Hanul pustiu

Cum vii dinspre Bucureşti în viteză, furat de lărgimea unei porţiuni de şosea gîndită să fie şi aerodrom, îţi atrage privirea Hanul „La Nuci”. Îţi atrage, e un fel de a spune, deoarece înainte de a o lua spre Loviştea de Cîmpie, îţi trebuie mare atenţie. E drept, semnul îţi dă Prioritate faţă de cei de pe şoseaua dinspre Marele Oraş. Din experienţă ştii însă că nimic nu-i mai puţin sigur decît Prioritatea. Vorba bancului ăla american, sau, mă rog, englezesc, oricum anglo-saxon: Aici odihneşte John, care a avut prioritate de Dreapta! Ca să nu păţeşti şi tu ca numitul John, reduci viteza, te uiţi în dreapta şi-n stînga, laşi să treacă un nebun într-o maşină bubuitoare, plesnind de muzică şi de carburant, şi o iei cuminte spre Loviştea de Cîmpie, ale cărui blocuri din zare te fac să crezi o clipă că te apropii de Los Angeles. Dacă ai timp berechet sau, dacă te trece nevoia, o poţi lua drept înainte, tăind vitejeşte şoseaua. După ce roţile au zvîrlit în lături pietrişul neaşezat, întorci elegant volanul, cum ai văzut în filmele americane cu poliţişti plini de pistoale şi parchezi în vecinătatea treptelor. E singura maşină din pustietatea asta. Fireşte, dacă nu ţii cont de limuzina patronului, trasă mai încolo, la umbră.

În uşă, o ospătăriţă priveşte în zarea zărilor. Te gîndeşti că-şi aşteaptă bărbatul plecat în lume după de-ale gurii sau, mă rog, asemenea unui Meşter Manole cu fustă, se întreabă cînd va veni imprundenta Ana. Dacă eşti poet fără s-o ştii, nu strică să te melancolizezi. Puţin, nu mult. De cum ai intrat, pricepi că distinsa aştepta să-i pice un client. Restaurantul e absolut gol. Într-un colţ, televizorul transmite pe cont propriu, fără să-i fi cerut cineva asta, un film american de acţiune. Nu-l vezi, monitorul e îndreptat spre scaunele orchestrei, dar îţi dai seama că răufăcătorii au dat de dracu. Sunetele sunt fără echivoc. Maşina lor, care îl urmărea pe poliţistul erou ( fost pozitiv, actualmente beţiv din remuşcări de sorginte dostoievskieană, viitor pozitiv, după ce o întîlneşte pe ospătăriţa divorţată) s-a răsturnat în prăpastia din studio şi, în cîteva clipe, va exploda. Tu n-ai timp să-ţi dai seama de asta. Eşti deja la masă. Desprinzîndu-se din clarobscorul bucătăriei, se îndreaptă spre tine, legănîndu-şi şoldurile provocator, trăgîndu-şi pe faţă un zîmbet echivoc, o duduie în costum naţional. Nici nu clipeşte cînd tu îi spui, fără a o lăsa să-ţi dea lista cu Meniul, că vrei doar atît: o cafea. Alegi Expreso din înşiruirea rapidă pe care ţi-o pune la dispoziţie ospătăriţa. După ce-o dai gata, pleci însoţit pînă la uşă, ba chiar şi pînă la intrarea în Loviştea de Cîmpie, de zîmbetele triste ale ospătarilor fără clienţi.