Henric al optulea şi muierile (partea I)

Oarecând demult de tot, insula se fălea cu sute de mănăstiri care găzduiau măicuţe dintre cele mai mămoase, călugări dintre cei mai rugători şi oaspeţi de elită din tot regatul. Mănăstirile serveau ca adăpost bieţilor bolnavi şi măicuţele îi tămăduiau de feluritele boli trupeşti. Era omenie. Găseai odihnă. Multe veşti se zvoneau prin regat.

Bolnavii erau îndemnaţi să ţină oleacă de post, după tămăduire, iar cuptoarele coceau pâinea albă de elită pentru mesenii de spiţă nobilă, care se îmbuibau. Călugării ştiau rugăciunile pe de rost şi îşi respectau ascultările cu frică: prindeau peşti, vânau, fiecare ins făcea treabă de migală, eliminând fiecare osuţ din peşte ca nu cumva să se înece un musafir elitist la ospăţ, căci toată obştea de fraţi ar fi căzut sub osândă. Cam aşa se arătau acele vremuri.

De atunci, toate mănăstirile creştine au dispărut de pe insulă. Cum să fi pierit toate mănăstirile englezilor? Turci, tătari şi tot sângele tâlhăresc sturlubatic nu au ajuns să prade insula de bogăţiile ei. Cine pe pământ a cutezat să surpe toate mănăstirile cu atâta violenţă? Insuliţa tăinuie astăzi multe ruine. Unele sunt ca nişte movile de pietre, alte lăcaşuri s-au păstrat mai mult sau mai puţin integrale, dar lumânările lor s-au stins acum cinci veacuri.

Se văd căluţi păscând iarba moşiilor. Căţei dresaţi, fug după mingea stăpânului contemplativ, care îşi face plimbarea “therapy” de seară. Mulţi localnici văd ruinele zonei ca pe nişte mărturii existenţiale ale duhului primitiv care a bântuit perioada medievală de întuneric. Copiii sunt învăţăţi la şcoală: “Să pricepeţi dragilor: progesul ştiinţific a fost ca urmare a dispariţiei monahilor îndoctrinaţi! Lichidarea mănăstirilor infestate de ciumă! Doctrina lor spulberată pe veci! Aşa să scrieţi la examene!”

Henric al optulea va rămâne şi el pe veci un rege foarte controversat. A avut o domnie lungă de treizeci şi opt de ani. A săgetat prin şase căsătorii, a conceput o duzină de copii, dintre care unii sunt doar suspecţi ca fiind odoarele lui. Cum a putut el să se laude cu şase femei, de vreme ce a fost botezat catolic când era în faşă? A fost o discuţiune pe acea vreme între rege şi marele sfetnic:
“Bă auzi, vrieu să divorţez de Caterina. Cum mă sfătuieşti?” l-a întrebat regele Henric pe sfetnicul său.
“Apăi eu n-am nimnic de zâs, întreabă-l pe Papă de divorţ” a răspuns repede sfetnicul.
“Na aşe da” a reflectat regele Angliei cu optimism. Nu a pregetat mult şi rapid trimise Papei cererea lui de divorţ, implorându-l pentru o semnătură ca să se debaraseze odată de nevastă. Pe hârtie era înscrisă cauza divorţului. Scris negru pe alb: “Bă auzi, eu şed pe tron în ţara mea! Îţi poruncesc să mă binecuvântezi! Nici n-ar trebui să-ţi spun de ce mă simt atât de umilit din cauza Caterinei. Sunt iritat şi gata! Nu mă interesează poveşti din astea, “ce mi-a da Dumnezeu.” Eu vreau un fiu şi basta! Dă-mi binecuvântarea să mă debarasez odată de soţia asta!” a citit Papa Romei cu ochii holbați. Primea atâtea scrisori care-l implorau mereu acelaşi lucru: “Sfinţia voastră, auzi-mă pre mine păcătosul! Vreau să divorţez! Nu mai suport!”

Cererea se întorsese înapoi. Scris era pe coală: “Nullus tibi, mortalis!” Adică, “Nimic pentru tine, muritorule!”
Ca reacţie, regele cu foc a dat ordin să se facă o nouă biserică separatistă care să se debaraseze de Roma, astfel putând scăpa de nevastă. Henric porunci ca cel din urmă călugăr să fie vânat, prins, despuiat pe loc şi apoi să-i fie înmânat un chibrit de curaj. Cu acel chibrit, călugărul se va vădi ca fiind vârtos, ori slab de înger. Musai trebuia să-şi dea foc hainelor sale monahale ca apoi să primească o pereche de alte straie cu care să se înveşmânteze, iar apoi să se ducă în pustii oriunde ar fi voit! Unii călugări şi chiar unele mănăstiri de maici au arătat o rezistenţă aprigă şi au slobozit arme de foc. Oastea regelui a învins pe acei monahi îndoctrinaţi, cărora le-au confiscat puştile. I-au numărat şi apoi Franciscanii au fost trimişi pe front, de buni cătani ce erau. Multe maici cu duhul blândeţii au fost luate de grumaz şi judecate prea sever.
Tocmai aşa, a pierit elita monahală în Anglia.

Dar ia să va spun ce l-a întrebat sfetnicul după ce i se întorsese cererea de divorţ.
“Măria voastră, sunteţi om destoinic. Cum puteţi fi atunci atât de imbecil?” fost-a întrebat regele Angliei. “Sunteţi atât de megaloman. Vă credeţi atât de breaz, sunteţi atât de sigur că veţi reuşi să schimbaţi credinţa unui întreg regat, ca să vă moştenească un fecior? Aveţi nădejdea că fraţii scoţieni se vor lepăda de catolicism? Noi ştim de haiducii lor şi ce sfinţi păzesc acel ţinut. Cetele irlandeze nu vor fi înduplecate nici ele şi nu vor putea îmbrăţişa biserica măriei voastre. Vreţi război?” l-a cercetat sfetnicul cu cuvenită măsură.

“Îmi vreau feciorul pe tron. Asta îmi doresc” răspunse regele Henric al optulea. “Am nevoie de o femeie care să şi nască unul” a afirmat lucid.
“Vă daţi seama cât de mult va sărăci ţara în urma închiderii tuturor mănăstirilor care se numără cu sutele? Aveţi milă. Eu prevăd o răceală a sufletului care se va aşterne peste tot regatul ca pojghiţa nesimţitoare. Inimile se vor răci şi nu vor mai fi măicuţe mămoase care să aline durerile orfanilor” l-a lămurit sfetnicul, neştiind de cumplita osândă care îl aştepta. “Apropo, cum a reacţionat Papa la cererea ta de divorţ?” l-a întrebat subit.
“Pesemne nu prea bine, deşteptule” i-a răspuns regele, uitându-se serios la portretul său. “Am luat hotărârea să-i anihilez mănăstirile. Fac o biserică anglicană şi apoi îmi distrug mariajul cu Caterina” i-a confirmat cu inimă îngheţată.
“Şi ce ţi-a mai spus?” l-a cercetat sfetnicul cu curiozitate.
“A spus că motivele mele de divorţ nu pot fi apreciate nicicum de biserică şi că nu iscăleşte” a clarificat regele.

Vechiul sfetnic a fost dus fără milă la călău ziua următoare şi condus a fost de doi îngeri spre tron. Un nou sfetnic i-a luat locul. Menirea lui era să linguşească regele şi să cadă de acord în toate. Desigur, era acuma un sfetnic protestant: rezervat, aproape mut, cu o moacă care exprima puritatea conservatoare a noii ramuri.

 (va urma)