După România educată și România climatizată, se prefigurează un nou Proiect de țară: Schimbarea becurilor (Ion Cristoiu)

Corespondență din Anglia | În audiență la Allah

Când m-am trezit de dimineață părea să fie o zi bună. Îmbătrânind, am învățat să uit ce m-a supărat ieri și să mă gândesc mai mult la ce mă poate face bine mâine. Dar lanțul amintirilor nu doarme, ci zornăie până când și cântatul cocoșului prinde accent Bollywoodian. După ce am trimis copilul la școală, am deschis calculatorul, să văd ce s-a mai întâmplat cât eu le-am dat viselor o noapte liberă. Când am deschis căsuța de email s-a răsturnat peste ziua mea bună lumea din dulăpiorul supraetajat al notificărilor. Toate supermarket-urile pe ale căror site-uri mă interesasem de prețuri, toate societățile de binefacere pe care le frecventasem, toate companiile la care aplicasem pentru un loc de muncă, toate ONG-urile și chiar și site-urile fin intelectuale pe la care mai trimisesem o poezie sau o poveste, toate vorbitoarele de limbă engleză și chiar și reprezentantul lui Shakespeare în tumultul contemporan, domnul website Folger, îmi transmiteau condoleanțe pentru pierderea reginei sau îmi aduceau la cunoștință durerea lor de corporație, printr-un comunicat. Mai urma să-l văd pe bunul fermier Benny, cu sapa pe umăr și basca smotocită în palma transpirată, dând un comunicat important pentru regat: pierderea reginei avea să acrească pentru o zi laptele de vacă și să umple de noroi spanacul. Încercarea de lacrimă s-ar fi potrivit ca ora exactă cu părerea lui de rău, dar grohăitul de foame al porcilor l-ar fi împins la un doliu de factură mai mult sufletească. De unde să aibă el atâtea variante ca la oraș?!

Am trimis un gând bun către fermierul iubitor de ploaie Benny și am plecat în oraș, unde aveam o întâlnire programată încă dinaintea funestului eveniment. Niciun amărât de pe drum nu purta doliu, dar de pe la ferestrele largi ale clădirilor de birouri proiectate în sticlă și oțel se distingeau crâmpeie de supraelastic de bocitoare și vestoane de dricari. Birourile fandosite au tot felul de protocoale, chiar de la angajare ți se impune să dai bine; uneori am senzația că amploaiații repetă după niște texte care le sunt suflate în urechi. De mama întâmplării, căci cine altcineva mai poate avea timp de atâtea prostii? După întâlnire m-am oprit să cumpăr niște pâine și ceva legume. La intrarea în magazinul aparținând unei companii get-beget britanice fusese instalată o măsuță rabatabilă, pe care trona o vază cu flori albe, vii, și o carte de condoleanțe. Înainte de a-și cumpăra ridichi, britanicul de rând era invitat să-și exprime, în câteva cuvinte, durerea. M-am simțit de parcă facebook-ul ar fi sărit afară din telefon și ar fi început să culeagă like-uri cu căruciorul de la supermarket. Într-un fel ar fi trebuit să mă bucur, oamenii erau astfel obligați să-și folosească propriile creiere pentru a înjgheba un mesaj public, căci ce e scris pe hârtie rămâne și poate ajunge la gazeta de perete.

După ce mi-am făcut cumpărăturile, arătând tot atâta tristețe cât îi stă bine unui cetățean izmănar, am accesat aplicația locală de taxi pentru a rezolva problema transportului până acasă. Niciuna din aplicații, pe măsură ce trecea timpul am mai făcut rost de câteva, nu reușea să găsească o mașină liberă. M-am uitat și la fețele celorlalte persoane în așteptare, speranțele li se lăsaseră pe șireturi. Mi-am adus aminte de o altă zi, în același loc, când compania de telefonie mobilă de la care cumpăram servicii mi-a tăiat semnalul. Sunasem cu câteva zile înainte să mă interesez de niște servicii suplimentare și reprezentantul de stat de vorbă al respectivei companii se gândise probabil că era timpul pentru o schimbare. Așa că m-am trezit fără semnal, fără posibilitatea de a cumpăra măcar o ciozvârstă de semnal, căci depășisem perioada în care fusesem legată de contract, și deci în imposibilitatea de a chema un taxi. În prima fază m-am interesat dacă ceilalți cetățeni prezenți aveau semnal, poate că Dumnezeu bătea cărările raiului și se împiedicase de vreun fir de internet. Celelalte persoane erau însă fericitele posesoare ale unui semnal sănătos, dar nu s-au oferit să mă ajute. Tot în fața magazinului respectiv își are sediul și un om al străzii, care de vreo 3-4 ani face conversație clienților loiali. E pierdut pe undeva între 60 și 80 de ani; l-am întrebat odată cum îl cheamă, dar s-a exprimat fără dinți și nu am înțeles mare lucru, ba mi-a fost și rușine să-l mai întreb o dată să nu carecumva să creadă că-s surdă. Așa că-i zic nea Caisă. Nea Caisă și-a părăsit păhărelul de plastic cu încasările zilei și mi-a oferit telefonul lui personal să sun pentru un taxi. Cu umilință spun că avea un model de telefon cu cel puțin 3 ani mai tânăr decât al meu. Am refuzat, după ce i-am mulțumit frumos, nu puteam să-i iau omului minutele de la gură. Am intrat înapoi în magazin și am rugat-o pe doamna de la biroul de sugestii și reclamații să mă ajute cu un telefon, a făcut-o cu o simplitate reconfortantă. Azi însă telefoanele aveau semnal, dispăruseră însă taxiurile. Brusc mi-am adus aminte că era o sfântă zi de Vineri! De la prima oră a după-amiezii până pe la vreo patru toți musulmanii au audiență la Allah. Pentru că peste 90% dintre taximetriști sunt musulmani, călătorii rămân fără vagoane. Pentru a remedia problema, dispeceratele au ajuns la o înțelegere cu iubitorii de Coran: să plece la rugăciune pe rând, nu toți odată. Timpul de așteptare s-a redus de la două ore la o oră, în caz de rugăciune împlinită chiar și la miracolul unei singure jumătăți de oră.

Am scris această istorioară ca să vă fac să înțelegeți cât de fericiți suntem noi, creștinii, că nu avem nevoie de audiență la Dumnezeu, că ne acceptă chiar și câte o rugăciune spusă pe fugă, în gând, și răspunde non-stop la orice fel de corespondență.

Până la urmă, nu am scris nimic în cartea de condoleanțe pusă la dispoziție de supermarket, am socotit că ar fi fost mai adecvat să dau drumul unei lămpițe din acelea pe care asiaticii le lansează la începutul de nou an chinezesc, ca să-i lumineze reginei drumul până la Dumnezeu. Dar tot eu mi-am dat un ghiont să-mi vin în fire, am mai citit eu povești cu astfel de lămpițe care au ținut calea la ditamai avioanele. Dacă Allah nu era la birou și Dumnezeu avea o urgență s-ar fi putut întâmpla să mai cadă o astfel de veste peste Ucraina, așa cum s-a mai întâmplat și altădată, în trecut. Așa că am zis un „ducă-se pe unde o vedea cu ochii” și mi-am văzut de treabă.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Corespondență din Anglia | În audiență la Allah”

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog