În plin război Rusia – Ucraina, în Italia e publicat un roman de Vasili Grossman care face elogiul Armatei Roșii la Stalingrad

Intrînd prin librăriile din Italia, ca să caut ghiduri ale Italiei de Nord în franceză sau în engleză, treabă zadarnică, evident, am descoperit, în locurile dedicate noutăților, o carte semnată de Vasili Grossman, Stalingrado. Apărută anul acesta (aprilie 2022, în plin Război Rusia – Ucraina) la editura Adelphi, colecția Biblioteca Adelphi 731, cartea are trecut pe copertă numele lui Grossman ca fiind Vasilij Grossman, deasupra unei fotografii înfățișînd un soldat al Armatei Roșii agitînd de la balconul unei clădiri din Stalingrad un drapel roșu.

Cel puțin printre români sînt doctor în materie de Vasili Grossman, acest mare scriitor, de talia lui Tolstoi, care a făcut războiul ca ziarist de front în linia întîi, trimițînd aproape zilnic ziarului Krasnaia Zvezda (Steaua Roșie), cotidianul Armatei Roșii, pentru Stalin mai important decît Pravda ( corespondențele lui Grossman, de mare succes pe front, pentru că erau scrise de la fața locului și nu din birouri, erau citite în șpalt de Stalin), reportaje din infernul de la Stalingrad. Nu țin minte ca el să fi scris vreo carte de reportaje despre Stalingrad. Din italiană nu-mi pot da seama, din simpla răsfoire a cărții, despre ce e vorba. Presupun, întîlnind-o pînă și la librăria de pe aeroportul din Bergamo, că un editor rus a strîns într-un volum corespondențele publicate de Grossman în Krasnaia Zvezda.
Stalingrado ar fi astfel traducerea în italiană a cărții din Rusia.

De cum am ajuns acasă, la București, m-am apucat de investigat.
Corespondențele lui Grossman au fost publicate în 2018, în spaniolă, la Galaxia Gutenberg, S.L. sub titlul Stalingrado. Cronicas desde el frente de batalla (Stalingrad: Cronicile din prima linie a bătăliei). Textul de prezentare a cărții sună astfel:

„Puține bătălii au fost la fel de decisive pentru istoria omenirii ca bătălia de la Stalingrad. Și puțini au avut un martor de primă linie de calitatea umană și literară a lui Vasily Grossman. Autorul romanului de neuitat Viață și destin a fost un corespondent de război cu armata sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial și nimeni ca el nu a reușit să surprindă ceea ce s-a întîmplat în timpul bătăliei de la Stalingrad. Textele care compun acest volum, extrase din cartea Anii de război, narează experiența autorului său în fața Stalingradului, de la sosirea grosului trupelor sovietice în oraș în primele zile ale lunii septembrie 1942 pînă în decembrie 1942, cînd bătălia începe să se miște clar din partea sovietică.

Citite astăzi, la 75 de ani de la sfîrșitul bătăliei, cronicile lui Vasily Grossman arată ce poate face numai marea literatură:
Cum istoria, dincolo de figuri și cronologia evenimentelor, este întruchipată în mii de destine individuale, de oameni concreți, soldați și civili, femei și bărbați, tineri și bătrîni, și astfel ne permite să înțelegem intimitatea ființei umane în fața celor mai extreme experiențe.”

Cartea din librăriile italiene purtînd titlul Stalingrado are 883 de pagini. Cea apărută în Spania are doar 138. E vorba, așadar, de o carte diferită de culegerile de reportaje trimis de Vasili Grossman din prima linie a frontului. Nu știu însă ca Grossman să fi scris un roman despre Stalingrad.

De pe Amazon.it nu-mi pot da seama despre ce carte e vorba. Textul de prezentare e următorul:

„Cînd Piotr Vavilov, într-o zi din 1942, a văzut-o pe tînăra postăriță traversînd drumul cu o bucată de hîrtie în mînă, îndreptatîndu-se direct spre casa lui, a simțit o apăsare în inimă. Știa că armata îi cheamă pe rezerviști. La 29 aprilie, la Salzburg, în cea de-a unsprezecea întîlnire a lor, Hitler și Mussolini au stabilit:
Lovitura care trebuie să fie aplicată Rusiei trebuie să fie «imensă, extraordinară și definitivă».

Vavilov privește deja cu regret la izba și la viața sa, deși foarte grea, și cu neliniște la separarea de soția și copiii săi: «nu a simțit cu mintea sau cu gîndul, ci cu ochii, pielea și oasele, toată puterea malefică a unui vîrtej crud care nu-i păsa deloc de el, de ceea ce el iubea și dorea. El a încercat oroarea pe care o bucată de lemn trebuie să o simtă atunci cînd dintr-o dată înțelege că nu alunecă de-a lungul unor maluri mai mult sau mai puțin înalte și împădurite din propria voință, ci pentru că este împins de forța impetuoasă și de neoprit a apei». Este fluviul Istoriei, care este pe cale să inunde și să copleșească totul și pe toată lumea: Pe el, Vavilov, familia sa și familia Șapoșnikov, – strînsă într-un apartament din Stalingrad pentru ceea ce ar putea fi «ultima lor întîlnire» –, și alte personaje de neuitat ale acestui roman fără margini, unde puteți respira aerul marilor epopei…. Și dacă Grossman a fost numit «Tolstoi al Uniunii Sovietice», acum putem adăuga în cele din urmă că «Stalingrad», împreună cu Viață și destin, este al său «Război și pace».”

După o întreagă aventură detectivistică îmi dau seama că prin Staligrado din librăriile italiene se înțelege romanul Pentru o cauză dreaptă, publicat de Vasili Grossman în 1954, tradus la noi 1957. Romanul e socotit în Occident ca fiind primul volum dintr-o operă care cuprinde ca un volum doi celebrul Viață și destin. Sub acest semn Pentru o cauză dreaptă a fost publicat în Occident sub titlul Stalingrad, în 2018 și 2019, cu prilejul Bătăliei de la Stalingrad.

Varianta italiană a apărut însă în aprilie 2022. În plin Război ruso- ucrainean și, evident, în plină rusofobie occidentală. Chiar dacă a fost scris de Vasili Grossman, un preferat al presei occidentale , care s-a străduit să-l înlocuiască astfel pe Soljenițîn, prea slavofil, totuși Stalingrad, apărut inițial sub titlul Pentru o cauză dreaptă, în 1954, rămîne cartea unui scriitor rus. Compararea ei cu legendara Război și pace adîncește caracterul rusesc. Război și pace rămîne cartea unui rus credincios tezei că Rusia nu e Rusia, ci Măreața Rusie. Cum de a apărut în aprilie 2002 în Italia un roman despre eroismul soldatului rus, fie acest eroism manifestat în lupta cu Hitlerismul? Am vrut să văd ce s-a scris în presa italiană despre această apariție. Am rămas mai mult decît surprins că primirea a fost călduroasă. Iată cum sună cîteva titluri:

„«Stalingrado» di Vasilij Grossman: in prima linea tra i demoni del Novecento («Stalingrad» de Vasili Grossman: în prima linie printre demonii anilor 1900)” (La Republicca); „Stalingrado’ di Vasilij Grossman e il paradosso dei due avversari figli della stessa madre (Stalingrad de Vasili Grossman și paradoxul celor doi fii adversari din aceeași mamă”. (Ilfattoquotidiano.it); „Il gorgo crudele della storia: «Stalingrado» di Vasilij Grossman” (Vîrtejul crud al istoriei: Stalingrad de Vasili Grossman) (CriticaLetteraria); „Vita e destino di un capolavoro / Stalingrado di Vasilij Grossman” (Viața și destinul unei capodopere / Stalingrad de Vasili Grossman (doppoziero.com); „Scelti per voi. Stalingrado di Vasilij Grossman.” (Ales pentru voi. Stalingrad de Vasili Grossman) (maremosso. lafeltrinelli.it); „Nella Stalingrado di Grossman troviamo l’orrore di ogni guerra” (În Stalingradul lui Vasilii Grossman găsim ororile fiecărui război (vvenire.it); Grossman, attualità della guerra (Nazione Indiana).

Referirile la Războiul din Ucraina nu lipsesc. Sînt însă complexe, subtile, păstrate în hotarele criticii literare. Iată cîteva exemple:

„Nu lipsesc momentele de emoție pură și simplă, foarte actuale în lumina evenimentelor care bulversează Ucraina în aceste zile. Scena în care educatorul unui orfelinat vorbește despre copiii aflați sub protecția ei, care au cele mai disparate origini, nu poate să nu ne facă să reflectăm: «Printre altele, războiul m-a adus aici o jumătate internațională. Înainte de a avea doar ruși, acum vin la mine din Ucraina și Belarus, am țigani și moldoveni, îi am din toate mediile, pe scurt. Și eu unul sunt uimit de cum se înțeleg, cum se simt toți la fel. Dacă se întîmplă să se certe, este pentru că sunt copii. Se luptă cînd joacă fotbal, dar la fel și adulții. Și sunt foarte apropiați: ruși, ucraineni, armeni, belaruși – sunt o familie…»” (Roberta Frigeni, Scelti per voi, Stalingrado di Vasilij Grossman, maremosso. lafeltrinelli.it).

„Volvograd: așa a redenumit Nikita Hrușciov Stalingradul, în omagiu adus rîului în ale cărui ape curge sînge rusesc. Cu mulți ani în urmă, pe treptele lui Mamajev Kurgan, statuia gigantică simbolizînd victoria sovietică împotriva naziștilor, am întîlnit privirea lui Ivan, plecînd în Cecenia. Mi-am imaginat că ar putea fi un obiector de conștiință, un pacifist radical, incapabil să-i omoare pe civilii ascunși în Groznyj și, prin urmare, gata să înfrunte celula închisorii pentru a nu renunța la idealurile sale. Dacă întîmplător, în aceste zile dramatice, s-ar întîmpla să văd fantoma acelui tînăr recrut, de data aceasta în drum spre Kiev, în același loc, aș gîndi același lucru.

Dar astăzi nu mai trebuie să mă îmbarc, așa cum am făcut atunci, pe vechiul Tupolev 134 pentru a mă întoarce în orașul distrus și reconstruit, unde Secera și Ciocanul au bătut în cuie svastica pentru totdeauna. Îmi era suficient să citesc Stalingrad de Vasilij Semenovic Grossman, publicat în 1954 sub titlul, nedorit de autor, Pentru o cauză dreaptă. O carte a cărei traducere italiană, tocmai finalizată de Claudia Zanghetti pentru Adelphi, o așteptam de mult, chiar dacă versiunile în engleză și franceză existau deja.” (Eraldo Affinati, „Stalingrado” di Vasilij Grossman: in prima linea tra i demoni del Novecento, La Repubblica)

„Din cele aproape nouă sute de pagini din care este compusă Stalingrad de Vasili Grossman (Adelphi, paginile 884, euro 28), ceea ce poate cel mai mult impresionează și lovește în inimă ca un pumn este sentimentul de actualitate ireală, dar evidentă a acestui puternic cadru istoric. Citim despre asediul Stalingradului, cea mai flagrantă și mortală înfrîngere a axei germano-italiene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; o tragedie a războiului îndepărtată în timp, dar al cărei miros arid de moarte, precum și consecința fără sens a dezlănțuitului, durabilului și nesfîrșitului conflict, coincid cu senzațiile contemporane de astăzi: actuale într-un manieră întunecată și incontestabilă. Bătălia furioasă dezlănțuită împotriva orașului Stalingrad, acel asediu care în mintea lui Hitler și Mussolini ar fi trebuit să fie „imens, teribil și definitiv” și unde au găsit, în schimb, o rezistență extraordinară a locuitorilor ruși, victorioși în respingerea invadatorilor, formulate și poziționate diferit, ne amintește într-un mod dramatic de ororile războiului la care de săptămîni întregi am asistat cufundați în navigarea pe net pe computerele noastre, în ziarele citirea și știrile vizionate. Aici, datorită prozei grandioasei a scriitorului Grossman (tradusă într-o limbă italiană fluidă și deosebit de exactă de către traducătoarea Claudia Zonghetti, deja o interpretă prețioasă a celeilalte capodopere a lui Grossman, Viațaăși destin, Adelphi 2008) cunoaștem războiul nu prin imagini, ci mai degrabă citind un roman, un mare roman. Cu toate acestea, angoasa și durerea consternată pe care paginile sale o depun în noi sunt, în mod paradoxal și fără îndoială, apropiate de acele emoții angoase care timp de săptămîni întregi ne-au cuprins percepțiile: ale noastre de astăzi, despre viețile noastre, ale cetățenilor Occidentului în primăvara anului 2022 al secolului XXI.”( Lisa Ginzburg, Grossman, attualità della guerra, Nazione Indiana)

Și, totuși, Războiul din Ucraina și-a spus cuvîntul în conținutul acestor cronici. Nici una dintre ele nu se referă la unul dintre cele mai cumplite drame din viața lui Vasili Grossman, transpusă literar în Viață și destin:
După eliberarea Kievului, Grossman merge în orașul natal, Berdichev, din Ucraina. Aici el descoperă că maică-sa (evreică) se numărase printre cei 35 de mii de evrei și de prizonieri ruși exterminați de fasciștii nemți și fasciștii ucraineni. Constatarea că ucrainenii fuseseră parteneri ai nemților la un masacru antisemit de asemenea proporții a adîncit lovitura sufletească primită de Vasili Grossman care și-a reproșat toată viața că nu și-a adus mama la Moscova înainte de intrarea nemților în Berdichev.

Toate biografiile lui Grossman apărute în presa occidentală cuprind acest important fapt de viață.
Normal era să-l reamintească și cronicile italiene la Stalingrado.
Mai ales că Vasili Grossman e scriitor evreu din Ucraina care a scris, evident, în limba rusă.
Cum să îndrăznească însă un publicist italian să reamintească adevărul că în multe locuri ucrainenii au fost mai răi cu evreii și cu rușii decît nemții?