Gîndul de sîmbătă, 4 martie 2017

În premieră, un document cheie al Istoriei Naţionale:
„Cuvîntul Bisericii pentru Războiul Sfînt” – Pastorala Patriarhului Nicodim la Trecerea Prutului

Despre implicarea Bisericii Ortodoxe Române în Războiul din Est (1941-1944) s-a scris puţin, dacă nu chiar de loc. După 23 august 1944, pînă la Proclamarea RPR (30 decembrie 1947), subiectul a fost trecut sub tăcere. Prin  Patriarhul Nicodim, BOR se înscrisese în Procesul numit în epocă al Reînnodării Firului Rupt al Prieteniei româno-ruse.  Între 1948 şi 1989, nu s-a putut scrie pe larg despre rolul BOR în Războiul din Est, din simplul motiv că era mai bine să scrii despre Galii care s-au bătut cu  Cesar  decît despre Românii care au trecut Prutul.

În chip paradoxal nici după 1989 nu ne putem făli cu preocupări constante de publicare de articole, cărţi, documente.
Explicaţia ne trimite la un paradox:
Sub pretextul luptei împotriva ideologiei de Dreapta,  Războiul din Est a devenit subiect riscant pentru cercetători. În orice moment, dacă reproduci o fotografie din Războiul din Est, mai ales una cu Mareşalul pe Front, poţi fi sancţionat ca propaandist al extremismului fascist.

Absenţa unor preocupări de cercetare a rolului jucat de BOR în Războiul din Est e cu atît mai ciudat,  cu cît, alături de Armată, Bierica e Instituţia a cărei prezenţă pe Frontul de Est e copleșitoare.
Şi nu numai prin prezenţa preotului confesor pe Front, prin Misiunile ortodoxe de recreștinare  a ruşilor din teritoriile ocupate, dar şi – dacă nu mai ales – prin implicarea masivă în susţinerea teoretică  a Războiului din Est ca Război Sfînt.

După eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, continuarea războiului peste Nistru a scos în prim-plan Războiul din Est, alături de Armata germană, ca Război Sfînt:
Pagina întîi a revistei de  propagandă pe Front, Sentinela, din  din 20 iulie 1941, în toiul Trecerii Nistrului, e elocventă în acest sens.
Folosind formula afişului, pagina e dominată de un desen violent propagandistic, în care doi ostaşi – un neamţ şi un român – ţin armele cu baioneta scoasă, ridicate spre un balaur ale cărui capete, marcate de steaua roşie, semnifică strident Uniunea Sovietică.

Titlul textului spune totul despre conţinut:

„Înfrângerea balaurului bolşevic
 De când există omenirea, nu s-a pomenit niciodată un front atât de întins – o campanie atât de uriaşă şi îndreptăţită, ca războiul pe care-l duce astăzi Germania şi aliaţii săi contra bolşevismului.
De sus, de la Marea Baltică şi până jos, la Marea Neagră, vitejii apărători ai crucii şi civilizaţiei au pornit în iureş năprasnic asupra balaurului roşu, cu limbi de foc şi duh necurat de iad.
Asemenea Sfântului Gheorghe care a răpus balaurul din Biblie, tot astfel soldaţii germani şi români, uniţi prin frăţia de arme a câmpului de luptă, au purces să răpună fiara care fuge mâncând pământul.”

Ostaşii români luptă, aşadar, alături de ostaşii nemţi în ipostaza de Apărători ai Crucii şi Civilizaţiei, pentru a doborî fiara numită bolşevism.
În chip simbolic, soldaţii români şi germani sunt comparaţi cu Sfântul Gheorghe, iar Rusia, cu Balaurul din Biblie răpus de sfânt.
Se înţelege că fiara, „duh necurat de iad”, „fuge mâncând pământul”.

Afişul de pagina întîi a numărului din 5 aprilie 1942, număr special de Paşti, înfăţişează patru ostaşi aliaţi români şi nemţi în ipotaza de luptă, cu puştile îndreptate spre o mulţime de bolşevici care ţin mîinile ridiate a predare.
Deasupra secvenţei pămînteşti, pluteşte în văzduh Isus Christos.
Sub titlul Hristos a Înviat! Textul explicativ trimite din nou la postura românilor de Ostaşi ai Crucii:

„Sfînta Înviere de anul acesta găseşte bisericile basarabene şi bucovinene scăpate de sub urgia păgînă. Dumnezeu n-a mai vrut ca slujitorii diavolului să pîngărească bisericile creştine. Iată că Sf. Paşti ne vin ca o veste cerească, trîmbiţînd odată cu venirea primăverii şi marea ofensivă de nimicire contra bolşevicilor. «Hristos a înviat!», strigă îmbrăţişîndu-se ostaşii crucii, iar hoardele mongole fug înspăimîntate de mînia Dumnezeiască.”

Folosirea Religiei ca fundament al Războiului Sfînt are Binecuvîntarea Patriarhului Nicodim, înscăunat la 5 iulie 1939 și mort la 27 februarie  1948.
Unul dintre Documentele convingătoare pentru rolul jucat de BOR în Războiul din Est îl reprezintă Pastorala dată de Nicodim sub titlul Cuvîntul Bisericii pentru Războiul Sfînt, publicată în numărul 5-6, mai-iunie 1941, al revistei Sfîntului Sinod, ”Biserica Orotodoxă Română”, tipărită apoi în broşură de masă.S

Public Pastorala în premieră absolută în întregimea sa pe cristoiublog.ro convins că ofer cititorilor un document cheie al Istoriei noastre.
Am pus subtitluri pentru a înlesni lectura pe Internet:

 „Cuvîntul Bisericii pentru Războiul Sfînt

 Nicodim,

Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Patriarh al României locţiitor al Cezareei Capadochiei, şi Preşedinte al Sfîntului Sinod,

Tuturor binecredincioşilor creştini ai sfintei noastre Biserici ortodoxe române, har şi pace de la Dumnezeu, Părintele cel ceresc, iar de la Noi arhierească binecuvîntare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

După un an de zile, împreună cu voi cu toţi, «am stătut şi am plîns» durerea şi ruşinea adusă neamului şi Ţării noastre, durerile şi suferinţele la care dulcea Bucovină şi scumpa Basarabie, smulse din trupul ţării, au fost supuse de neamul celor fără de Dumnezeu; după ce un an de zile am plîns pe copiii rămaşi pe drumuri, pe femeile batjocorite, pe preoţii chinuiţi şi izgoniţi, ogoarele înţelenite şi nimicite, casele părăsite şi neîngrijite, bisericile devastate şi pîngărite, iată «Domnul Puterilor», pe Care necontenit – zi şi noapte – L-am rugat ca «să nu-şi tindă pînă în sfîrşit certarea Sa», ne-a învrednicit să trăim zilele în care, răsuflînd uşuraţi de nădejdea marii bucurii ce se apropie, să ne simţim din nou Români, urmaşii lui Ştefan şi Mihaiu, din coapsa Daciei şi-a Romei – sentinela răsăriteană a creştinităţii şi a civilizaţiei

Un Război cu neamul «celor fără de Dumnezeu»

Români şi Românce,

Ţara noastră e în război cu neamul celor fără de Dumnezeu. Cu drept cuvînt Conducătorul Ţării a numit acest război – războiul sfînt –; căci în el se urmăreşte nu numai cauza naţională a refacerii unor hotare, ci mai ales doborîrea balaurului apocaliptic al bolşevismului, care a prefăcut pravoslavnica Rusie în cuibul tuturor fără de legilor, în cuibul tuturor acelora care au declarat război chiar lui Dumnezeu, a tuturor acelor care urmăreau să împrăştie în toată lumea groaznica lor otravă sufletească.

Alături de glorioasa armată germană şi de toate naţiunile ce şi-au dat acum mîna, naţiunea şi ţara noastră trăiesc marea bucurie de a se număra printre cei ce alcătuiesc oştirea cea sfîntă a lui Dumnezeu, în fruntea căreia luptă în chip nevăzut El însuşi, pentru nimicirea uriciosului duşman. De aceea, în ceasul acesta de grea, dar şi de frumoasă, măreaţă şi sfîntă cumpănă, cuvîntul meu de părinte duhovnicesc al vostru, al tuturora, se îndreaptă cu grijă către fiecare dintre voi, care locuiţi pămîntul binecuvîntatei naostre patrii, pămînt plămădit cu sîngele părinţilor şi strămoşilor noştri, pămînt din care nici un bulgăre nu este neamestecat cu sînge de eroi; către voi toţi, care simţiţi curgînd în vinele voastre acelaşi sînge, care vorbiţi aceeaşi limbă şi vă închinaţi la acelaşi altar. Şi de mi-ar fi cu putinţă, aş împărţi inima mea în mii de bucăţele ca să pun în inima fiecăruia dintre voi cîte o fărîmă şi astfel să mă simţitit tot atît de aproape pe cît vă simt şi eu, cu grija şi cu iubirea mea.

Prin glasul Conducătorului Ţării, Dumnezeu însuşi ne trimite la luptă

 Iubiţii mei fii, Români şi Românce de pretutindeni!

Cuvîntul meu se îndreaptă către voi toţi, ca să vă strig din toată inima:

Luptaţi-vă cu vitejie, luptaţi-vă cu credinţă, căci voi faceţi parte de Oştirea lui Dumnezeu şi luptaţi lupta cea sfîntă.

Prin glasul Conducătorului Ţării, Dumnezeu însuşi ne cheamă şi ne trimite la luptă. Luptaţi-vă deci toţi, Români şi Românce, căci «cu noi este Dumnezeu». Lupta voastră va aduce nu numai dezrobirea fraţilor noştri, ci, odată cu aceasta, dezrobirea milioanelor de ruşi, care de douăzeci de ani duc cu cea mai mare greutate jugul bolşevic. Lupta voastră va aduce biruinţa crucii.

De aceea cei ce vă aflaţi la hotarele Ţării, pe uscat, pe apă sau în văzduh, puneţi acum pieptul vostru pavăză şi, făcîndu-vă vrednici de moştenirea strămoşilor, duceţi cu bărbăţie lupta, înfruntînd toate greutăţile ei, oricare ar fi jertfa ce vi s-ar cere pentru aceasta!

Cei ce vă aflaţi la vatră: soţii, copii, părinţi, luptaţi şi voi! Căci cu toţii sîntem în război. Nu numai cei de pe front, ci şi cei de la vatră. După cum cei de pe front trebuie să fie pururea treji şi gata de orice luptă oricît de grea, tot astfel cei de la vatră trebuie să fie purerea în luptă.

Împliniţi-vă cu mai multă sîrguinţă fiecare, la locul vostru, datoria, munciţi mai mult, mai cinstit, mai cu tragere de inimă! Postiţi şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru neîntîrziata biruinţă a armatelor noastre! Păstraţi-vă liniştea şi toată nădejdea în strălucita biruinţă a dreptăţii!

După cum cei de pe fronturile de luptă îndură atîtea suferinţe, tot astfel şi noi, cei de la vatră, să primim toate greutăţile care însoţesc războiul, fără cîrtiri şi fără supărări.

Cei de pe front îşi varsă sîngele. Cei de la vatră să-şi dea munca lor neostoită şi dragostea lor întreagă în felul în care fiecăruia îi va fi cerut.

Pîinea să nu pară deci nimănui prea mică sau prea amestecată, ordinele autorităţilor să nu pară prea aspre sau prea grele, alimentele să nu pară prea scumpe sau prea puţine, impozitele să nu pară prea mari sau prea multe, îndatoririle ce ni se cer să nu pară nimănui prea apăsătoare, bombardamentele vrăjmaşe să nu pară prea înspăimîntătoare, jertfele ce se vor cere să nu pară nimănui prea mari.

Căci, iubiţii mei fii sufleteşti, chiar un lucru mic de-ar avea cineva de făcut şi tot trebuie oarecare suferinţă, oarecare jertfă.

Se coase un nasture şi se consumă aţă, timp, stăruinţă; dar mai întotdeauna cel ce coasă, primeşte şi o împunsătură de ac. Dar cînd e vorba de refăcut o ţară şi mai vîrtos de refăcut credinţa creştină în milioane de oameni? Ce jertfă va fi atunci prea mare? Şi ar fi cu putinţă oare fără jertfe sau fără suferinţe?

Nici să cugetăm aşa ceva! Ci, toţi să fim gata a jertfi nu numai timpul, munca, avutul, dar chiar viaţa noastră pentru a ne putea număra printre luptătorii crucii, printre ostaşii lui Dumnezeu.

Aflîndu-vă pururea  «Cu Crucea-n fruntea» armatelor

 Iubit cler drept credincios!

În războiul, în care din mila lui Dumnezeu ne aflăm, Biserica îşi are, ca întotdeauna, rolul ei covîrşitor. Pe amîndouă fronturile, pe care se duce lupta – la hotarele ţării sau la vatră – Biserica trebuie să-şi împlinească acest sfînt rol prin străduinţa fără odihnire şi pînă la jertfă a Prea Cucerniciilor Voastre.

Deci, la hotare, în luptele încleştate ce se dau pentru biruinţa Crucii, pentru dezrobirea fraţilor şi a brazdei strămoşeşti, voi ţineţi mereu aprinsă în sufletele luptătorilor candela nădejdii în desăvîrşita biruinţă a dreptăţii lui Dumnezeu!

Aflîndu-vă pururea «cu Crucea-n fruntea» armatelor, înflăcăraţi pe toţi cu pilda voastră de curaj, de avînt şi de credinţă, fiind în acelaşi timp părintele la care tot luptătorul să-şi găsească înţelegerea şi mîngîierea!

Puneţi în lucrare tot harul preoţiei voastre, prefăcîndu-vă prin el în stîlpi de foc care să lumineze tuturor. Învăţaţi pe luptători ca, dispreţuind moartea cu tot sîngele rece, să se avînte împotriva duşmanului de lege şi de neam şi, sub steagul Crucii, să ducă peste tot pacea Evangheliei Domnului Hristos!

Arătaţi-le că cei ce îşi vor da astfel viaţa vor fi nu numai eroi naţionali, dar şi eroii credinţei celei adevărate, şi că prin aceasta păcatele lor vor fi iertate de bunul Dumnezeu şi sufletele lor aşezate în împărăţia cea plină de lumină neînserată!

Dar, cuvîntul meu se îndreaptă tot cu atîta stăruinţă şi către cei ce sînteţi pe frontul de la vatră.

Cinstiţi Părinţi, vă îndemn cu Apostolul Neamurilor:

«Luaţi seama la turma în care Duhul Sfînt v-a aşezat!» Nu părăsiţi din ochi nici o clipă turma ce vi s-a încredinţat spre păstorire, căci să ştiţi că în orice clipă pot intra într-însa «lupii răpitori».

Voi sînteţi ofiţerii armatei de la vatră. Fiţi pururea în mijlocul ei! Nu încetaţi a învăţa, a întări, a mîngîia, a pildui, a lupta! Ţineţi bisericile deschise şi chemaţi poporul la rugăciune, pentru ca, pe aripi nevăzute, să trimiteţi armatei de la hotare întărire sfîntă! Puneţi la inima poporului în tot mai mare lumină încredinţarea «Că cu noi este Dumnezeu!» Amintiţi-i tot mai des «că de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar se ostenesc cei ce păzesc» şi că «ajutorul nostru cel mare e la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul», că prin acest ajutor orice necaz se uşurează, orice întristare se mîngîie, orice temere se împrăştie, căci «Domnul este ajutorul meu, de cine mă voi teme; Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa».

Îngrijiţi mai de aproape ca pînă acum de toate familiile celor mobilizaţi şi faceţi aşa fel ca să nu ducă lipsă soţiile şi copiii lor. Alcătuiţi cete de ajutorarea acestor familii, cete care să le muncească ogoarele şi să le strîngă roadele. Faceţi să circule tot mai neîmpiedicat şi tot mai regulat ajutorul celor mai cu stare către cei mai lipsiţi. Ştergeţi «toată lacrima de la toată faţa», descreţiţi frunţile şi mîngîiaţi inimile cele întristate sau prea îngrijorate!

Îndemnaţi poporul la linişte, la ascultare şi la muncă! Cultivaţi încrederea în strălucita victorie a armatelor aliate şi ţineţi aprinsă flacăra iubirii de Patrie.

Urmăriţi şi descoperiţi pe vrăjmaşii Ţării, care umblă în ascuns să strecoare ştiri mincinoase, producătoare de îngrijorări şi chiar de turburări sufleteşti!

Conducînd sufleteşte armata de la fronturi sau pe cea de la vatră, dovediţi-vă preoţii lui Hristos, care mîngîie, ceartă, îndeamnă, sfinţesc şi care – oriunde s-ar afla – aduc lumină, destindere, curaj, încredere.

Conducînd sufleteşte pe poporul românesc în războiul cel sfînt al dezrobirii fraţilor şi a credinţei, voi veţi putea să vă socotiţi purerea liturghisind Domnului, şi astfel binemeritînd răsplata „slugii bune şi credincioase”, ceea ce eu n-o doresc tuturor.

Recunoscători bunului Dumnezeu, să-l rugăm pentru sănătatea Führerului Adolf Hitler

 Iubiţii mei fii sufleteşti:
cler şi norod binecredincios!

În fruntea războaielor celor drepte stă însuşi Dumnezeu. Nu vă temeţi dar de altă ceva decît de păcat şi, spuneţi duşmanilor, prin armele, prin răbdarea, prin munca şi prin credinţa voastră: «Murim mai bine în luptă cu gloria străbună, decît să fim sclavi iarăşi în vechiu-ne pămînt»; spuneţi-le şi arătaţi-le că «pentru cel ce ne iubeşte, tot ce avem noi dăm cu drag, dar cînd neamul ni-l huleşte şi duşman ne vine-n prag, mii de oşti cu el s-aducă, noi sîntem români destui, cînd de piept cu noi s-apucă, aibă-l ceru-n mila lui»; spuneţi-le că dreptatea nu poate zace-n lanţuri, că nu s-a văzut încă «cel drept părăsit de Dumnezeu sau copiii lui cerşind pîinea» că noi «ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul», dar că din pămîntul strămoşesc şi din credinţa creştinească, noi nu dăm nimica.

Îmbărbătaţi-vă în luptă şi întăriţi-vă în suferinţă, şi fiţi siguri că foarte curînd vom sărbători într-o ţară mărită, întărită şi înfrumuseţată, biruinţa cea mare. Recunoscători bunului Dumnezeu, «Care ne-a fost din veci părinte şi stăpîn», să-l rugăm pentru sănătatea Führerului Adolf Hitler şi a glorioasei sale armate, pentru sănătatea Conducătorului Ţării, Generalul ANTONESCU, suflet călit în suferinţă şi întărit în credinţa cea curată şi pentru sănătatea şi fericita domnie a Majestăţii Sale Regelui Mihai I.

Eu binecuvîntez lupta voastră, suferinţa, munca şi răbdarea voastră a tuturora. Eu îngenunchez ziua şi noaptea şi mă rog Stăpînului celui din ceruri să vă întărească braţul, să vă lumineze mintea, să vă sporească nădejdea şi puterea de răbdare, să vă împuţineze suferinţele, să vă ţină întreagă sănătatea trupească şi sufletească şi să vă înmulţească puterea. Voi fiţi vrednici de chemarea unică ce aveţi de a vă dovedi adevăraţii şi singurii stăpînitorii ai meleagurilor pe care ne-a găsit istoria, pentru că aici ne-a aşezat Dumnezeu.

Şi cu toţii, cu pace şi cu smerenie plecînd genunchile noastre, să ne rugăm Domnului zicînd:

Doamne Iisuse Hristoase – Fiul lui Dumnezeu celui viu şi Mîntuitorul sufletelor noastre, primeşte «în sfîntul şi cel mai presus de ceruri şi înţelegătorul tău jertfelnic» truda noastră, suferinţa, credinţa şi lupta noastră, pe care noi le aşezăm smeriţi la picioarele tale, ca pe o neînsemnată jertfă.

«Izbăveşte Doamne, Ţara aceasta, întru care se proslăveşte numele Tău, izbăveşte-o Doamne de foc, de sabie şi de venirea asupră-i a altor neamuri».

Întăreşte Doamne cu puterea Ta pe prea înălţatul nostru Rege Mihai I, pe Conducătorul Statului şi al armatei luptătoare şi pe vitejii noştri aliaţi, pe care i-ai ales să facă dreptate între popoare. Umbreşte-i Doamne cu harul tău la zi de război şi întăreşte vîrtutea lor.

Pomeneşte Doamne, sfînta ta sobornicească şi apostolească Biserică, cea de la margeni pînă la margenile lumii, pe care ai răscumpărat-o cu scump sîngele Tău şi curăţeşte sfintele tale altare de pîngărirea ce li s-a făcut de către cei fără de lege!

Mîntuieşte Doamne Poporul Tău şi binecuvîntează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor asupra celor protivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

Amin.

Nicodim,
Patriarhul României”