În țara aceasta, după ce au fost distruse toate, ne-au luat și bucuria unui meci de fotbal

În timp ce lumea este fascinată de niște simple fumigene venite dinspre oceanul Atlantic cu privire la afacerile tânărului H. Biden, e bine să ne aplecăm și spre alte domenii ale acestei țări. Eu oricum pariez pe Biden, că va câștiga președinția. Pierd, asta este. Aceste bâlbe cu privire la așa zise dezvăluiri care nu au în spate nimic concret, au același efect ca povestea președintelui Băsescu cu acel copil pleznit peste față. Acum Biden este victima care va fi salvată, în opinia mea de la ghilotină, de cetățenii americani prin vot. E bine că totuși își ține cumpătul și nu o zice și el ca replică pe Twitter lui Trump, pe aia cu „pe-a mă-tii”. Și România este în extaz că a apărut și ea ca subiect într-un ziar serios. Ce bine era dacă apăream cu un scriitor sau cu un sportiv.

În plan intern, continuă lupta cetățeanului cu statul și lupta cetățeanului cu alt cetățean care are alte opinii. Se continuă și obositoarea isterie a măștii care este dictatură și botniță și deloc expresia supremă a libertăți de a avea grijă față de cel apropiat. Nu de frica coronavirusului, ci de gripă ,TBC sau altele. Armata în alb este obosită cum era și cea care păzea zidurile asediate ale Constantinopolului. Se numește burn out, dar bineînțeles că este o manipulare și ei de fapt implementează cipuri celor bolnavi, fac experiențe și petrec. Cam acesta este tabloul completat de cei care învârt halucinant cifrele infectărilor, care nu răspund la nici o întrebare, care nu fac autopsii și care adâncesc această criminală stare de incertitudine. Toate au se pare un sens pentru că vin alegerile generale, care vor așeza pe tronul guvernării pentru patru ani o anumită forță politică. Maestrul Cristoiu face apel mereu la memoria istorică. Hmm, te apucă râsul pentru că nimeni nu este interesat și nu are consilieri în acest domeniu. Și eu fac la fel. De fiecare dată am găsit câte o nerozie în evul mediu care se repetă acum. Știți teoria mea care spune că suntem în plin război mondial. Această guvernare care se dorește a fi una care modernizează țara va fi una de război. Încă o dată, soarta, viața, istoria le va trage un pumn în cap celor care guvernează până în 2024. Atunci poate să fie și un cal candidat la o funcție că va câștiga detașat. Nu este un război clasic și în caz că îl câștigi ești pe cai mari să pozezi în De Gaulle. Suntem în plin război biologic și economic, pe care toată omenirea îl va pierde. Contează dimensiunea daunelor și atât. Concluzia este că dacă aș fi cetățean american aș vota cu Biden și în problema internă mă situez undeva la mijloc între cele două tabere.

Știu că, din nou, m-am întins ca un aluat, dar dincolo de aceste necazuri vreau să vorbesc puțin despre un alt subiect. E vorba de veșnica dorință a României de a ajunge la un campionat European sau Mondial de fotbal. Să o luăm cu începutul înainte de toate. În România socialistă existau cluburi de fotbal în toată țara. Pe lângă acestea, în jurul fabricilor se închega o echipă care de regula juca în eșaloanele doi și trei, interne. Acolo antrenorii români găseau viitoare talente. Cluburile mari erau și ele susținute de diverse instituții mari cum era Ministerul de Interne , al Apărării sau CFR. Grație unor antrenori profesioniști România a avut, începând cu Mexic 1970, un lot fabulos. Adamache, Debrovscki, Lucescu, Dumitrache, Nunweiller, Dinu și alții au făcut o figură foarte bună prin jocul prestat. Vreau să vorbesc acum strict de echipa națională, pentru că acei jucători nu aveau mașini luxoase, nu beneficiau de salarii colosale ca acum sau de sume obținute în urma unor transferuri interne și cu toate astea când îmbrăcau tricoul Naționalei erau mândri de asta și dădeau totul în teren. O altă educație și mentalitate. Sărim peste câțiva ani și vorbim de o alta naționala cu Andone, Cîrțu, Balaci, Lung, Ștefănescu, Ungureanu, Bölöni, Negrilă, Rednic și alții care au reușit să califice România la campionatul European din 1984 din Franța. Apoi, România ajunge, prin echipa de club Steaua București, să câștige Cupa Campionilor Europeni și în anii ce au urmat să ajungă foarte sus în această competiție. În jurul acestui succes s-a creat și echipa națională a țării noastre. O generație de aur care a câștigat cel mai râvnit trofeu la cluburi și care, prin jucătorii propuși la Națională, au reușit să deschidă seria unor participări de excepție la campionate europene și mondiale. Imediat vine ca încununare a efortului depus, Campionatul Mondial din Italia, 1990. Eram copil și țin minte cum străzile erau pustii când jucau ai noștri. În opinia mea, acel campionat a avut și ceva aparte. Căzuse Cortina de Fier, era începutul anilor 90 cu alt suflu în sport, în muzică. Cel mai frumos imn al unui turneu final îl declar cel din 1990, Copa del Mondo.  Interpretarea este al lui Edoardo Bennato și Gianna Nannini, iar melodia se cheamă „Notti Magiche”. Îmi aduc aminte cum Lăcătuș a spulberat o glorie mondială a portarilor, pe Dasayev. Lung, genial în poartă, regretatul Klien, Rednic, Sabău, Balint cu golul care ne-a făcut să plângem cu Argentina, cu Mateuț și Timofte. Însă, pe 25.06.1990, un penalty blestemat împotriva Irlandei ne-a făcut să nu mergem mai departe în sferturi .

Dragi cititori, a urmat apoi un vis care a devenit realitate. Calificările pentru campionatul mondial din SUA din 1994. Au fost meciuri grele, dar cea mai mare emoție trăită de români a fost într-o seară de toamnă rece de la Cardiff, pe 17 noiembrie 1993. În minutul 32 o incursiune spre centrul careului advers al căpitanului Hagi care șutează puternic aduce primul gol echipei naționale. Apoi, în repriza secundă, vine egalarea în urma unei bâlbâieli a apărării noastre prin numărul 8, Saunders. La fix un minut după ce România este egalată, Țara Galilor primește pomană un penalty pe care îl ratează. În minutul 82 însă miracolul se petrece. O posesie excepțională a lui Ilie Dumitrescu urmată de un avânt în terenul advers, câteva driblinguri și apoi o pasă genială pe partea dreaptă la Răducioiu care înscrie pentru 2 la 1 în favoarea țării noastre.

Dacă echipele de club românești au avut o generație de aur în 1986 prin Steaua era timpul ca și Naționala să aibă o generație care să strălucească. Și odată cu această superbă și muncită calificare am ajuns în SUA. Lotul României avea în componență valori de necontestat pe continentul European unde se juca și se joacă cel mai bun fotbal. Prunea, Stelea, Prodan, Popescu, Gâlcă, Munteanu, Selymeș, Dumitrescu, Petrescu, Hagi, Răducioiu, Lupescu, Belodedici, Panduru, Mihali, Moldovan și toți ceilalți din lot au reușit să scoată lumea în stradă de bucurie. Prin performanțele de la acest campionat mondial și trecând apoi prin alte turnee finale din 1996, 1998 și 2000, echipa națională își câștigase locul bine meritat în elita fotbalului mondial. Aveam și noi o bucurie. Ce avem astăzi?

Nu vă este rușine puțin unde ați adus acest sport? Ați ajuns să nu vă mai calificați de 20 de ani la un turneu mondial, iar la cele europene, la care ați mai ajuns întâmplător, ați făcut cea mai jalnică figură. Aveți condiții pe care înaintașii voștri nu le-au avut. Aveți averi mari, case, mașini, bijuterii, dar le aveți degeaba. Ba unele averi, pentru că anumite administrații locale dau bani unor fotbaliști de mâna a treia din buget, le aveți din banii noștri. Am ajuns să vă plătim cafeluța , băutura, femeile și incapacitatea de a înfrânge echipe ca Islanda sau Norvegia pe care în trecut le zdrobeam încă de la pauză. Aveți baze sportive și tot felul de aparaturi cu tehnologie nouă. Voi, cei de la federație care sunteți întruchiparea neputinței și a incompetenței nu aveți de gând să demisionați? În afara unei sclipiri a naționalei de tineret anul trecut, în rest sunteți râsul lumii întregi.

O să fiu întrebat ce m-a apucat să amintesc despre fotbal. Păi dacă am căzut incredibil și am ajuns în urna a treia valorică, cum să nu tragem un uriaș semnal de alarmă. Acest sport este condus de mediocrii care au în plan probabil doar anumite transferuri și atât. O țară de dimensiunea României și cu infrastructura uriașă, lăsată dinadins să se prăbușească, trebuia să aibă măcar următorul plan pe termen mediu. Cinci jucători români, aproape meci de meci în echipele situate după locul zece în Bundesliga, Premiere League, Ligue 1, La Liga și Serie A. Apoi, încă cinci jucători titulari în ligile secunde ale campionatelor menționate, dar situate în primele 10 locuri. Și încă cinci titulari de drept în primele cinci echipe din campionatele din Est. La acești 15 jucători completai lotul Naționalei cu jucători interni. Aceasta este prima țintă pe care trebuie să o aibă Federația de Fotbal a României și apoi, în zece ani, având această bază vei avea jucători la echipe uriașe și de ce nu un căpitan ca Popescu la Barcelona. Noi vorbim de ani de zile și nu se face nimic. Echipa de fotbal a României o să rateze și Campionatul din 2022 din Qatar. Bănuiesc că aceeași conducere neghioabă se va afla la cârmele fotbalului românesc mediocru și după acest eșec. În țara aceasta, după ce au fost distruse toate, ne-au luat și bucuria unui meci de fotbal.