Golda Meir, despre România de altădată…

Să fi avut zece primăveri când am auzit pentru prima oară de Golda Meir. Făptura aceasta, cu înfățișare de bunicuță cumsecade, apărea frecvent pe micul nostru ecran alb-negru, iar numele său era pomenit deseori în programele naționale de știri. Din câte puteam să pricep la vârsta aceea crudă, mi se părea că preaîncercata evreică este prietena românilor. Așa că am început s-o îndrăgesc ca pe o aducătoare de daruri, un fel de Moș Crăciun cu fustă. Habar n-aveam, de pildă, că David Ben – Gurion (mentorul ei) spusese odată că viitorul prim-ministru israelian din anii ’70 e „singurul bărbat din cabinetul meu.”[1] Oricum, venea una, două la București (sau am rămas eu cu o impresie deformată de timp?) și îi primea regulat la Tel Aviv pe reprezentanții guvernului român. Din aceleași motive, le păstrez în memorie pe alte două femei din politica mondială a acelor vremi – Indira Gandhi și Isidora Dolores Ibárruri Gómez -, ambele aflate în relații strânse cu tovarășul Nicolae Ceaușescu (cumva mă înșel iarăși?). Cu România, la urma urmei, un actor important pe scena internațională în hulita „Epocă de Aur” comunistă, nu ca acum…

Deceniile s-au scurs nemilos și amintirea celor trei eroine aproape că se ștersese, fiindcă nimic nu-i nepieritor, dimpotrivă… Numai că pe lume încă mai există cărți, un detaliu care ne salvează de la amnezia colectivă. Ei bine, Golda Meir și-a așezat pe hârtia nemuritoare memoriile, prilej să facă și o confesiune în stare să-mi mângâie sufletul strivit de mormanele de umilințe postdecembriste. S-o las însă pe autoare să-și ducă la capăt mărturisirea, zău că merită s-o citiți !

Așadar: „Multe dintre călătoriile pe care le-am făcut şi discuţiile pe care le-am purtat nu pot fi încă dezvăluite, dar despre una dintre ele cred că pot scrie totuşi astăzi. La începutul anului 1972, ministrul adjunct de externe al României a venit în vizită în Israel, aparent doar pentru a se întâlni cu oameni din Ministerul nostru de Externe. A avut însă o solicitare specială: să mă întâlnească între patru ochi, subliniind că nimeni altcineva nu trebuie să fie prezent la discuţia noastră. Am avut relaţii foarte bune cu România. Era singura țară est-europeană care nu rupsese relaţiile diplomatice cu noi după Războiul de Şase Zile şi care a refuzat în mod constant să ia parte la campania de propagandă anti-Israel a Uniunii Sovietice sau să se alăture denunțurilor blocului sovietic cu privire la «agresiunea» noastră. Am încheiat acorduri comerciale reciproc avantajoase cu românii, am făcut schimb de expoziţii de artă, de muzicieni, coruri şi trupe de teatru și a existat o oarecare imigrație din România. În 1970 îl întâlnisem (şi îmi plăcuse) pe atractivul și energicul preşedinte al României, Nicolae Ceaușescu, şi l-am admirat pentru că nu a cedat presiunilor arabe şi a reuşit să păstreze legăturile diplomatice atât cu noi, cât şi cu statele arabe. Ştiam că era nerăbdător să promoveze un acord de pace în Orientul Mijlociu şi nu am fost foarte surprinsă când adjunctul său de la Ministerul Afacerilor Externe m-a anunţat, imediat ce am rămas singuri, că de fapt venise în Israel doar pentru a-mi spune următoarele: «Am fost trimis de președintele meu, a spus el, pentru a vă informa că, atunci când a vizitat recent Egiptul, s-a întâlnit cu preşedintele Sadat şi ca urmare a întâlnirii lor preşedintele meu are un mesaj foarte important pentru dumneavoastră. Ar dori să vi-l aducă el însuşi, dar întrucât nu poate [urma să plece în China], vă sugerează să veniţi la Bucureşti. Puteţi veni fie incognito, fie, dacă preferaţi, vă vom face cu plăcere o invitaţie oficială.»

Nu am fost de acord că plecarea în China excludea automat o vizită în Israel, dar am spus că, desigur, voi merge la Bucureşti cât mai curând posibil. Nu incognito – asta nu mă atrăgea ca modalitate de călătorie pentru prim-ministrul Israelului (cu excepția cazului în care era absolut esențial) – ci imediat ce voi primi o invitaţie oficială. Invitaţia lui Ceauşescu a sosit la scurt timp după aceea, iar eu am zburat spre România.

Am petrecut paisprezece ore (în două lungi sesiuni) cu Ceaușescu, care mi-a spus că Sadat însuși i-a dat de înţeles că era gata să se întâlnească cu un israelian – poate cu mine, poate cu altcineva; întrevederea putea avea loc chiar la un nivel ceva mai jos decât cel al șefilor de stat, dar era considerată posibilă. I-am spus:
– Domnule preşedinte, aceasta este cea mai bună veste pe care am auzit-o în ultimii mulți ani – şi chiar așa a fost.

Am vorbit ore întregi despre asta, iar Ceauşescu era aproape la fel de entuziasmat ca mine. Nu exista niciun dubiu în mintea lui că transmitea un mesaj istoric şi absolut autentic. Mi-a vorbit chiar și despre detalii.
– Nu vom lucra prin ambasadori sau prin Ministerul de Externe, a spus el, nici al meu şi nici al vostru.

A sugerat ca ministrul său adjunct de externe să menţină contactul cu mine prin intermediul lui Simcha Dinitz[2], pe atunci secretarul meu politic, care venise cu mine la București.
După atâţia ani, părea că gheaţa e pe cale să se spargă. Dar n-a fost așa. Când m-am întors în Israel, am aşteptat şi am tot aşteptat – în zadar. N-a existat niciun fel de urmare. Orice i-ar fi spus Sadat lui Ceauşescu – și cu siguranţă îi spusese ceva – fusese total lipsit de sens, şi bănuiesc că motivul pentru care n-am mai auzit nimic de la Ceauşescu despre întâlnirea cu Sadat a fost că n-a putut să-mi mărturisească nici măcar mie că Sadat îl păcălise.

Pentru public şi presă – atât în Israel, cât şi în România -, fusese o vizită standard; Ceauşescu mi-a oferit un prânz, prim-ministrul[3] o cină, iar eu o altă cină. Singurul rezultat semnificativ al vizitei mele la Bucureşti – în care îmi pusesem atâtea speranțe – a fost că am putut participa la slujbele de vineri seara de la Templul Coral din București și am întâlnit multe sute de evrei români – infinit mai liberi decât fuseseră sau decât sunt evreii din Moscova, dar aproape la fel de copleşiţi de prezența mea printre ei. M-au întâmpinat cu un asemenea potop de dragoste faţă de Israel încât m-am simţit profund tulburată, iar cântece ebraice cântate mai frumos sau cu mai multă gingășie decât în acea vineri seara nu cred că am auzit vreodată. În timp ce mă îndreptam spre mașina mea, am văzut o mulțime imensă care mă aştepta în linişte deplină; 10 000 de evrei veniseră din toată România să mă vadă. M-am întors, am traversat spre ei şi le-am spus Shabbat shalom[4] și am auzit 10 000 de voci urându-mi înapoi Shabbat shalom. Pentru mine, întâlnirea aceasta a meritat mai mult decât călătoria. M-am întors cu un singur lucru tangibil (deşi nu știam asta atunci), o uriaşă piele de urs brun pe care mi-a oferit-o prim-ministrul României (vânător renumit) și pe care mai târziu le-am «împrumutat-o» copiilor de la Revivim. Au[5] adorat-o, întrucât lor nu le deştepta şi amintirile amare pe care mi le evoca mie.”

Mi se încețoșează privirea și mă copleșește dorul de țara mea de atunci, de țara noastră de atunci, furată azi de alți cotropitori. Cu complicitatea trădătorilor din interiorul fruntariilor de prisos, zeloși să ne transforme în scutlâc american și-n bază militară cu vedere spre Rusia, dușmanul dintotdeauna al valahilor…

P.S.: Întâmplarea povestită de Golda Meir nu-i singulară, dimpotrivă. Căci în aceeași perioadă, când SUA și China încercau să stabilească un contact direct, aflăm de la Henry Kissinger că, „nedorind să riște ca mesajul să nu ajungă prin intermediarii pakistanezi, Zhou Enlai a trimis în paralel un mesaj via România, dar care, dintr-un motiv niciodată aflat, a ajuns în ianuarie, la o lună după mesajul trimis via Pakistan. Ni s-a spus că şi acest mesaj fusese «văzut de preşedintele Mao şi de Lin Piao [Lin Biao]». Al doilea mesaj descria Taiwanul ca fiind principala problemă existentă între China şi Statele Unite și adăuga un element cu totul nou: de vreme ce preşedintele Nixon vizitase deja Belgradul și Bucureştiul – capitalele unor ţări comuniste -, ar fi binevenit şi la Beijing. Având în vedere ciocnirile militare din ultimul deceniu şi jumătate, era important că Taiwan era trecut ca fiind singura problemă majoră existentă între China şi Statele Unite; cu alte cuvinte, era clar că Vietnam nu era un obstacol pentru reconciliere.

Am răspuns prin canalul românesc, acceptând ideea de a trimite un emisar, dar ignorând invitaţia făcută preşedintelui. În acest stadiu timpuriu al contactelor, acceptarea unei vizite prezidenţiale părea inoportună, ca să nu mai vorbim de riscuri. Am transmis viziunea noastră asupra agendei de discuţii, formulând-o, pentru a evita orice confuzie, în mod identic cu mesajul trimis via Pakistan: Statele Unite erau pregătite să discute toate problemele care preocupau cele două părți, inclusiv problema Taiwanului.”[6] Aceasta după ce „China a ignorat abordarea directă via Paris, dar a răspuns, în cele din urmă, avansurilor făcute via România și via Pakistan”.[7] Deloc surprinzător, deoarece, „cu ocazia turului său în jurul lumii din iulie 1970, Nixon le-a spus gazdelor sale din Pakistan şi România că dorea schimburi la nivel înalt cu liderii chinezi și că puteau transmite asta la Beijing. În calitate de consilier pentru securitate naţională, i-am spus acest lucru și lui Jean Sainteny, fostul ambasador francez la Hanoi, prieten de ani de zile cu mine și care îl cunoștea pe ambasadorul chinez la Paris, Huang Zhen. Cu alte cuvinte, Casa Albă a ales un prieten nealiniat al Chinei (Pakistan), un membru al Pactului de la Varșovia cunoscut pentru aspiraţia sa către independenţă faţă de Moscova (România) şi un membru al NATO care se distingea prin dorinţa sa de a rămâne independent din punct de vedere strategic (Franţa – pornind de la ideea că Sainteny n-avea cum să nu comunice mesajul nostru guvernului francez). Beijing ne-a transmis mesaje voalate prin ambasadele sale din Oslo, Norvegia (aliat al NATO) și – în mod ciudat – Kabul, Afganistan (poate pentru că alegerea acestui loc era suficient de neașteptată încât să ne capteze atenţia). Am ignorat varianta Oslo, deoarece ambasada noastră de acolo nu dispunea de logistica necesară – iar cea din Kabul, cu atât mai puţin. În plus, nu mai voiam să purtăm dialogul tot prin intermediul ambasadelor.”[8]

Vasăzică, România comunistă intermedia reconcilierea SUA cu China, doi giganți planetari… Ce ar mai fi de zis? Nimic. Dintr-o altă perspectivă, abia acum pricep desele întâlniri dintre Nicolae Ceaușescu și președintele pakistanez Zulfikar Ali Bhutto (ulterior și premier, din 1973 și până în 1977), un lider politic care îmi devenise familiar în anii ’70 din transmisiunile televiziunii noastre din strada Pangratti.

În cele din urmă, „cel mai influent practicant al istoriei aplicate”[9], relatează despre rolul „celui mai iubit fiu al poporului” în armonizarea relațiilor sino-muscălești în anul 1973: „Ca o introducere, el (nota mea: Mao) a povestit cu un amestec de umor, dispreț și viclenie, cum și-a revizuit promisiunea de a porni o luptă ideologică de zece mii de ani împotriva sovieticilor:
MAO: Au încercat să facă pace prin (liderul comunist Nicolae) Ceaușescu al României și au încercat să ne convingă să nu continuăm lupta pe câmp ideologic.”[10]

Din nefericire, pe omul de stat care a făcut posibile astfel de întâmplări l-am împușcat mișelește în sfânta zi a Crăciunului, pe 25 decembrie 1989, „o dată din calendar a cărei infamie va dăinui mereu”[11], ca să folosesc o celebră expresie rooseveltiană. Bașca, de parcă nu era îndeajuns, l-am îngropat ca pe un criminal în serie într-un loc multă vreme necunoscut, nesocotind orice normă creștinească. Și, deși s-au scurs trei decenii și ceva, nimeni nu îndrăznește măcar să-l reabiliteze în dezbaterile publice, că la o reparare a odioasei erori judiciare nici nu cutez să sper prea curând. Mda, milostivul și blajinul popor român…

[1] Golda Meir, Viața mea (în prefața realizată de Mihai Răzvan Ungureanu)

[2] 1929-2003, om politic israelian (laburist) şi diplomat, director general al cabinetului Goldei Meir (ca prim-ministru) între 1969 şi 1973, ambasador în Statele Unite (1973-1979), președinte executiv al Organizaţiei Mondiale Sioniste şi al Agenţiei Evreieşti pentru Israel (1986-1995) (n. edit.).

[3] lon Gh. Maurer (1902-2000), avocat şi om politic comunist român, membru în Comitetul Central al PMR/PCR (1945-1974), ministru de externe (1957-1958), președinte al Consiliului de Stat (1958-1961), prim-ministru al României (1961-1974) (n. edit.).

[4] „Un Sabat în pace!” (în ebraică)

[5] Golda Meir, Viața mea

[6] Henry Kissinger, Despre China

[7] Henry Kissinger, Despre China

[8] Ibidem

[9] Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

[10] Henry Kissinger, Despre China

[11] Franklin D. Roosevelt, în alocuțiunea susținută în fața Congresului american la 8 decembrie 1941. (Discursuri care au schimbat lumea)