Gîndul de sîmbătă, 27 mai 2017

1941- 1944. Armata Română recreștinează Rusia renovînd și construind Biserici

Așa cum am mai scris, la conferința de presă de la Soci, cu prilejul vizitei în Rusia, Angela Merkel a mulțumit lui Vladimir Putin pentru sprijinul dat de Rusia îngrijirii militarilor germani morți în Războiul din Est.
Unii cititori se vor fi întrebat, nițel nedumeriți:
Cum adică, actualul cancelar al Germaniei democrate, al Germaniei care condamnă trecutul nazist și prin asta Războiul din Est, mărturisește preocupare față de cei morți într-o aventură comandată de Hitler?

Să răspundem acestei întrebări.

  1. Cancelarul Germaniei a ținut cont de un adevăr al tuturor timpurilor:
    Pentru cei morți pe cîmpul de luptă n-are nici o importanță dacă au murit într-un Război drept sau nedrept.
    Indiferent de caracterul Războiului- stabilit întotdeauna de învingători- cei morți pe cîmpul de luptă merită respectul urmașilor.
  1. Prin preocuparea față de morții din Campania din Est, o țară precum Germania dă un semnal puternic tinerei generații de azi și de mîine. Și anume că, indiferent cum va fi socotit cîndva Războiul la care vor participa, ei vor fi, pentru țara lor, eroi.

Am zis O țară precum Germania.
O țară precum România nu se preocupă de morții din Războiul din Est.
De fapt, nu se preocupă deloc de un Război care a durat din 1941 pînă în 1944, care a lăsat pe cîmpul de luptă sute de mii de români, care a însemnat numeroase de fapte de vitejie, care a presărat Rusia cu numeroase cimitire, troițe, biserici.

Războiul din Est nu există pentru România de azi.
Tocmai de aceea, încerc din cînd în cînd, punînd între paranteză bolboroselile politicii prezente, să reamintesc cititorilor mei ( cei interesați, desigur, să găsească pe cristoiublog.ro și altceva decît comentarii despre actualitate) fapte semnificative din Războiul din Est.

Un aspect fundamental al Războiului dus de români, și prin care se deosebește categoric de Războiul dus de nemți, îl reprezintă ceea ce s-a numit la vremea respectivă Recreștinarea Rusiei.
Plecînd de la realitatea bisericii prigonite sub regimul bolșevic, Armata Română a dus, prin preoții militari, sub îndrumarea comandanților militari, o vastă operă de seducere a populației din teritoriile cucerite prin restabilirea spectaculoasă a vieții religioase.

Mii de copii și adulți botezați, avînd ca nași militarii români, slujbe pentru localnici, ridicări de troițe, distribuiri de iconițe.
Printre multele fapte puse sub semnul Recreștinării Rusiei de către Armata Română se numără, pe lîngă resfințirea lăcașurilor de cult pîngărite de bolșevici, renovarea și chiar construirea de biserici.

Reproduc mai jos, din volumul De la Nistru la Marea de Azov, al seriei Veteranii pe drumul onoarei și jertfei relatarea unui veteran despre renovarea și sfințirea Bisericii din Bujalîkul Mic.
Pentru lămurirea cititorilor mei, m-am documentat în Bibliotecă asupra momentului din Război cînd a avut loc Operațiunea Recreștinarea celor din Bujalîkul Mic.
Fostul căpitan din relatare precizează doar atît:
Că a fost comandant de Batalion în Regimentul 28 Infanterie Fortificații.

Regimentul 28 Infanterie Fortificații a făcut parte din Divizia 2 Pază, anterior Brigada 2 Fortificații. După luptele din Basarabia și Transnistria, Brigada a primit misiunea de a asigura paza teritoriului dintre limanul Kujalniki și Bug, situat la Est de Odesa. În acest teritoriul se găsește Bujalâkul Mic ( Malenkii Bujalîk), localitate din județul Odesa, în prezent denumit Sverdlovo, raion Kominternovski, regiunea Odesa.

Colonel (r) Nicolae Bălteanu, pe front căpitan, comandantul batalionului 3 din Regimentul 28 infanterie fortificații.

După lupte în sudul Ucrainei, batalionul ce comandam a fost scos din linia întîi și trecut în rezervă, în spate, pentru completări și refacere, în Bujalâkul Mic. Acest sat fusese în zona luptelor și suferise efectele acestora. Biserica satului, o construcție impunătoare, transformată în local de distracție pentru tineret încă din 1924, se găsea și ea în ruină. Vizitînd într-o zi interiorul bisericii, am găsit între ruine, o mulțime de soldați de-ai mei îngenuncheați, cu capetele plecate, rugîndu-se cu evlavie. Momentul m-a impresionat adînc. Mi-am zis: Doamne, cît de puternic este sentimentul religios, credința creștină în sufletul poporului român!

Peste cîteva zile, prin șeful de stat major, tot batalionul aflat aliniat în front și-a exprimat dorința și mi-a cerut insistent aprobarea de a repara biserica. Am cerut un răgaz de gîndire. Apreciam adîncimea dorinței ostașilor mei. Ei trecuseră vijelios Prutul și Nistrul. Lăsaseră în urmă, sub brazdă, trupurile atîtor camarazi și acum se îndreptau spre est, în nesfîrșite și necunoscute stepe ucrainene, pecetluind cu sîngele și viața lor actul de veșnicie al credinței strămoșești, al integrității și independenței gliei și poporului român. Mă simțeam obligat să împac, să liniștesc sufletele lor.

Mi se completaseră lipsurile în oameni, armament și muniție. Mîna de lucru era asigurată. Materialele erau destule, de tot felul, în colhozurile din zonă.

Sublocotenentul în rezervă Vasile Obreja, moldovean de prin părțile Hușilor, adjutantul batalionului, era în viața civilă inspector general financiar în Ministerul Cultelor. Domicilia în București și avea peste tot, în Capitală și în țară, rude și prieteni cu puternice legături. În plus, era nepotul Preafericitului Patriarh al României, Nicodim, de atunci. Am stat de vorbă cu el. S-a angajat solemn să procure din țară icoanele, odoarele bisericești pentru altar (și Sfînta Masă) și tot ce va trebui pentru înzestrarea sfintei biserici.

Am chemat adjutantul și i-am ordonat să transmită batalionului că am aprobat cererea lor și pot să înceapă munca. Mai tîrziu m-am dus și eu între ei și zile de-a rîndul le-am urmărit munca, i-am îndemnat și sfătuit cît am putut și m-am priceput.

Ostașii batalionului, ofițeri și subofițeri, gradați și soldați, punînd umăr lîngă umăr, fără deosebire, au stăruit să exceleze fiecare în meseria ce o avuseseră acasă sau o cunoșteau mai bine. Am avut astfel la îndemînă tot felul de meseriași: pietrari, zidari, lemnari, fierari, tinichigii, zugravi, pictori etc. Întrecîndu-se unii pe alții, ei au muncit cu dăruire și abnegație, astfel că lucrurile avansau văzînd cu ochii. Lui Obreja, care scrisese din timp unchiului său și multora din Capitală (apăruseră și informații în presă), i-am dat un concediu în țară.

Mame, soții, tați și frați, care fuseseră informați de unitățile militare sau aflaseră din presă au venit din țară să vadă la Bujalîkul Mic mormintele sau locurile unde, în sat, pe dealurile și văile din jur, căzuseră pentru țară cei dragi ai lor. S-au aprins lumînări, s-au vărsat lacrimi. Șiroaie de lacrimi!…

Între aceștia a sosit din București soția locotenent-colonelului (post-mortem) Mihăilă Simion, fost camarad cu mine în 1926-1930 în Regimentul 6 vînători Bălți, căzut la datorie aici. Preotul regimentului nostru, căpitanul Zaharia Nicolae, a oficiat slujba pomenirii, s-a fixat crucea (din trunchi de salcîm) adusă de doamna Mihăilă, pe care era așezată fotografia eroului și s-a definitivat acoperirea mormîntului, pe care ostașii mei îl zidiseră în piară. Doamna Mihăilă a fotografiat momentul. Voia să lase, așa cum singură a spus, un document de netăgăduit pentru copiii ce-i avea de la Mihăilă.

Toți vizitatorii s-au strecurat printre soldați, dînd atenție deosebită muncii asidue și măiestriei acestora, contribuind cu idei, sfaturi și uneori punînd mîna la lucru pentru o oră, două.

Noii veniți au vizitat cu atenție totul. Pășeau încet, cu grijă și jenă pe pămîntul ce-l călcau, știindu-l încă îmbibat cu sîngele eroilor ce luptaseră aici. Intrînd în biserică, imediat ce au depășit ușa de la intrare, privirea lor a fost atrasă de tricolorul (banda) de 6 metri lungime și 0,30 metri lățime, pictată în ulei, sus, pe arcada semicirculară de susținere a cupolei. Pe acea bandă tricoloră era scris, iar ei au putut citi cu emoție, versetul liturgic: „Cu noi este Dumnezeu, Înțelegeți neamuri și vă plecați!”

Mai departe, în interiorul bisericii aveau o a doua emoție: pe un soclu de calcar alb, în partea dreaptă cum se intra, în partea stîngă a catapetesmei privindu-se din altar, se găsea prima cruce (cea veche) a bisericii, care fusese doborîtă de pe turlă și aruncată în rîpa (groapa) de gunoi a satului, de către sovietici.

Ziua de 24 mai 1942 a fost o zi de mare bucurie pentru noi toți. S-a înapoiat din țară sublocotenentul Obreja, aducînd cu el obiecte scumpe necesare bisericii. S-au adus obiecte frumoase și de preț dăruite de particulari, prieteni, cunoscuți și rude ale ofițerului. Mai importante sînt însă cele dăruite de unchiul său – Preafericitul Patriarh Nicodim al României –, care s-a bucurat mult că oștile regelui Mihai I și ale mareșalului Antonescu, în afară de misiunea lor operativă, în clipele de răgaz, execută și un misionarism creștin. Pe Evanghelia legată în piele și ferecată bogată în argint, Patriarhul a scris cu propria-i mînă și a semnat actul de danie.

La 31 mai, un grup de prelați și-au prezentat o delegație – împuternicire de la Patriarhie – pentru recepția lucrărilor. Constatările „au fost mult peste așteptări” au declarat înalții prelați, formula de constatare înscrisă și în procesul-verbal încheiat. Lucrarea era terminată. Totul era în ordine. În Bujalâkul Mic, biserica satului, complet reînnoită, albă, strălucea ca un giuvaer în soarele fierbinte de vară. Sus, foarte sus, deasupra marii cupole, sfînta cruce îmbrăcată în bronz metalic argintiu își reluase locul și arunca peste văi săgeți astrale.

Duminică, 7 iunie 1942, biserica s-a sfințit și s-a redat cultului, primind hramul „Sf. Ioan Botezătorul”. Serviciul divin s-a oficiat de către un sobor de 12 preoți, în frunte cu Preacuvinciosul Părinte Arhimandrit Iuliu Scriban, ajutat de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iosif Mica. Din partea armatei, un sobor, au participat preoții: maior Croitorul și căpitan Nicolae Zaharia. Am avut oaspeți militari și civili din zonă și din țară. Mareșalul Ion Antonescu ne-a trimis pe adjutantul său, maior Marin Alexandru. Comandantul german ne-a onorat cu o delegație numeroasă.

După slujba de sfințire a bisericii s-a ieșit în cimitir, unde s-a oficiat un parastas pentru eroii căzuți în jurul bisericii și prin apropiere, cimitir repus în ordine și reînnoit prin străduința acelorași credincioși ostași ai batalionului 3 din Regimentul 28 infanterie fortificații.

S-au depus coroane și jerbe de flori din partea reprezentanților oficiali și ai altora. S-au aprins lumînări la capul celor căzuți și la crucile fără morminte. S-a reintrat apoi în biserică și s-a oficiat cununia a 179 perechi, tineri și bătrîni, la cererea acestora și s-au botezat 57 copii.

A urmat parada militară și o masă comună. S-au ținut cuvîntări. Gherman Pintea, primarul orașului Odessa, a donat 60 mii lei pentru biserică. Astfel a decurs sfințirea bisericii din satul Bujalâkul Mic din Ucraina de sud, cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul” în ziua de 7 iunie 1942.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

11 comentarii pentru articolul „Gîndul de sîmbătă, 27 mai 2017”

  • Abordați nu de multă vreme un stil scriitoricesc ce nu v-a caracteriza și activitatea anterioară, încercând și locul metaforei, al epitetului sau altor figuri de stil, în text, amintind oarecum și de stilul lui Alexandru Vlahuță ?

  • Impresionant. Povesteste ofiterul- “Vizitînd într-o zi interiorul bisericii, am găsit între ruine, o mulțime de soldați de-ai mei îngenuncheați, cu capetele plecate, rugîndu-se…”

    Romanii de azi sunt departe de cei de atunci, Anii de comunism, o Biserica Ortodoxa slaba si corupta dar si asa-zisa Democratie, precum si emigrarea intr-un Occident total ateu, i-a debusolat.

  • Maestre,

    Razboiul lui Antonescu a fost un razboi drept, de recuperare a unui teritoriu. Bolsevicii nu au acceptat niciodata retrocedarea Basarabiei.

    Romanii au facut abuzuri in acea campanie si rusii au facut abuzuri, deopotriva. Este laudabil sa scrieti din toate punctele de vedere.
    Campania din Est este unul din putinele momente din istoria moderna in care alte natziuni NU S-AU MAI PISHAT pe Romania. Dintr-o tara care statea mereu in barlogul ei, acceptand tot felul de umilintze, Romania s-a transforamt intr-o tara implicata, care isi recuperase prestigiul.

  • Şi-aici e tot parada militară.

    Hotnews- Vasile Dincu despre vizita la Gabriel Oprea in 2009: „Eram profesor, m-am dus la un prieten”

    Aşa cevaa… a răspuns Vasilică şi nu l-a întrebat nimeni ce căuta la un duşman, nici ce calificare avea în câmpul tactic sau al muncii de boschetar în noaptea petrecută prin pădure cu prietenul Oprea.
    Aşa un răspuns idiot… la ce n-a fost întrebat şi-atât de încurajator să-l mai întrebi, să te convingi dacă nu cumva… se reptă. 😀
    Tulburătoare strategie de exercitare a dreptului la apărare – de invidiat – în piaţa publică!
    Îţi stă logica-n fundul curţii marelui strateg, eminenţa sa pierdută-n ceaţa cenuşie.

    Eram profesor, am fost la piaţă, la aia publică.
    Adică eram profesor, m-am dus să mă piş în buda publică.
    Eram profesor, mă întreabă unul: „De ce-o ai aşa mică?”
    Eram profesor, nu-mi era prieten, mi-a fost ruşine să-l contrazic: „Ce mică-i lumea!” .
    Eram profesor, i-am răspsuns bucuros : „Mergeam la Oprea, mi-e prieten”.
    Eram profesor, am ieşit din budă şi m-am dus în staţia de metrou .
    Eram profesor, a venit tramvaiul, mi-era prieten, dar n-aveam bilet. .
    – Eu sunt profesor , n-aveţi un bilet în plus?
    Eu sunt profesor, nu mă aude nimeni.
    Urcă alţii:
    – Eu sunt profesor.
    În sfârşit, vorbeşte unul;
    – Biletul la control, domn profesor!
    – Eu sunt profesor.
    – Şi eu sunt profesor, dar n-am găsit alt loc de muncă. Atât a fost posibil: controlor la RATB. Am plan de amenzi , domn profesor.
    – Eram profesor, caut un prietem, în general, generalul Oprea.
    – Aoleu! Băieţi, avem pe-aproape vreo străduţă „generalul Oprea”?
    Eram profesor, aud un prieten:
    – Ştiu eu unde-i. Luaţi-l uşurel! E pe-aici, aproape de Piaţa Sudului,
    Eram profesor, întreb un prieten:
    – Unde mă duceţi ? Eram profesor.
    – Te ducem tot la o profesoară, doamna rector Bălăceanca.
    – Eram profesor, la Academie şi toţi cu stele. .
    – Şi-aici la fel. Universitate… de glumeţi şi are mulţi profesori şi toţi au stele, şi arginii şi verzi.

    http://www.hotnews.ro/stiri-politic-21787794-vasile-dincu-despre-vizita-gabriel-oprea-2009-eram-profesor-dus-prieten.htm

    • ….arginii? Chiar crezi că au nevoie de aminoacizi pentru consolidarea sistemului imunitar?!

      • Cu steluţe argintii,
        Hai să ne dăm mari, copii!

        • ….să fie iuțeala de mână sau nebăgarea de seamă ori plagiat stil Oprea? Nici vorbă de mintea copiilor, virgula nu se pune înainte de ȘI nici dacă postezi SERIOS!

          • Se pune virgula şi înainte de “şi”, depinde de construcţia frazei.
            Nu te mai agita atâta cu noduri în papură! Mentalitatea asta de căutător pe lângă conţinut îţi deconspiră superficialitatea. Cine se pierde în fleacuri are impresia că-i motovat să pară deasupra tuturor. Puţină modestie ţi-ar prinde mai bine. Incearcă!

      • 😛

        ion A Stanca

        Citam di rahatul tau de Comentariu- “A fost doliu in “Romania lui Cristoiu” dupa victoria lui Macron in Franta si prabusirea “popularitatii” lui Donald Trump”

        Victoria lui Micron nu importa, daca baiatul asta cu picioare de fata va continua politicile ca Hollande, colapsul Frantei se va adanci. Odihneste-ti creierii insa in legatura cu Trump. Omul ala a sosit sa dreaga ceea ce au distrus doua generatii de spalatzi pe creier ca tine. Periatzi sever exact pe neuronul care da cea mai mare matreatza.

    • – Dle Dâncu, care-i secretul prieteniei dv cu Coldea, Ghiţă, Kovesi şi, în general, cu lumea bună a umbrelor?
      – Eram professor, mi-a plăcut tocana de Toscana ţi peştele oceanic, dar am plecat de jos, de la Chilia-n port, varianta startului în vie cu sondajul la cotitură, dar plătit grosolan din resurse cocoşate.
      – Tot Maior v-a pus … ?
      – Eu scriu de nevoie, mă raportez la timp, dar acum voi scrioe o carte; din proprie iniţiativă.
      – Nu, domn profespr. Am vrut să vă întreb dacă tot Maior v-a pus… ceva în cafea.
      – Voi mai scrie o carte despre sensul vieţii:“Cum să bei numai ceai, pe înţelesul tău”.
      – Prea aţi intrat în bâlbâială, pe lângă orice subiect. Vă temeţi că v-aţi pierdut credibilitatea şi acoperirea de serviciu sau tremuraţi de bucurie să nu aveţi soarta înaintaşilor noştri, de mâine? Ursu, Culianu, Iorgovan, Panait, Şega, Crivăţ, Condrea , Ghiţă, Dâncu… mă rog, lista-i deschisă de Coldea şi asocoaţii şcoliţi.
      – Cartea se va numi “Cum să tragi de timp – când nu suporţi întrebarea – pe înţelesul tuturor”
      – Aha, parcă vă reveniţi. Cine trage de timp câştigă. Amâni răspunsul şi te prefaci învingător acum, pe loc?
      – Eram professor la Academia de capturanzi, toţi prieteni cu Menta viageră, un fel de pensie de nemuritor garamtat de statul suntem noi.
      – A venit momentul, domnule profesor. Ajunge! Acuşi ajunge. E după colţ. Dai colţul şi prinzi clipa!

      • – Cum se leagă panica de un jurământ de credinţă?
        – Cine ştie câştigă. 🙂
        – Mai precis!
        – Cine ştie prea multe câştigă pe loc… un loc.
        – De ce sorginte e locul?
        – De veci.