagine se formează pe nişte căi absolut necunoscute, misterioase, nici nu îţi dai seama cum s-a format.

Se formează prin presă…

Da. Se formează fără să-ţi dai seama o imagine. Eu, de exemplu, am avut un coleg de facultate cu care m-am și împrietenit, mă rog, nu-i dau numele; eram în anul I de facultate și fiind la fereastră, el era în anul V, și a trecut pe sub fereastră și mi-a spus o colegă: „Ăsta este un impostor”. Știți că m-am împrietenit după asta… și… acum cred că este un impostor? Dar nu e adevărat, nu e un impostor. Deci iată cum s-a format o imagine; de fapt noi ne formăm niște imagini prefabricate. Probabil că cine citește editoriale și zice: domnule, ăla conduce o gazetă; trebuie să fie unul din ăsta cinic care șantajează… „șantajul și etajul”… dă telefoane miniștrilor, chiar și acuma, e amuzant, vin din sat telefoane, mă sună într-o zi unul și zice: uite, eu sînt din Găgești, mi-a luat permisul… Păi și zic: eu ce să fac? Păi pentru matale e simplu: dai un telefon primului ministru. Stai domnule, cum să dau telefon primului ministru… Oamenii au mentalitatea anterioară, dar mai au și această credință că domnule, gata, eu pun mîna pe telefon… În primul rînd că eu nu dau telefon nici unui ministru să-l rog ceva, de ce să-l rog și de ce să intervin, și de ce să arăt că sînt puternic? (…)

Cum adică program ca ziarist? Ca ziarist sînt tot timpul ziarist

Dar de ce spune Arghezi că n-avem nemți și…

În sensul ăsta spuneam. Deci, uitați-vă, dau un exemplu la noi, un ziarist de la „Evenimentul Zilei”. În primul rînd, ziarist este cea mai frumoasă meserie din lumea asta (pătrunzi peste tot, stai de vorbă cu oricine, nu trebuie să freci în fiecare zi pata aia, nu). Bun. Eu îi văd pe unii respectîndu-și numai programul. Cum adică program ca ziarist? Ca ziarist sînt tot timpul ziarist…

Asta-i în om… Mă întîlnesc cu un bariton în fața Operei și îl întreb: unde te duci? Mă duc la serviciu. Cînta în Boema

Trebuie să ai sentimentul de a-ți face datoria; șeful și cuvîntul patron mie nu-mi plac; nu-mi place cuvîntul patron, eu nu sînt patron. Eu sînt de fapt o slugă, pentru că lucrez și, de dimineață pînă seara, că eu scriind editorialul ăsta se vinde ziarul și vînzîndu-se ziarul mai trăiesc vreo 500 de oameni pe lîngă mine…(…)

A scris un strălucitor gazetar o notiță pe ideea că Iosif Sava nu are dreptate cînd spune mereu că presa minte. Se minte, mulți ani a mințit și în fiecare zi citim… minciuni.

Mie îmi spuneți? Eu cînd citesc ce se spune despre mine mă gîndesc cu groază la ce s-or scrie în ziarul „Evenimentul Zilei” despre unii!

Pedepsiți pe tinerii care vin cu minciuni în gazetă?

Da, sînt foarte aspru dar nu reușesc, n-am reușit în cinci ani să fac ordine în acest domeniu, indiferent în ce colectiv.

Dar ei nu-și dau seama că se descalifică în fața publicului?

Nu, pentru că noi nu avem la ora actuală un public care să sancționeze atît de drastic presa care minte. Să știți că în țările așezate lucrurile deja s-au cernut și în momentul în care ai dat… Să vă spun o povestei: cei de la Stern, știți, ei au publicat la un moment dat un fals jurnal al lui Hitler, a fost un mare, mare scandal. Deci a venit cineva, i-a intoxicat; ei l-au cumpărat și au zis că e jurnalul lui Hitler. L-au publicat cu mare tam-tam; mă rog, s-a descoperit că nu este. Și povesteau: le-a scăzut tirajul, aveau cinci sute de mii într-o săptămînă; și unde se duceau la conferințele de presă povestea că era de ajuns să ridice unul mîna și să spună „Sînt de la Stern și toți începeau să rîdă în hohote și spuneau „A, ăla cu Hitler!” Ei, vedeți că era colectivitatea care sancționa…

Da, dar dacă s-ar folosi la noi o asemenea metodologie…

Dar nu are cum. Asta trebuie să fie, nu știu, din naștere. (…)

Dar de ce nu vă faceți o gazetă singur, să fiți patronul…

Nu pot, nu sînt bun om de afaceri. Știți ce înseamnă să fiu eu patron? Trebuie să mă ocup de hîrtie, de scaune…

Dar găsiți oameni care să se ocupe de asta și banii îi luați dumneavoastră.

Nu, dar nu merită. De fiecare dată eu, după 1989, m-am asociat cu cineva; deci am căutat un om de afaceri care s-a ocupat, pe mine să mă lase să scriu în fiecare zi, să gîndesc gazeta, nu să mă ocup eu de hîrtie sau de ce nu merg mașinile. (…)

Spuneți-mi… v-ar plăcea să aveți un post de televiziune?

Da, cred că singurul lucru unde aș mai putea face ceva în plus față de ceea ce fac acum…

Cum ați face un post de televiziune? Spuneți-mi în două minute.

Două lucruri fundamentale aș face. Aș aborda mai mult aceste probleme de viață. La televiziunile particulare, se face atît de multă politică, atîtea conferințe de presă, atîtea declarații! Oamenii încep să-și pună și probleme morale, de viață, oamenii mai și trăiesc, cum să spun, mor, iubesc, se îndrăgostesc, divorțează, deci au probleme de viață. Și în al doilea rînd aș introduce un cult al imaginii; totuși, cum să spun, televiziunea înseamnă pînă la urmă imagine… Uitați-vă la foarte multe televiziuni particulare sînt mese rotunde pe teme politice. Se aduc cinci inși…

Dar oamenii au nevoie de dezbateri și de talk-show-uri. Uitați-vă la francezi ce mult cultivă acest gen de emisiuni. Știți ce mult contează pentru dumnevoastră? Mai mult decît toate articolele pe care le scrieți în trei săptămîni, faptul că ați apărut și v-a văzut lumea în cămașă neagră, simplu. Ăsta e Ion Cristoiu de fapt, oricine poate să înțeleagă mai mult decît din toate editorialele dumneavoastră.

Eu am vorbit de mesele rotunde pe teme politice, pentru că e clar că dacă aduni cinci politicieni niciodată nu vei avea o discuție sinceră, cum am spus, că fiecare se gîndește cum să cîștige electoratul…

Și de ce nu puneți mîna pe un post de televiziune, la puterea dumneavoastră și la relațiile dumneavoastră… Atîția gazetari au.

Un post de televiziune înseamnă o mare investiție. (…)

L-ați iubit pe Preda și știu că ați scris despre Preda. Ce ar fi făcut Marin Preda dacă trăia după 1990?

Nu l-am cunoscut personal, deși sînt un marinpredist, cum s-ar spune, am și scris, am și scos un volum de opere din tinerețe ale lui, am avut tăria să umblu prin toate ziarele vremii, era înainte de 1989, și să-i găsesc din reviste și am considerat atunci Moromeții ca o înfrîngere a unei anumite direcții, dar asta nu are importanță. Eu cred că el ar fi fost în primul rînd un independent. Deci eu nu-l văd în nici un caz ca un scriitor care ar fi cîntat puterea. Încă o dată vreau să precizez acest lucru, indiferent cine este la putere, că este opoziția de acuma, că e domnul Coposu, că e domnul Iliescu, că e domnul Văcăroiu, că e domnul Roman, orice jurnalist, orice intelectual e în opoziție. Nu în opoziție politică pentru că el este critic, este întotdeauna nemulțumit de ceea ce e în jurul lui.

Dumneavoastră veți fi întotdeauna în opoziție chiar dacă în 1996…

Da, dar nu în opoziție politică, întîmplător anumite puncte de vedere ale mele coincid cu ale opoziției, opoziție în sensul că voi critica mereu, asta este meseria mea, misiunea mea de intelectual este să fiu nemulțumit de starea de lucruri existente, cum spunea Marcuse, de starea de fapt, de realitatea din jur și normal că trebuie să fiu nemulțumit de ăla de la putere, indiferent cine ar fi. Dar am recitit Viața ca o pradă. Știți ce m-a șocat acuma față de 1989, seriozitatea, extraordinar ce serios este acest Marin Preda și cît de mult am fi avut nevoie de această seriozitate a lui. Viața ca o pradă… În fiecare frază este o anumită gravitate pe care noi nu o avem acuma.

Înțelepciunea moralității.

Domnule Sava, este o lume de tranziție atît de amestecată, atît de pestriță, atît de trecătoare, atît de haotică, atît de lipsită de valori încît am avea nevoie acuma de niște mari scriitori și e păcat că marii scriitori, că marii intelectuali nu sînt toți independenți și nu s-au rupt un pic de politică pentru a fi îndrumători, dar à propos de Preda mi-am amintit, deci a venit la un moment dat un ministru de externe al Portugaliei și am ascultat o știre, zice: promitem României că noi vă vom învăța cum să intrați în Uniunea Europeană și mi-am dat seama că din 1989 toată lumea vine și ne promite cum ne va învăța să facem capitalism. Păi da ce spune la un moment dat Marin Preda: ce e aiai, domnule, capitalism? Tatăl meu știa pe marx, știa despre profit fără să fi citit nimic. Se ducea cu grîul și cînd se întorcea își scotea banii și avea și niște bani în plus și zicea: domnule, am venit cu profit. Deci iată că românul nu cred că trebuie învățat, este o stupiditate. Toți care vin aicea ne spun: vă învățăm cum să faceți economie de piață. De ce să ne învețe, eu cred că noi știm și fără să ne învețe cineva. Mai degrabă ar investi. Deci à propos de Preda, am fi avut nevoie foarte mult de profunzimea lui și ar fi nevoie, este păcat că marii scriitori la ora actuală nu fac gazetărie… Știți foarte bine că în perioada interbelică toți marii scriitori au scris zilnic la gazetă: și Arghezi, și Camil Petrescu aveau o tabletă. Am avea nevoie în toate marile cotidiane de o tabletă de scriitor, dar nu proză, ci care să comenteze ceva moral, ceva ce se întîmplă în realitate. (…)

Vă mulțumesc deosebit Domnule Ion Cristoiu că ați fost în această seară alături de noi…

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

26 comentarii pentru articolul „Gîndul de sîmbătă, 18 martie 2017”

  • Mare, mare Om Maestrul! Dar nu si cand scrie pamflete la adresa opozitiei politice din acest moment.

  • Moralitatea, în presă şi nu numai, este ca piesa de colecţie numismatică de valoare inestimablă: nu poţi cumpăra nimic cu ea şi nici la vânzare n-are căutare; nu vrea nimeni să se încurce cu ea.
    În concepţia parvenitismului postdecembrist are valenţe… perdante. 😀

  • “Liviu Dragnea, verdict necruțător: ‘Sancțiune maximă’ pentru deputatul Cătălin Rădulescu”

    Ipocrizie maximă, marca Dragnea!
    “Se schimbă decât” cel mult să devină PSD-ist fără carnet de partid. Îl doare pe Rădlescu drept în glonţ. Au timp să-l reabiliteze 100%.
    Dragnea nu-i poate retrage mandatul de deputat, deci ne prezintă “imaginea” liderului-muşcă rău, adică o maximă frecţie la un pat lemnos de puşcă.

    • Asta-i prefăcătorie din categoria “maxime şi prezicători.”
      Să vadă protestatarii de mâine cine le ia apărarea cu vitejie, gata să plângă de grija lor, după ce i-a văzut trecând ca prin urechile acului de atacul terorist premeditat de odiosul coleg de partid.

    • Pe Dragnea nu-l prinde deloc mina sobră, solemnă, dură, cînd se laudă cu excluderea lui Rădulescu din PSD. La cacealmaua asta, mă mir că nu-l pufneşte râsul.

  • “Iohannis l-a dat afară pe chestorul care a participat la protestele de la Cotroceni.”

    “Imaginea” egalităţii în drepturi – din constituţia capului unui Oligofrennis – în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
    Unde-i lege la Palatul Victoriei nu-i tocmeală la Cotroceni.
    Ghinion pentru câţei!

    http://www.stiripesurse.ro/iohannis-l-a-dat-afara-pe-chestorul-care-a-participat-la-protestele-de-la-cotroceni-ce-i-se-imputa_1186353.html

    • Romania “Liberă”- cu lătrăul dulăului paynic la pândă, Sergiu Silviu, i-a dat o labă unui protestatar suspect de PSD-ism. 😀
      L-a trimis la pensie. Mare victorie de presă!

  • Ieri, Oligofrennis, festivitate de premiere la Cotroceni:
    -În semn de recunoştinţă liberală, îi răspundem cu aceeaşi monedă marelui nostru preşedintre de onoare Ionescu Quintus. A venit, în sfârşit, vremea să-i turnăm şi noi o medalie cu “imaginea” ciocârliei neamului, ciripitoarea ciripitorilor. 🙂

  • – De ce Liviu Dragnea şi-a băgat fiul în albia de porci?
    – Daea.

    – Cine-i Daea Petre?
    – “Imaginea” agriculturii din zootehnie, adică a mentalităţii de învingător în ferma animalelor din PSD.

  • “Imaginea” = obsesia oricărui impostor.

    Camera ascunsă = o băgăcioasă capabilă să nenorocească “imaginea” impostorului.

    Examen luat cu pile = “imaginea” mentalităţii de învingător.

    Fardul = sursa unei “imagini” permise, de preferat să nu se şteargă înainte de culcare.

    Poligraf = imagistica “imaginii”

    • În loc de poligraf, mai corect este detector de miniuni; include şi unul uman. 😀

    • Mai clar:
      Fardul = sursa unei “imagini” permise, de preferat să nu se şteargă înainte de culcare, când partenerul e sperios.

  • – De ce impostorul de presă îşi ascunde cv-ul?
    – Ca să nu-i vezi studiile de la academia autorizată de jurnalism, scursuri la fără frecvenţă, adică la distanţă… prea mare de adevăr.

  • Cine face diferenţa dintre libertatea jurnalistului independent şi libertatea magistratului dependent?
    Epoletul.
    Primul are libertatea de a alege singur să rămână independent, pe când al doilea nu se ştie până când va fi lăsat în libertate. 😀

  • Minciuna, pentru presa vândută cu orice preţ, când nu-i aer e aur; şi viceversa.
    Adevărul, pentru presa cumpărată cu orice preţ, când nu-i risc murdar e faliment curat; şi viceversa.

    Presă curat-murdară, Coane Fănică! Şi ce tare se burică.
    Unitatea de măsură a minciunii de presă este epoletul. Cu cât e mai mare, cu atât epolitizare. 😀

  • Idealurile revoluţiei ne-au oferit ocazia unică şi dreptul de a privi viaţa ca o pradă. 😆

  • Presa în uniformă se crede revelaţia în blugi #rezistenţi.

    Presa în uniformă se crede privitoare nevăzută prin gaura cheii, ca să-şi citească în exclusivitate sursele acoperite, dar nu-şi dă seama că, dincoace de uşă, şi-a lăsat afară curul de presă expus publicului.

    Presa în uniformă nici nu ştie ce uniformă o să fie. 😀

  • Cei mai mulţi impostori de presa s-au ucenicit la locul de muncă şi-apoi li s-a urcat calificarea la cap.

    Tot felul de meseraşi într-ale abandonului neşcolar, pe specialităţi oferite de învăţămintul superior al neinspiraţilor în viaţă, s-au rătăcit prin presă ca potrârnichile fugărite din câmpul muncii.
    Avem doctori de presă – ca Ciuvică pediatrul, absolvent de medicină zadarnciă, neînţeles de mediul doftorocesc, supradotat în presa adevărată cu jurământul lui Ipocrite.
    Mens sana in corpore sano şi-a pus halatul ieftin şi s-a dedicat sănătăţii mass-media.

  • “Da, de stînga, în sensul de a lua apărarea celui necăjit, în sensul ăsta spun, nu în sensul de om de stînga. Vă spun: la noi s-a compromis această idee de stînga.”
    “Da, da. Se naşte o burghezie ţopistă. În primul rînd este ostentativă”.

    Mai bine stangaci feroce, decat dreptaci nostalgic. 😀
    Nu ne slăbesc nici snobismul burghezo proletar sau nomenclatura ţopista în economia de paiaţă.

  • “În primul rînd că eu nu dau telefon nici unui ministru să-l rog ceva, de ce să-l rog și de ce să intervin, și de ce să arăt că sînt puternic?”

    Întotdeauna impostorul se forţează să dea drept altul; dacă nu-i mare şi tare, impostura moare, ori ea seamăn n-are şi d-aia apelează la propia “imagine” ca armă de luptă.
    Aveţi în coaste un exemplu edificator de impostor de presă – pechinezul Ionel Stoica – vă tot muşcă de manşeta pantalonilor, vă trage de şireturi, vă caută peste tot, nu pierde nicio ocazie să adulmece de unde să vă apuce măcar cu turbarea lui de presă.
    Presatul Ionel Stoica reflectă modelul standard de impostor, gata să ne arate tuturor ce forţă emană omniprezenţa lui creatoare de valoare adăugată pentru şi la “Adevărul” imaginar. În slujba pupingului, de strajă partiei DNA-ului cu epoleţi, ar da peste tot telefoane măreţe ca să-şi arate impostrura cu faţă umanitară, dar natura i-a cam tăiat firele şi i-a dat la schimb agenda cu numărătoarea inversă. 😀
    Mercenariatul lui în slujba “Adevărului” de “imagine” exultă şi intervine peste tot, să-şi arate puternicia profesională a imposturii.

    • Tot felul de neaveniţi ]n pres[se screm cu “imaginea” din “dotare” să suplineasca tarele imposturii într-ale gazetariei.
      Avem şi premianţi de top “Zece… pentru România” ca Mircea Badea din vremurile “Realităţii” TV. Şi ăsta-i din topul celor cu program de lucru-cucu!, respectat cu sfinţenie. Dă un pic din gura presei şi pleacă la cele laice. 😀

  • Admirabil de presă!
    Spre deosebire de impostura de presă.
    Un preambul la “Gata, mă las şi de presa audio-vizuală!” 🙂

    “scriu foarte bine pamflet împotriva oamenilor pe care nu i-am văzut, pe care nu-i știu. Așa mi-i imaginez; încep să mă montez, să-l urăsc și… dă-i în el! Ei… după ce l-am cunoscut, știți… este foarte greu; îmi amintesc că e un om de treabă, că are familie, că are copii, este foarte greu…”

    “Eu sînt un om foarte crispat în public, mai ales cu oameni pe care nu-i cunosc.”

    Cine vă crispează, ca necunoscut, o încasează până când recunoate tot şi se face cunoscut; uite-aşa vă câştigă indulgenţa şi scapă. 🙂

    Nu (mai) daţi în cel cunoscut sau căzut. Dacă e căzut unul cunoscut, mă duce gândul să înţeleg când aţi început să-l vedeţi căzut pe Traian Băsescu.

    Şi dacă cel cunoscut – insuficient – se dă căzut, apelând la trucul specializat… cu “imaginea”?
    Asta mi-a plăcut cel mai tare: “Nu, asta spune cît de puternice sînt „imaginile”…”

    Mai tot timpul ma macină discrepanţele dintre “imagine” si adevăr. Înţeleg confruntarea permanentă dintre astea două… nesuferite. 😀 selectiv: pentru unii ca mine “imaginea” e campioana nesuferitelor, pe alţii adevărul nesuferit îi face nefericiţi.

    Comparaţia cu exemplul flautului de nemodalat mă determină să vă atribui titlul: “Flautul ferecat” (fără “m” 😀 ), cu menţiunea să nu vă pierdeţi flerul depistării “imaginilor”; altfel, “imaginea” vă cumpără cu flaut cu tot, fără să realizaţi ce troc nefericit aţi desăvârşit. 🙂

    • “Şi această imagine se formează pe nişte căi absolut necunoscute, misterioase, nici nu îţi dai seama cum s-a format.”

      Fericiţi cei acoperiţi cu arhiva, rămaşi necunoscuţi!
      Conform atracţiei dv faţă de “necunoscut”, daţi în ei, ca-n hoţii de cai, or reacţia lor nu se lasă aşteptată: ne răsplărsc cu “imagini” în producţie de serie.
      Laboratoarele proprii pentru imagini color etern sunt utilate după principiul autofinanţării: “Vrem o ţară – cu dotare – ca afară”, performanţă cu care Hellvig s-a lăudat de altfel recent, la bilanţul MAI, de l-au speriat deja pe nenea NATO.
      Asta ni se strigă în timpane de fapt, ca idee perpetuă de reformare:
      – Vrem o ţară în “imagini” ca afară.
      Păi, o avem şi ne-o merităm.

  • Fericiți cei ce l-au cunoscut pe Marele Iosif Sava.