Ideea că aş putea fi laş mă scoate din minți!

N-aţi regretat niciodată alegerea făcută?

Nu. Niciodată n-am regretat lucrurile pe care le-am făcut repede, instinctiv, şi care nu mi-au lăsat cale de întoarcere. De fiecare dată cînd am hotărît să fac ceva, am făcut. Cînd am simţit că trebuie să plec de la „Evenimentul zilei“, am plecat. Mi-e greu să spun de ce. Iau decizii iraţionale. Aşa a fost şi cînd am renunţat la cariera universitară. Nu pot să spun că am regrete, pentru că pînă la urmă s-a dovedit a fi bine. Ce puteam să fac? Să scriu o carte de Socialism ştiinţific? Pînă la urmă m-am afirmat ca un bun gazetar şi ca un bun redactor-şef. La „Viaţa studenţească“ am fost coleg cu Tudor Octavian, cu Sorin Roşca Stănescu şi cu atîţia alţii. După ce a plecat Niculae Stoian, redactor-şef a fost Nicolae Dan Fruntelată. Eu am fost numit redactor-şef adjunct, iar Mihai Tatulici – secretar general de redacţie.

În 1976 am fost chemat la UTC şi mi s-a propus să fiu secretar general de redacţie la „Scînteia tineretului“, dar am refuzat. Cred că motivul refuzului meu a fost faptul că aveam pe cineva în redacţia „Vieţii studenţeşti“ de care eram îndrăgostit în secret. Cum să n-o mai văd în fiecare zi?! Oricum, ideea de a pleca de la această revistă mă înfiora. Dar, în 1980, Nicolae Dan Fruntelată a insistat să merg la „Scînteia tineretului“. Mă înspăimînta ideea de a lucra la un cotidian, pentru că mă obişnuisem cu ritmul de la un săptămînal, care îmi permitea să merg la bibliotecă să citesc, să scriu şi să cochetez cu proza. Lucram la „Istoria literaturii proletcultiste“ şi n-aveam timp de un cotidian. Dar, în final, am acceptat. Cei de la „Scînteia tineretului“ mi-au argumentat că Nicolae Dan Fruntelată mai are timp să scrie, deşi e redactor-şef la un cotidian. Replica mea ar fi trebuit să fie: „Dar Nicolae Dan Fruntelată e un poet prost“. Am avut însă un bun simţ care mă opreşte să fiu brutal. Am tăcut şi am fost făcut şah-mat. Aşadar, din cauza bunului meu simţ mi s-a schimbat destinul şi am ajuns şeful secţiei de cultură, morală şi reportaj la „Scînteia tineretului“.

Povestiţi-mi cum a fost!

Chiar în prima zi în care mi-am luat postul în primire a venit secretarul general de redacţie cu un maldăr de articole de rezervă care puteau fi publicate mai tîrziu. Aveam două şedinţe de sumar: una la 10 şi una la 16, la care se discuta şi problema acestor articole. În prima zi am avut vreo cincisprezece asemenea materiale, pe care trebuia să le supervizez şi să le scurtez. Mi-am făcut treaba şi am mai schimbat nişte titluri. Ceea ce i-a uluit pe cei de acolo, deoarece erau obişnuiţi cu un alt stil. Cei de la Cultură nu prea voiau să scurteze articolele, dar eu tăiam din ele atît cît era nevoie. Tipografii aveau chiar şi nişte expresii: „Ce se taie nu se fluieră“ şi „Doar nu-i Shakespeare să nu putem tăia din el!“ Acestea erau cele două reguli fundamentale ale presei scrise de atunci… Norocul meu că a plecat Fruntelată! El era un om foarte conştiincios, dar prea moale. Dacă rămînea ,acolo nu cred că aş fi putut să impun acest nou stil. Însă la nici o lună după ce am venit eu, el a fost promovat la „Luceafărul“.

Obsesia noastră, a adjuncților și a şefilor de secţie de la „Scînteia tineretului“, era să dăm ceva de citit oamenilor. „Dar în ziarul ăsta ce mai e de citit?“ – ne întrebam. Erau cuvîntările lui Ceauşescu, texte ideologice şi lucruri de genul ăsta… Dar în rest? Imediat după ce am venit am reuşit să impun o pagină de cultură, şi ţin minte că imediat acest lucru a fost remarcat de „Săptămîna“ lui Eugen Barbu, şi ziarul s-a mai înviorat.

Toată experienţa mea de la „Scînteia tineretului“ dovedeşte acelaşi lucru: că în viaţa mea un rol fundamental l-au avut întîmplările, hotărîrile luate peste noapte dintr-un capriciu sau dintr-o nebunie, enervările de moment. Dar toate lucrurile acestea s-au dovedit a fi bune. Atunci cînd am încercat să iau vreo hotărîre calculată, nu mi-a ieşit niciodată. Dar atunci cînd o voce interioară mi-a spus că trebuie să fac ceva anume, am făcut-o cu o convingere oarbă. De-asta multă lume spune despre mine că n-am instinctul supravieţuirii, că am doar nebunii. Am fost la Belgrad în timpul bombardamentelor, am fost în Harlem, pe jos, împreună cu Eugen Mihăescu… De fiecare dată mi-am spus că, dacă mor, asta-i piesa!

Asta înseamnă să fii jurnalist: să te duci la faţa locului, să vezi evenimentele, chiar dacă asta înseamnă să te pui în pericol!

Dar la mine sînt şi gesturi gratuite! La mine nu este numai dorinţa de a fi martor la evenimente, este şi o anume încăpăţînare. De ce să nu fac un anume lucru? De ce să nu merg în Harlem? Dacă n-aş merge ar însemna că sînt laş! Şi ideea că aş putea fi laş mă scoate din minți! Aşa se şi explică atitudinea mea de a fi mereu împotriva celor mari. Ideea că s-ar putea spune că eu aş fi făcut un gest din teamă mă scoate din sărite. Nu suport laşitatea! De ce să-mi fie teamă? Ce mi s-ar putea întîmpla? Doar să mor!

Mai fac asta şi în gazetărie. Cînd văd că toată lumea spune într-un fel, eu mă pun contra curentului.

Din spirit de frondă, nu? Nu vă place monotonia.

Păi, dacă am instaura gîndirea unică, unde am ajunge?

(Din cartea ”Dialog cu Ion Cristoiu”, semnată de Cecilia Caragea, Editura Dacia)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii pentru articolul „Ideea că aş putea fi laş mă scoate din minți!”

  • Va-ti intalnit cu A. Petrisor,pe undeva?

  • Intocmai asa sunt si eu maestre … probabil ca aceasta este si cauza pentru care dintre toti jurnalistii pe dumneavoastra v-am agreat si cu dumneavoastra m-am inteles cel mai bine – inca de cand am iceput sa lucram impreuna la ziarul “Cotidianul” din 1998!

  • Victime ale dem(ent)ocratiei si cre(s)tinismului ! Prostovani ! Batranetea (60-80 ani) , longevitatea (peste 80 ani) si nemurirea , scopul oricarei vieti , inseamna cunoastere , in politica a electoratului de antropologi , filosofi si esteticieni nu a gloatei , vezi nivelul de trai , cel mai mic din Europa de 24 de ani . Grea…politica traitori degeaba si muritori cu zile democrat- crestini !

  • AMNEZIE —se numeste amnezie atunci cand uiti ca o perioada din viata ai fost executant propagandistic , jurnalist care ai facut de multe ori pact cu ” finantare” pentru a supravietui . Nu vorbesc de ” convingeri ” ci de compromise .Va respect convingerile politice “declarate” , dar minciuna NU