Hai să-i ardem un chef!

Prin bilețelul buclucaș, Mița din „D’ale Carnavalului” a lui Caragiale își cheamă iubitul. Motivul:
„Sunt singură și ambetată!”

Starea cu pricina cere un tratament. Nu unul sexual, cum am risca să credem, noi, cei de azi, consumatori de filme decoltate, ci altul: cheful. Concluzia stării de ambetare: „Hai să-i ardem un chef!” Caragiale a evitat aici referirea la sexualitate. Cum o face, de altfel, în întreaga sa operă. Cele mai îndrăznețe scene din Caragiale se limitează la simpla cochetărie. Doar noi, cei cărora ne stă capul numai la prostii, ne-am putea gîndi că Zoe se culcă cu Tipătescu. Nicăieri în piesă, Caragiale nu ne spune asta. Am putea crede, citindu-l, că relația Zoe-Tipătescu e la fel de virgină în plan sexual ca și relația Zoe-Trahanache. Scenele menite a trăda o viață erotică între cei doi sînt extrem de puține. Cea mai mare parte a timpurilor, Zoe și Tipătescu discută politică. În cazul Miței, nu e vorba însă doar de acest specific al lumii caragialiene, menit, ca și altele, a desemna superficialitatea românească. Actul sexual trimite la radicalitate. E un fapt, o acțiune. Oamenii lui Caragiale evită însă momentele de angajare deplină. Acestora ei le preferă momentele de taifas. Invitația de a chefui și nu de a face amor e și ea tipic românească. Necruțătorul satiric a intuit aici o altă trăsătură de esență a românismului: plăcerea chefului.

Aș fi crezut într-o exagerare caragialiană, dacă n-aș fi citit într-un volum dedicat lui Eugen Cristescu, șeful SSI pe vremea lui Antonescu, ceva asemănător istețului bilețel din „D’ale Carnavalului”. În timpul războiului, poliția secretă germană descoperă un grup de spioni în favoarea aliaților. Activitatea fiind surprinsă pe teritoriul românesc, ancheta cade în sarcina SSI. SSI refuză să predea nemților pe complotiști. Lucru normal, întîlnit și în alte numeroase cazuri în timpul războiului. Normal e și faptul că arestații, aflați la Secția judiciară a SSI, se bucură de un tratament binevoitor. Serviciile secrete au jucat dublu. Paznicii grupului se gîndeau, oameni fiind și ei, la viitor. Autorul cărții despre Eugen Cristescu e un admirator necondiționat al fostului șef al SSI. Ca toți autorii începători într-ale scrisului. Bunăvoința față de complotiști e unul din argumentele pentru patriotismul lui Eugen Cristescu. Și al unei așa-zise neparticipări sufletești a României alături de Germania împotriva aliaților. În strădania sa de a-l demonstra pe Eugen Cristescu antifascist de-a dreptul, autorului îi scapă un amănunt. Arestații, în frunte cu Rică Georgescu, făceau chefuri în celulă, împreună cu cei din pază. Nu cred că mai e nevoie de vreun comentariu suplimentar. Format la școala realismului socialist, ne-am fi așteptat ca Rică Georgescu și ai lui să fie torturați. Ne-am fi așteptat, de asemenea, ca marele luptător antifascist să reziste eroic. Copilăria numită realism socialist a trecut o dată cu maturitatea. Am aflat, între timp, că afaceri în genul celei Rică Georgescu au fost mai complicate în timpul războiului. Că românii au jucat dublu. Că au refuzat sistematic să-i dea nemților pe cei prinși ca spioni. Că lagărul de la Tîrgu Jiu, unde Antonescu trimitea pe mulți, era mai degrabă un spațiu protector decît un lagăr în adevăratul înțeles al cuvîntului. Dar că-n arestul SSI, un grup de spioni, în loc să fie torturați făceau chef cu paznicii, la așa ceva nu ne așteptam. Oricît de tare ne-am fi maturizat după infantilismul numit realism socialist. Dacă l-am fi citit pe Caragiale cu mai multă grijă, ne-am fi așteptat, probabil, și la așa ceva. Adică la întruchiparea celebrei expresii caragialiene: „hai să-i ardem un chef!”
Paznicii, Rică Georgescu, arestații erau, ca noi toți de altfel, români.