Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie

 „Îngheață și apucă”

„Freeze and seize” este numele uneia dintre directivele imaginate de Comisia von der Leyen, pe urmele gândirii disperate de pe malurile Potomacului. Acesta se traduce literal prin „Îngheață și apucă”. Transpunerea în termeni juridici este „Indisponibilizează și confiscă”. Avem de a face cu un nou exemplu de inițiativă care, în numele respectului pentru „ordinea internațională bazată pe reguli”, îi aduce chiar pe cei care au adoptat regulile în situația de a le încălca. Mai mult încă, este o altă măsură care produce fix rezultatele opuse celor dorite. Vorba lui Ion Creangă: „curat meșteșug de tâmpenie”.  

Oligarhii buni și oligarhii răi

Esența directivei este ca bunurile rusești depozitate în statele membre ale UE să fie mai întâi „înghețate”, adică indisponibilizate de către depozitarul lor, pentru ca apoi să fie confiscate de autoritățile statului unde aceste bunuri se găsesc, pentru ca din valorificarea lor să fie colectate fonduri de transferat Ucrainei cu titlul de reparații pentru pagubele cauzate de „războiul barbar, neprovocat și ilegal declanșat de Putin” (aceasta este formula sacramentală pe care oricine se referă la respectivul război trebuie să o folosească spre a dovedi că nu este un „putinist” irecuperabil).

Confiscarea bunurilor aparținând statului rus și cetățenilor săi, depozitate în statele Occidentului colectiv, în condițiile în care aceste state nu se află în mod oficial în război cu Rusia, un tratat internațional referitor la reparațiile eventual datorate de ruși nu s-a încheiat și nu există nici o hotărâre judecătorească de natură a permite o astfel de acțiune, este exemplul perfect al unei măsuri cu două izvoare: beția unui triumf imaginar și disperarea unui dezastru iminent.  

Directiva – imaginată de Comisia von der Leyen se înțelege că vizează nu numai bunurile având ca proprietar statul, ci și pe cele ale căror proprietari sunt persoane private de naționalitate / cetățenie rusă. Așa numiții „oligarhi” ruși. Patrimoniul acestora, evident, este distinct de patrimoniul statului ținut responsabil de către adversarii lui (nu de către vreo instanță neutră și obiectivă) pentru daunele provocate de război. În lipsa unei probe apte a atesta o situație diferită aceste persoane nu sunt asociate la decizia politică.

Atunci care ar putea fi criteriul confiscării? Sprijinul material dat războiului prin plata impozitelor? Producția de bunuri necesare purtării războiului? Susținerea morală a războiului prin declarații publice pro-ruse sau, mai ales, prin lipsa unor declarații de condamnare a „criminalului Putin”?

Dacă revenim la „oligarhi” – termen lipsit de o definiție legală precisă de natură a permite identificarea lor mai presus de orice dubiu rezonabil – înseamnă că, urmând „criteriile” înainte amintite, se va face distincție între „oligarhii răi”, ale căror averi vor fi confiscate, și „oligarhii buni”, care își vor păstra averea, probabil, în schimbul unor declarații de înfierare mânioasă a regimului putinian. Absurdul atinge cote maxime.

Dreptul războiului împotriva drepturilor omului

A indisponibiliza (îngheța) înseamnă să interzici proprietarului deponent exercitarea dreptului său de a dispune de proprietatea sa. A confisca (apuca) înseamnă să îi iei dreptul însuși, să „pui mâna” pe el, să faci ca acel drept să se stingă. Vorbim, deci, de drepturi de proprietate opozabile erga omens (în România, ne amintim, a fost o adevărată revoluție menită a duce la modificarea Constituției în așa fel încât să se consacre constituțional sacralitatea proprietății) și de obligația contractuală a depozitarului (în primul rând băncile, dar nu numai) față de deponent (să evocăm revolta încă nestinsă a românilor față de refuzul abuziv al Rusiei bolșevice și al urmașilor ei de a restitui tezaurul depozitat la Moscova în timpul Primului Război Mondial).  

Pentru a confisca tezaurul României, URSS a invocat ostilitatea Regatului român față de tânărul stat sovietic, precum și argumente de natură ideologică. Toată lumea a condamnat această atitudine. Inclusiv Adunarea parlamentară a Consiliului Europei adoptând în 1995 o moțiune inițiată de mine. De ce ar urma UE sau SUA modelul de comportament sovietic? Cum ar putea România transpune în legislația ei, potrivit obligațiilor asumate în cadrul UE, o directivă care o pune în situația de a comite față de Rusia abuzul reproșat de ea Rusiei, precum și de a încălca dispozițiile propriei ei Constituții? În acest context nu ar fi lipsit de interes să reamintim ce spune legea fundamentală a statului român. Iată: art. 44.2. – Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.” (deci chiar dacă titularul dreptului este un odios oligarh rus putinist); art. 44.3 – „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.”; art. 44.4 – „Sunt interzise … orice… măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.”; art. 44.8 – „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”

Ce frumos! Și câte zbateri au fost pentru a se adopta aceste texte! Și cât ne-a criticat Europa pentru că inițial nu le aveam! Ele sunt subsumate paragrafului intitulat „dreptul de proprietate privată”, care face parte din capitolul II – Drepturile și libertățile fundamentale. Or, chiar potrivit Tratatului Uniunii Europene, când este vorba despre drepturile fundamentale, în concursul dintre dreptul UE și dreptul național primează totdeauna dispoziția care consacră standardul cel mai înalt. Măcar acest principiu ar fi de invocat dacă am uita pentru o clipă că în concursul între dreptul UE și dispozițiile constituțiilor naționale oricum totdeauna au prioritate cele din urmă. Cum să transpui în legislația națională română a directivă inspirată de gândirea genială a Ursulei von der Leyen (sic!) care contravine dintr-o lovitură și Constituției României și dreptului UE?!

Confiscare sau tâlhărie?

Desigur, altfel ar sta lucrurile dacă ar exista o decizie judecătorească care, constatând săvârșirea de către oligarhul rău în cauză a unor fapte pedepsite de legea penală, să dispună recuperarea prejudiciului astfel provocat, prin confiscarea unei părți corespunzătoare a averii răufăcătorului. Care este, însă, fapta și care legătura dintre ea și distrugerile provocate Ucrainei de război?

Câtă vreme un drept penal european nu există, ar urma ca în cadrul fiecărui stat instanțele naționale să judece asemenea situații potrivit normelor lor naționale. Din câte știu, în Occidentul euro-atlantic, nici unul dintre sistemele naționale de drept nu a adoptat formula răspunderii penale fără vinovăție și mai ales a vinovăției prin cetățenie / naționalitate.  Problema se pune la fel pe terenul răspunderii civile delictuale. Prejudiciul Ucrainei ar putea fi evaluat. Mai departe nu avem nimic. În ce ar consta fapta ilicită a pârâtului? Dar intenția sa? Dar legătura cauzală între faptă și prejudiciu? Rusia a pornit operațiunea sa militară în Ucraina, amorsând războiul, pe când oligarhul cel rău împreună cu oligarhul cel bun petreceau la Monte Carlo sau la Las Vegas fără a ști nici ceea ce s-a decis la Kremlin, nici de ce s-a decis, nici ce efecte concrete a avut decizia. Vorba unui proverb turcesc: „avem o potcoavă; ne mai trebuie încă trei și un cal, după care putem porni la drum”. Prin urmare confiscarea ar avea loc prin forță în afara oricăror norme legale și principii de drept. Dar asta este definiția tâlhăriei. Tâlhărie!!!??? Da. Cum altfel să îi spui?! Așa cum zicea un personaj dintr-o scenetă comică de acum câteva decenii: „Nu am, găsit altă rimă.”  Așadar, dacă Occidentul colectiv, din care și România face parte, are niște socoteli de încheiat cu Rusia, pe ce temei pot fi confiscate averile unor persoane private, cărora li se aplică eticheta nedefinită legal de „oligarhi” și al căror statut personal este distinct de cel al statului rus?  Un străvechi principiu de drept spune că nimeni nu poate fi ținut responsabil pentru fapta altuia, cu excepția răspunderii civile a proprietarului pentru „fapta” bunului aflat în grija sa, cea a părinților pentru fapta copiilor și a angajatorului pentru fapta angajatului. Or, oligarhii, oricum i-am descrie, nu sunt nici proprietarii statului rus și nici copiii sau angajații acestuia. Cum poate fi stabilită o legătură juridică între ei și Rusia de natură a-i face responsabili pentru intervenția militară a celei din urmă. Să fie oare împrejurarea că își vor fi îndeplinit anumite îndatoririi cetățenești, precum plata impozitelor?

Cetățenii nu răspund pentru deciziile statului

Tribunalul de la Nuremberg, ca și cel de la Tokyo au stabilit că nu pot fi trași la răspundere cetățenii pentru războiul de agresiune al statului sau pentru crimele de război pe care ei nu le-au comis personal sau la comiterea cărora nu au fost în mod efectiv complici. Acele tribunale au fost ghidate de concepția americană asupra justiției. A schimba această practică și a face popoare întregi responsabile sub aspect juridic pentru politicile conducătorilor lor este o nebunie de natură a bulversa liniștea lumii, în ordinea ei inclusiv mentală. Va trebui, deci, ca un tribunal să stabilească fapte concrete de susținere a războiului Rusiei de către oligarhii cărora ar urma să li se confiște bunurile. Așa s-a ajuns la condamnarea unor mari industriași germani care au folosit munca forțată în fabricile lor pentru a aproviziona cu cele necesare armata germană în ultimul război mondial. Prin aceasta ei au fost complici la comiterea unor crime împotriva umanității.

Există indicii privind fapte similare comise în contextul actualului război din Ucraina? A produce și vinde arme, nu este (încă) o crimă. O știm din SUA. Cu atât mai puțin a produce haine sau mâncare.

Să exprimi ocazional simpatii față de un lider politic autoritar sau față de actele de agresiune ale unui anumit stat nu este frumos. Este de-a dreptul imoral. Nu tot ce este imoral este, însă, și ilegal. Ca să nu mai spunem că nu este și penal.

Desigur, quid leges sine moribus? Ce este legea în afara moralei? Dar și quid mores sine legibus? Ce este morala în afara legii? Dreptul este o morală minimă. Delictul de opinie nu a fost încă inclus în sfera dreptului. Și nici nu va trebui inclus, atât timp cât mai dorim să trăim liberi într-un regim democratic. Opiniile adverse ne fac adesea libertatea mizerabilă. Fără ele libertatea ar fi imposibilă.

Nimic nu se câștigă mai greu și nu se pierde mai ușor ca încrederea

Primul efect produs doar de simpla preconizare a unei asemenea confiscări disperate cu parfum de tâlhărie va fi sărăcirea oligarhilor ruși. Ceea ce va furniza o imensă plăcere lui Vladimir Putin (care îi acuză pe oligarhi pentru subminarea puterii monolitice a statului rus). Chiar și „oligarhii prietenoși” cu regimul putinist sunt inamici ereditari ai capitalismului de stat și democrației suverane ruse de azi. Numiții oligarhi vor fi astfel împinși cu toții în tabăra național-putinistă, iar Rusiei i se va oferi generos o excelentă bază morală și logică pentru a proceda la măsuri similare, în virtutea principiului reciprocității. Luate la țintă vor fi inclusiv activele „oligarhilor buni” domiciliate pe teritoriul rus, în condițiile în care aceștia, pentru a-și salva depozitele din străinătate se vor alătura (fie și numai din vârful buzelor) cauzei ucrainene. Cu atât mai mult Rusia se va simți îndreptățită să procedeze la fel cu activele amplasate de companiile occidentale pe teritoriul rusesc. Și acestea nu sunt puține, căci nu puțini au fost oligarhii (mai elegant numiți „magnați” sau „investitori”) occidentali veniți la pradă în „Estul sălbatec” după decesul URSS. În fine Kremlinului i se oferă prilejul de a se răfui cu ei, după ce timp de decenii a fost obligat să îi menajeze. În condițiile în care deja SUA și-a exprimat hotărârea de a aplica sancțiuni (eventual tot confiscări) celor care nu vor susține politica sa „pro-ucraineană”, ne putem aștepta, de asemenea, ca orice terț (stat sau persoană privată), indiferent de intențiile și/sau simpatiile sale politice, să își repatrieze, din motive de siguranță, proprietățile depozitate în spațiul euro-atlantic, dând economiei Occidentului colectiv o lovitură cumplită. Până să plece din Rusia, capitalurile vor pleca din SUA și UE. Ne plasăm aici în zona încrederii care se câștigă greu și se pierde repede. Într-un viitor dificil de anticipat, cine și-ar mai depune banii în băncile unor state care pot proceda fără nici un control judiciar sau cu un control judiciar politizat la confiscarea lor pe criterii geo-politice?

SUA și UE au avertizat economiile emergente din estul și centrul Europei, imediat după trecerea acestora de la economia de comandă la economia de piață, în anii 1990, că fără o justiție imparțială investitorii străini și capitalurile lor nu vor veni sau, dacă vor veni nu vor rămâne. Acum, pentru a împăca tâlhăria numită „îngheață și apucă” cu ipocrizia „statului de drept”, ele lasă să se întrevadă posibilitatea unor procese judiciare cu sentințe dirijate politic. Cine, nu doar investitorii ruși, își va mai plasa capitalurile pe asemenea piețe?!

Principiul acțiunii și reacțiunii în zodia dreptului forței

Întrucât SUA și UE, așa cum am arătat, și-au declarat hotărârea de a aplica un sistem sancționatoriu, identic celui aplicat Rusiei, inclusiv terților (state sau agenți economici privați) care nu îi respectă deciziile sancționatorii în raporturile lor cu Rusia (măsură lipsită de orice bază legală în dreptul internațional, exprimând doar primatul dreptului forței asupra forței dreptului), sunt de așteptat reacții prudențiale și din partea unor persoane aflate în prezent în afara conflictului. China, ca să luăm doar exemplul acesteia, care deține un volum imens de creanțe americane, trebuie să se fi gândit deja la posibilitatea ca SUA, inclusiv sub impulsul marilor sale dificultăți economice interne actuale și al cheltuielilor pentru finanțarea războiului din Ucraina, după ce și-a susținut bunăstarea pe credit chinezesc (și nu numai, evident), să căute un pretext ideologic sau geo-politic pentru a-i „confisca” datoria americană, respectiv dreptul la valorificarea ziselor creanțe. În atare scop, dacă altfel nu va fi cu putință, s-ar putea apela și la un război motivat de împrejurarea că „Taiwanul este în pericol”, că în „China există arme de distrugere în masă”, că „virușii chinezi amenință sănătatea lumii”, că „musulmanii uiguri sunt persecutați” sau că… „Xi Jinping nu poartă bască”. Ce va face Beijingul sub imperiul unor asemenea amenințări? Va inunda piața de valori cu respectivele creanțe în încercarea de a scăpa de ele, ceea ce va face ca valoarea lor comercială să scadă, în timp ce creditul american se va scumpi, iar presiunea noilor creditori asupra economiei americane va crește. Turbulențele astfel generate în sistemul financiar american, de care este legat și cel european, nu vor putea lăsa indiferenți pe agenții economici privați americani și europeni. De aceea nu este exclus ca aceștia din urmă înșiși să saboteze indirect confiscarea menționată, provocând, la rândul lor, pe principiul „cui pe cui se scoate”, șocuri economice de natură a destabiliza factorii politici promotori ai unor asemenea măsuri disperate.

Confiscarea fără drept, ca act de război

În afara confiscării bunurilor aparținând unor persoane private, se pune și problema confiscării bunurilor statului rus, ceea ce aduce în discuție și raporturile juridice dintre state.
Da, Germaniei i s-au confiscat bunuri la finele celor două războaie mondiale din secolul XX. Faptul că „reparațiile” impuse învinșilor din primul război mondial au condus la izbucnirea celui de al doilea, deja pune la îndoială înțelepciunea unor asemenea abordări. Trecând peste aceasta, este de reținut că atunci confiscările s-au bazat pe dispozițiile unor tratate internaționale la care chiar și învinsul era parte.

Orice confiscare de active ale unui stat de către alt stat, în lipsa unui instrument juridic de drept internațional public, are valoarea unui act de război. Războiul nu caută reguli (cu excepția regulilor care alcătuiesc dreptul umanitar). Forța este singura sa regulă, iar el este expresia forței. Numai un tratat de pace, care pune capăt războiului și readuce statele participante în sfera dreptului, poate conferi temei legal confiscării, respectiv prăzii de război.

Acum nu poate fi invocat un asemenea tratat. Iar dacă sau când el s-ar încheia, ce temei vor avea SUA și UE să îi fie parte atât timp cât au refuzat (cel puțin în declarațiile oficiale) să fie parte la război? Pacea se încheie între beligeranți. Cine amenință cu confiscarea admite beligeranța. Este NATO gata de beligeranță efectivă cu Rusia? Dar UE? Există în tratatele constitutive ale UE vreun articol care să permită intrarea într-un război ca persoană juridică distinctă de cea a statelor membre?  

Iată câteva întrebări la care deocamdată nu primim răspuns. Tot ceea ce putem spune este înrădăcinat în înțelepciunea populară: „Greu la deal cu boii mici!” (Mici și la propriu și la figurat.) Un specific al regimurilor dictatoriale, cu inevitabilul lor centralism birocratic și narcisismul lor militant, este acela că autoritățile lor, refuzând să accepte realitatea eșecurilor, țin să poată afișa totdeauna adoptarea unor măsuri inepte exclusiv din teama de a nu face nimic ori de a face … ceea ce trebuie. Or, niciodată nu este mai greu să iei decizii corecte decât atunci când decizi exclusiv din teama de a nu decide sau din teama față de ceea ce este cu adevărat just, fezabil și durabil.

Dimpotrivă, democrațiile se caracterizează tocmai prin capacitatea de autocontrol și autocorecție. Cu alte cuvinte, ele pot să își corecteze deciziile cu promptitudine și fără violență, în funcție de rezultatul confruntării acestora cu realitatea. Se află aici și consecința adoptării principiului supremației legii, a faptului că într-o democrație însăși legea este cea care guvernează, iar nu voința arbitrară a puterii (politice) ridicată la rang de lege.

Pornind de la aceste constatări, împrejurarea că în prezent democrațiile naționale și transnaționale ale Occidentului colectiv euro-atlantic adoptă decizii recurgând la metodele decizionale ale dictaturilor ne șochează. Cum se explică asta? Nu cumva, fără știrea noastră, ele s-au transformat în dictaturi?! Și atunci, în războiul democrațiilor cu autocrațiile, declanșat de SUA, cine sunt democrații și cine dictatorii?


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „ „Îngheață și apucă””

  • „Tribunalul de la Nuremberg, ca și cel de la Tokyo au stabilit că nu pot fi trași la răspundere cetățenii pentru războiul de agresiune al statului sau pentru crimele de război pe care ei nu le-au comis personal sau la comiterea cărora nu au fost în mod efectiv complici. Acele tribunale au fost ghidate de concepția americană asupra justiției. A schimba această practică și a face popoare întregi responsabile sub aspect juridic pentru politicile conducătorilor lor este o nebunie de natură a bulversa liniștea lumii, în ordinea ei inclusiv mentală.”
    Ce parere aveti de „Procesul Marii Tradari Nationale ” in lumina celor afirmate , cu atat mai mult cu cat Romania nu a declansat un razboi de agresiune , agresiunea fiind declansata de ultimatumul URSS din iun 1940 ?

  • Excelenta analiza ! Democratia in UE (ca si UE insasi), dar si in lume, pare sa se apropie de sfarsitul sau. Fiecare pasare pe limba ei piere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *