În pas alergător prin Palatul de iarnă din Pekin

Vizită la Muzeul Palatului de iarnă din Pekin. Multă, prea multă lucrătură a lemnului. A metalului, mai puțin. Acolo unde filozofii de broșuri ieftine care sînt scriitorii de turism au descoperit misterioasa nevoie de subtilitate a poporului chinez eu nu văd altceva decît o încărcătură greoaie de șerpuiri în lemn și aur, obositoare și, mai ales, plictisitoare. Mult mai plictisitoare oricum decît o suprafață netedă. Atîta bogăție fără rost și fără epic (la Versailles știam măcar ceva istorisiri despre amantele regilor) mă ostenește de moarte. Privirea lunecă peste stîlpii de lemn de cedru, peste leii de aur, peste cocostîrcii de argint. N-are de ce să se agațe. Totul e prea fin, prea minuțios, prea meșteșugit. Pînă și pavajul e artistic. Îl împart mii de figuri. Îmi imaginez pe împărații dinastiei Min umblînd tot timpul cu privirile în pămînt, ca niște mîrțoage ostenite de atîtea tăgîrțe, ca să se poată bucura estetic de locul pe care călcau. În acest aer prăfuit pe care-l dă lemnul vechi, turiștii chinezi fac gesturi de independență. Unii, curioși, se uită pe geam într-o încăpere ferecată cu un lacăt butucănos, din acelea care, la noi, spînzură de ușa magaziilor. Țin mîna streașină la ochi, cu șapca scoasă, să nu li se turtească cozorocul, și se zgîiesc înăuntru.

Călare pe gîtul unui leu de o înaltă valoare artistică, un ins într-un flanel ponosit se fotografiază țeapăn. Alți cîțiva, lungiți pe pragul dormitorului uneia din concubinele împăratului, dorm fără nici o grijă, cu servietele sub cap. O tînără fată îi cată în păr iubitului, culcat gospodărește pe genunchii ei. Arar, grupuri de turiști străini, lesne de recunoscut nu atît după îmbrăcăminte, nu atît după figuri, cît mai ales după delirul cu care fotografiază. Chinezi din Hong-Kong beau Coca-Cola și de nimeni nu le pasă. Cîțiva japonezi cară de zor instalațiile unei filmări. Nici un ghid pentru localnici, nici măcar ideea de grup, cum întîlnești prin toate muzeele lumii. Toți trec prin numeroasele clădiri ale Palatului de iarnă, se opresc la marginea gardului din sîrmă cu ochiuri, care-i desparte de un tron sau un jilț, și merg apoi mai departe, ca și cum ar fi primit sarcina de la partid să străbată neobosiți tot Palatul. N-am văzut pe nimeni notînd. N-am văzut pe nimeni întîrziind în fața unui exponat. N-am zărit, ca-n alte părți ale lumii, ghizi, paznici, supraveghetori, inscripții, sisteme de alarmă. Am impresia că poporul chinez a primit misiunea patriotică de a merge în pas alergător prin Palatul de iarnă.