Gîndul lui Cristoiu de vineri, 3 mai 2019

Mihai Caraman – Spionul cu care ar trebui să ne mîndrim

Prin intermediul lui Ionuț Cojocaru, istoric pe care-l apreciez și ca istoric al clipei, dacă mă gîndesc la acuitatea comentariilor publicate în fiecare marți, ca invitat, pe cristoiublog.ro, Florian Banu m-a rugat să-i scriu prefața la cartea sa Mihai Caraman – un spion român în meandrele Războiului Rece, dată spre tipărire editurii Corint. Am acceptat cu plăcere, deși altele erau preocupările mele la momentul rugăminții. De la Operațiunea Zapata a CIA urma să fac un salt la Operațiunea Spargerea NATO de către spionajul românesc. Deși tot de servicii secrete era vorba, lectura manuscrisului și întocmirea unei prefețe însemnau totuși o suspendare a cercetărilor despre CIA primului an de președinție al lui Jack Kennedy. Pe lîngă interesul meu mai vechi față de Mihail Caraman, un personaj care, deși trăiește, lasă impresia că vrea să fie știut dispărut din prezent, mă îndemna la sacrificarea Operațiunii Zapata și ce știam despre Florian Banu. Și anume că e autorul unei unei lucrări de referință pentru Istoria Intelligence-lui românesc:
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), apărută la Corint în 2016.

Nu e singura carte semnată de acest istoric model atît prin minuțiozitatea documentării, cît și – dacă nu mai ales – prin refuzul de a rescrie trecutul în interesele propagandistice ale prezentului postdecembrist.
M-am referit la această carte, pentru că așa cum arată cuvîntul înainte, semnat de Mihai Răzvan Ungureanu nu numai ca istoric, dar și ca fost șef al spionajului românesc, puțini sînt istoricii noștri specialiști în serviciile secrete. De regulă de istoria serviciilor secrete românești, fie în ansamblu, fie în anumite porțiuni ale ei, s-au ocupat foști lucrători ai Intellingence, dispunînd prin profesie de cunoașterea domeniului, de mînuirea limbajului de specialitate și de perspectiva de profesionist asupra oamenilor și faptelor de pe frontul secret.

Florian Banu e istoric. Istoric specializat printre altele și în istoria serviciilor secrete românești. Gestul fostului director al SIE de a gira lucrarea devine un argument imbatabil că Florian Banu e recunoscut nu numai în „mediul nostru științific pentru calitatea cercetărilor sale, pentru acribie și seriozitate”, dar și pentru cunoașterea profesionistă a domeniului Intelligence. Cartea sa de istorie cuprinde și momentul de glorie al spionajului românesc numit Spargerea NATO de către Rețeaua Caraman. Atras de acest moment puțin cunoscut marelui public, dar mult controversat printre specialiștii în Intelligence, Florian Banu s-a apucat de lucru și grație seriozității sale în materie de documentare, cele 15 pagini din Istoria spionajului românesc au devenit ditamai cartea de aproape 300 de pagini:
Mihai Caraman – un spion român în meandrele Războiului Rece.

Lectura paginilor din istorie și cea a paginilor din carte ne dezvăluie un fapt surprinzător. Spre deosebire de Istorie, cartea beneficiază de mărturisirile lui Mihai Caraman în cadrul mai multor interviuri date autorului. Mihai Caraman a dat cuiva nu un interviu, ci mai multe! Ăsta da Breaking news. Sînt sigur că fostul spion a acceptat asta, după ce a refuzat sistematic istorici străini, pentru că Istoria l-a convins că Florian Banu e un specialist de talie în serviciile secrete românești, unul dintre puținii istorici în stare să scrie competent despre un domeniu aparte fără să fi fost lucrător al Serviciilor. Mai mult decît prefața semnată de fostul șef al SIE, gestul lui Mihai Caraman are semnificația unei consacrări a lui Florian Banu ca specialist în istoria serviciilor secrete de chiar lucrătorii și foștii lucrători ai acestor servicii.

Mihai Caraman e unul dintre cei mai mari spioni din istoria Intelligence românesc. Cu toate acestea, așa cum demonstrează Florin Banu în prefață, despre acest spion s-a scris puțin în România. Florin Banu, preocupat de a rămîne pe terenul solid, de bitum, al întreprinderii științifice, nu se aventurează într-o explicație. Eu însă, scutit de exigențele științificului, pentru că mi-am asumat rolul de Istoric al clipei, voi încerca să găsesc explicațiile. Cea mai importantă, decisivă, aș spune, trebuie căutată în condiția aparte a lui Mihai Caraman. Mihai Caraman a avut neșansa de a spiona NATO pe vremea comunismului. Se înțelege că pe vremea respectivă n-avea cum să se știe de opinia publică faptele iscălite de un iscusit Creator de rețea. După decembrie 1989, situația s-a complicat și mai mult. România a schimbat alianțele. N-a fost și nu va fi o noutate în istoria ei. În ultima sută de ani, România a schimbat de atîtea ori alianțele externe, încît te întrebi cum de nu se clatină de amețeala presupusă. Din dușmană a NATO, România a devenit aliata și protejata NATO. Cum s-a întîmplat în toate domeniile, și în Intelligence s-a purces la o rescriere a trecutului. Tot ceea ce ținea de perioada comunistă a fost rescris din perspectiva prezentului. Faptele și personajele cîntate pe vremuri au fost acum ponegrite. Trădătorii de ieri au devenit eroii de azi, iar eroii, trădători. Ion Mihai Pacepa e un trădător. Încercarea unora ca el de a-l face erou e o mizerie morală. Dacă avea remușcări, pentru c-a servit pe Ceaușești, generalul, presupus militar și deci presupus om de onoare, avea la îndemînă pistolul. Sau demisia ostentativă, prefațînd lupta plină de riscuri în România. A preferat să fie extras de americani. Unde-i eroismul? Cum însă după decembrie 1989 România și-a schimbat alianțele, trădarea lui Ioan Mihai Pacepa a devenit act de bravură împotriva regimului. Mihai Caraman a spionat NATO. A făcut-o ca ofițer de Intelligence. Are importanță în cazul unui spion pe cine spionează sau cum spionează? Altfel spus, are importanță în planul profesiei sale c-a spionat actualul aliat al României sau că a spionat bine? Blestemata rescriere a trecutului și-a spus și în cazul lui Caraman cuvîntul. Activitatea lui Mihai Caraman împotriva NATO iese de sub incidența convingerilor. Ar fi absurd să-i reproșezi unui ofițer de Intelligence din Securitatea lui Nicolae Ceaușescu că n-a refuzat să spioneze NATO pe motiv că peste decenii NATO va deveni aliatul României și cu atît mai puțin că a făcut-o în slujba comunismului. Ca și în multe alte profesii, în Intelligence contează succesul Operațiunii și nu ținta acesteia. Mihai Caraman poate fi judecat în plan politic. Aici îl putem mustra că n-a avut conștiința mersului Istoriei. De parcă milioanele de români care se duceau la serviciu și prin asta ar putea fi urecheați c-au contribuit la construirea socialismului, ar fi trebuit să stea acasă. În multe seriale din prezent se cultivă intriga plonjării în trecut a unor personaje înzestrate cu avantajul de a ști ce se va întîmpla. Au însă interdicția de a avertiza personajele întîlnite în cale asupra a ceea ce va urma. Și dacă ar fi dat nas în nas cu astfel de personaje, Mihai Caraman n-ar fi putut renunța la spionarea NATO pentru a trece la spionarea Tratatului de la Varșovia. Mihai Caraman trebuie judecat din punct de vedere profesional. Dacă ne mîndrim cu mari creații artistice fără a ne întreba cui au servit, de ce nu ne-am mîndri cu mari lovituri în domeniul Intelligence?

Situația încurcată ivită în cazul Mihai Caraman era următoarea:
Pe de o parte aveam și noi un spion de talie mondială, intrat în istoria Intelligence.
Pe de alta, spionul ăsta făcuse pagube NATO, aliatul nostru mai nou. Cum să te lauzi cu el?

Din încurcătură s-a ieșit printr-o soluție tipic românească. S-a preferat tăcerea. Victimă de prim plan: generalul Mihai Caraman. În același timp, s-a încercat micșorarea pagubei prin ipoteza că Mihai Caraman a fost practic manipulat de Serviciile secrete franțuzești sau că a acționat în numele rușilor. Vezi Doamne, în numele românilor era imposibil, deoarece noi, românii, am fost Natoiști încă de pe vremea Imperiului Otoman!

Indiferent de al cui agent a fost, Caraman trebuie judecat, cum se întîmplă cu toți spionii, după performanțele în profesie, și nu după cui au servit operațiunile sale. Dunmitru Prunariu a fost pe o navă sovietică și nu americană. Înseamnă asta că trebuie să-i contestăm performanța? Există o Istorie a serviciilor secrete din toate timpurile. Ea consemnează doar operațiunile de succes, fără arăta interes în privința folosirii rezultatelor. Florian Banu se străduiește să găsească argumente politice pentru ceea ce a făcut Caraman. El avansează ipoteza contribuției aduse de spionajul reciproc la evitarea unei conflagrații mondiale:

„Dacă unii cetăţeni occidentali au crezut că, furnizînd informaţii militare Estului, servesc cauza păcii, se poate aprecia, oare, că, în mod paradoxal, spionajul a contribuit la detensionarea relaţiilor dintre cele două blocuri politico-militare şi a împiedicat transformarea Războiului Rece într-unul fierbinte? În ce ne priveşte, considerăm că răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ. ”

Florian Banu aduce și alte argumente pentru a putea scrie despre Caraman într-o lume românească în care anticomunismul fripturist e în floare. La o adică, lucrarea de excepție a istoricului poate fi pusă la zid sub acuzația de elogiu adus unui securist care a păgubit NATO. Pe autor îl înțeleg. Așa cum am mai scris, citîndu-l pe Ignatio Ramonet, autorul interviului inestimabil cu Fidel Castro, nimic nu e mai periculos decît cenzura consensului din democrație. Mult mai grea decît cenzura din dictaturi cenzura consensului descurajează pe mulți să meargă mai departe cu descoperirea adevărului. Eu însă mai hîrșit în luptele de querilă cu anticomunismul fripturist rămîn la teza potrivit căreia în cazul lui Mihai Caraman interesează cui a folosit și cui a păgubit întreprinderea sa.

Interesează doar performanța.
Din acest punct de vedere sînt convins că Mihai Caraman merita o carte de valoarea celei scrise de Florian Banu sub titlul Mihai Caraman – un spion român în meandrele Războiului Rece.

Comentarii

19 comentarii pentru articolul „Gîndul lui Cristoiu de vineri, 3 mai 2019”

📹 Videoblitz 📹
Loading