Jesus Christ Superstar la Cambridge Theatre din Londra. Avem bilete la balconul unu. Adică, pe la jumătatea dealului de scaune ce stă să se prăbuşească peste scenă. Despre Jesus Christ Superstar s-au scris multe lucruri. Între timp, autorii faimoasei opere rock au ajuns bogaţi şi, probabil, trudesc din greu să-şi cheltuie în chip util şi plăcut milioanele. Deocamdată, scena e goală. De aici, de la înălţimea proiectoarelor, privesc curios scena pustie şi mă gîndesc cum să-mi schimb piciorul în aşa fel încît să nu-l lovesc în creştetul capului pe cel de pe scaunul din faţa mea. În fosă, membrii orchestrei chinuie în fel şi chip instrumentele. Spectacolul aminteşte de cel al unor derbedei de pe maidan care trag de coadă o ceată de mîţe. Pe marginile de la capetele rîndurilor, plasatoare vişinii umblă neobosite cu tăvi pline cu dulciuri. Evident, fără să se împiedice în covorul de pluş.
În fine, începe spectacolul. Dirijorul, un tinerel în blugi şi cămaşă în carouri, descheiată la gît, face plecăciunea de rigoare. Cîteva minute de uvertură, scena se întunecă, şi, deodată, printr-una din cele două găuri uriaşe, cît roata carului, din pereţii laterali, sare pe suprafaţa de scîndură, cu un microfon în mînă, Iuda. E un tînăr atletic, cu plete, pantaloni evazaţi şi o cataramă uriaşă, scînteietoare, la brîu. Întunericul de pe scenă se mai subţiază şi, pe povîrnişurile de pe margini, ca şi pe dunga peretului din spate, descopăr, surprins, corul. O ceată de băieţi şi fete, îmbrăcaţi şi încălţaţi alandala. Băieţii, cu pantofi cu talpa groasă, şi fetele, cu fusta despicată pînă la şold. Din relatările celor care ştiu englezeşte din grupul nostru înţeleg că Iuda îi aduce grave acuzaţii lui Cristos. Încep să înţeleg că între ei s-a născut o divergenţă de opinii privind tactica şi strategia politică a grupării Apostolilor, avîndu-l ca lider pe Iisus. După vehemenţa lui Iuda, înţeleg că acesta este un soi de disident, nemulţumit de politica praticată de conducerea organizaţiei, atît de nemulţumit încît – cred eu –, chiar dacă nu ştiu o boabă englezeşte, pînă la facţiune şi constituirea unui nou partid mai are doar un pas. La toate aceste critici, mai mult sau mai puţin întemeiate, Cristos răspunde evaziv. Atunci, în interesul fundamental al organizaţiei, Iuda îl dă pe mîna fariseilor (un fel de poliţişti în civil). Printre altele, Cristos are şi o complicaţie cu o tînără, Mary Magdalena. Din scenariu nu e prea clar dacă au făcut împreună ceea ce nu trebuie. Dar spectatorul înţelege uneori şi fără să i se spună pe faţă. În cîteva rînduri, Cristos se enervează, ţipă (cîntînd, fireşte) şi e gata să trîntească microfonul. Atunci intervine Mary Magdalena, care, ştiind că aparatura electronică a sălii costă bani grei, îi spune să se calmeze şi – cred eu – să-i lase dracului în pace că nu merită să te enervezi pentru atîta. În final, cînd Cristos e urcat pe cruce, în sală se revarsă un indiscutabil miros de tămîie. Afară, în îmbulzeala de la ieşiri, inşi insistenţi vînd discuri cu muzica operei.
Un comentariu pentru articolul „Iisus dă cu microfonul de podele”