Minunata găsire a unui căţel şi nu mai puţin complicata mea relaţie cu Distinsul

Lucrînd în chioşcul meu din Găgeşti-Deal, îmi dau seama că o întreagă zi nu mi-a sunat telefonul. Televiziunile de ştiri, asupra cărora poposesc ori de cîte ori ajung din întîmplare în faţa televizorului, fac Breaking News-uri din încondeiatul ouălelor de Paşti şi din sfaturile medicale să nu ne ghiftuim în aceste zile cînd Naţiunea nu se mai dezlipeşte de la masă.
Slavă Domnului!

Parafrazînd celebrul anunţ la radio din vara lui 1944, cînd bucureştenii ziceau, privind îngrijorați spre cer, Du-i Doamne, la Ploieşti! în Spaţiul aerian al Politicii româneşti e linişte!
Şi dacă e linişte, ne putem întoarce la fiinţe mult mai simpatice decît politicienii noştri, fie şi pentru că acestea nu candidează la Locale:
Cîinii şi mîţele.

Pentru că tot mi-am propus eu realizarea Proiectului scriitoricesc intitulat Despre cîini şi mîţe, voi publica, preţ de trei ediţii ale cristoiublog.ro, pînă cînd politicul se trezește din siesta cu ochii deschiși, istoria palpitantei mele aventuri intitulate Minunata găsire a unui căţel şi nu mai puţin complicata mea relaţie cu Distinsul.

1. Cum m-a ajutat Motanul să comunic cu Cățelul

În 2014, înainte de a pleca în vacanța de Crăciun, cei de la Găgeşti m-au înştiinţat, cu precauțiile de rigoare, cele folosite în chip automat în prefața unei vești rele, c-a dispărut cățeaua sau, cum îi ziceam, pentru a o feri de identificarea cu varianta umană injurioasă, Cățelul.

Cum Dumnezeu a dispărut ditamai cîinele, dintr-o curte în care a stat, fără să i se întîmple nimic, trei ani în șir, rămîne pentru mine un mister, un mare mister chiar!
Mi s-au oferit tot felul de povești, menite a mă convinge că există o explicație rațională.
Că a furat-o cineva, întîlnind-o pe drum, sedus de frumusețea ei!
Că a sfîșiat-o lupul, după ce numita a luat-o razna prin grădină.
Nici atunci și nici acum n-am crezut și nu cred o iotă din istoriile zise de cei de-acasă.
Ca să scape de posibilele mele reproșuri, s-au pus de-acord toți să mă tragă pe sfoară cu basmul despre dispariția misterioasă.

Recunosc sincer că nu mă așteptam să sufăr atîta după dispariția cățelei.
Cu vremea, cum se întîmplă și cînd e vorba de un om, am uitat de dispărută.
Totuși, de fiecare dată cînd ajungeam în Găgești-Deal, obișnuit ca pe la miezul nopții s-o văd ieșind, la joacă, din cușcă, mă lovea singurătatea stîrnită de pustiul din jur.
Le-am zic celor de la Găgești-Deal să-mi facă rost de un cățel.

Cînd am fost ultima oară acasă, mi s-a zis că s-a găsit cățelul.
Vecina de peste drum, al cărui soţ, muncind în străinătate, e doctor în Dreptul muncii din Belgia, Italia şi Spania, e venită în Găgești din Munți.
Părinții au o stînă.
Stîna are cîini de pază la oi.
Cățeaua a fătat cinci progenituri.
Una mi-a fost deja repartizată.
Am plecat în vacanță și m-am întors la Găgești-Deal, pentru a sta aici două săptămîni.
Trecuseră două luni de la ivirea pe lume a cățelului meu.
De cum am ajuns acasă, am fost asigurat că-mi va fi adus cățelul.
Și a fost adus!

Vecina s-a urcat în microbuz, a ajuns în Munți, a pus cățelul într-o sacoșă, a găsit o ocazie, a ajuns în Găgești-Centru, a urcat cu sacoșa pînă sus, în Găgești-Deal și, în absența mea (eram plecat în periplu spre Oituz, din legendara linie Mărășești-Mărăști-Oituz), i-a dat drumul prin ogradă.
M-am întors din periplu noaptea, pe la nouă.
Cu o lanternă, ai mei mi-au arătat cățelul.
Se ascunsese în bălăriile cele mai înalte din ogradă și nu voia să iasă la lumină nici mort.

S-a constituit ad-hoc o Comisie de Criză.
Cineva i-a adus o farfurie cu lapte.
Nici nu s-a uitat la ea.
Altcineva l-a luat în brațe și l-a dus pe asfaltul din fața casei.
Nici măcar n-a scîncit.
Dar de cum l-a lăsat liber, a zbughit-o la loc, în bălării.
După plecarea Comisiei, rămas singur cu Distinsul, i-am adus un crenvurșt.

Carne!
E mirosul căruia nu-i rezistă nici tigrul din Himalaya.
Deși i l-am pus lîngă bot, nu s-a atins de el.
Mai tîrziu, cînd l-am căutat cu lanterna, crenvurștiul dispăruse.

Toți cei din Găgești-Deal m-au avertizat că hăbăuc prin mutarea într-un nou habitat cățelul va comunica cu mine doar peste o săptămînă.
Şi atunci, dacă reuşesc să-i cîştig încrederea.
După miezul-nopții, fixîndu-l cu fascicolul lanternei, a ridicat spre mine o privire tîmpă.
Da, mi-am zis, îmi va trebui o săptămînă ca să mi-l apropii.

N-a fost nevoie de o săptămînă.
A doua zi, pe la prînz, mînca din mîna mea.
E drept, nu se lăsa mîngîiat pe cap de mine, dar se apropia ca să-mi lingă mîna.
După care o rupea la fugă.
Rolul crucial în procesul de comunicare l-a avut Pisoiul.
Sau, mai bine zis, Motanul.

De cum am ajuns în Găgești-Deal și-a făcut apariția Motanul.
E un pisoi despre care am înțeles că e al cuiva, din Vale, destul de departe de casa mea.
Venea și anul trecut.
Pisoiul nu s-a lăsat pînă acum mîngîiat cu una cu două.
Urma niște proceduri proprii, nițel complicate.
Cînd dădeam să-l mîngîi, o rupea la fugă.
Nu prea departe.
Se întoarcea apoi pentru a se freca de mine, cel care voise să-l mîngîie.
Cînd întindeam mîna, zicîndu-mi că i-au venit mințile la cap, se depărta din nou.

Acum, din motive care-mi scapă, ținînd de abisurile shakespeariene ale sufletului pisicesc, se lasă mîngîiat.
L-am mîngîiat și, deodată, l-am văzut pe Cățel ieșind din recluziunea sa cîinească și apropiindu-se de mine.
Da din coadă.
Un fel de steag alb al cîinilor.
Un fel de surîs al cîinilor.

Am continuat să mîngîi pisoiul pe cap.
Cățelul s-a apropiat de îndată și s-a lăsat și el mîngîiat.
Am înţeles de la cunoscătorii abisalului cîinesc că, mîngîind pisoiul, stîrnisem gelozia Căţelului. Asta l-a făcut să se grăbească şi el la mîngîiat.
Bucuros c-am dat lovitura în materie de Comunicare, i-am adus pisoiului (Negociatorul între mine și cățel) un crenvurșt.
A trebuit să-l păzesc strașnic de cățel.
Care voia să i-l mănînce pisoiului.

*

La cîteva zile după intrarea în pîine, cățelul a mai suferit o schimbare.
În prima zi, gelos pe pisoi, și-a călcat pe prudență și a venit să-l mîngîi. A doua zi, cînd îi puneam pisoiului, în farfurioara de plastic, mîncare de mîțe, se grăbea să-și vîre botul și el. Cum botul lui e mai mare decît cel al pisoiului, după cîteva minute, pisoiul abandona întrecerea cu fălcile descurajatoare – pentru el, ale namilei. Cu toate acestea, puteam zice că sînt cît de cît amici.

Într-o zi, pe la prînz, din chioșc îi aud mîrîitul.
E o noutate pentru mine.
Mîrîitul îl asociez cu ditamai dulăul, în nici un caz cu pirpiriul de cățel.
Mîrîitul cîinilor e un soi de mesaj (asemănător încruntării la oameni), trimis cuiva care a intrat pe teritoriul considerat de autorul mesajului drept proprietatea sa.
Sînt sigur că pe uliță, dincolo de poartă, pășește sau stă un alt cîine.
Ies din chioșc.
Nu, nu e un alt cîine.
E pisoiul, care s-a ivit de după colțul dinspre poartă al casei.

Bănui că e un alt pisoi, unul străin, care a provocat amenințarea prin mîrîit.
Mă apropii de intrus.
E pisoiul obișnuit, amicul cățelului!
De ce-o fi mîrîit la el?
Ca să-l avertizeze că ograda nu mai e a lui, ci a sa, a Cățelului?

*

La o săptămînă de la ivirea în ogradă, Cățelul continuă să mă nedumerească.
La fel ca și-n alte situații cu animale, mă întreb, buimăcit:
Ce-o fi în capul său?
Și-a găsit un refugiu sub mașină.
Cînd nu stă sub mașină, se vîră în nișa dintre bazinul de apă și peretele casei.

Lîngă nișă e cușca fostului cîine, a Căţelei, adică.
Arătoasă, spațioasă, cu o gaură prin care pot pătrunde cinci căței, nu doar unul. Cu toate acestea, cățelul n-ar intra în cușcă nici vîrît drogat. Chitit să-l învăț cu locuința asta scumpă (habar n-are el cît am umblat prin Bucureşti după cușca respectivă, după ce am descoperit-o online!), am mutat-o de la locul ei, astfel încît să se izbească de ea, cînd va voi să se aciueze în nișă.

N-a intrat în cuşcă.
A intrat pînă la urmă în culcușul strîmt de lîngă bazin.
Găsise un loc de strecurat, deosebit de îngust, între cușcă și peretele casei.
Stă, așadar, de dimineață pînă seara lungit sub mașină.

În unele momente, cînd ies din casă și-o iau spre chioșc, apare de sub mașină, dînd din coadă ca și cum ar surîde binevoitor.
Alteori, nu iese de sub mașină nici să-l omori.
De vreo cîteva ori a trebuit să iau mașina ca să merg cu ea la Focșani.
Nu mai spun cît m-am chinuit ca să-l scot!
A fost nevoie să mă vîr pe burtă sub mașină și să-l trag de acolo.
Culmea e că niciodată n-a făcut gură. N-a scîncit, n-a lătrat, n-a chelălăit. S-a lăsat înșfăcat, ținut de mijloc și așezat pe asfalt, dincolo de colțul casei.

Am cumpărat de la Focșani un pachet de crenvurști.
Crenvurști! îmi zic, uitîndu-mă la Cățel ca un neamț la un refugiat din Eritreea, neam de neamul lui de cîine de stînă, n-a văzut crenvurști.
Uneori, de cum îi arăt bucățica de carne, dă fuga s-o mănînce. Sau s-o înșface și s-o ducă mai încolo. Alteori, fără nici un alt motiv decît acela că așa i-a venit lui pe chelie, se apropie, o atinge cu botul și se depărtează, lăsînd-o acolo. Parcă n-ar fi o bucată de crenvurști. Parcă ar fi o bucată de cretă!

La fel și cu hîrjoana.
Uneori vine dînd din coadă a gînd de joacă și-mi linge mîna. Alteori rămîne într-o depărtare prudentă, de securitate.
Se așează în fund și se holbează la mine, ca prostuʼ.
Dumnezeu să-i mai înțeleagă pe cîinii ăștia!

I-am zis Max, botez despre care m-am apucat să scriu pe cristoiublog.ro.
Bat la computer (cu 10 degete!) rîndurile despre Max. Postez pe cristoiublog.ro cele trei fotografii document.
În tot acest timp, Cățelul se ocupă cu preșul de la intrarea în casă.
L-a luat cu dinții și-l duce la poartă.
După care se năpustește asupra farfurioarei de plastic în care i-am pus mîncarea.

Ridic privirile de pe computer și-i strig prin ușa larg deschisă a chioșcului:
— Boule! Te-am făcut vedetă.
Boul, adică Max, Cățelul, se oprește și se uită la mine dînd din coadă.
— Ce tîmpit!
Nu s-a supărat că l-am făcut Bou!