Întâmplări românești din Albion

Realitatea a dovedit că nici chiar românii care trăiesc în Occident nu sunt inspirați de visul unei Românii fericite

„Vreau un alt asistent social, pe care să-l pot înțelege când vorbește engleza. Nu te vreau pe tine”, mi-a spus cu un amestec de umor, hotărâre și iritare. Mă străduiam de vreo jumătate de oră să port o conversație pentru o evaluare-anchetă socială cu un adolescent în vârstă de 16 ani. Până să-mi fi spus, pe nepusă masă, ce gândea despre mine, am stat ca pe ace și parcă vorbeam unui perete o engleză caznită, de baltă. Sinceritatea lui fără menajamente și luminițele din ochi – de Mefisto – m-au făcut să fiu mai agilă. Nu aveam exercițiul limbii engleze colocviale, eram neobișnuită cu accentul aspru, de East Anglia și nu aveam nici busolă în relaționarea cu adolescenții britanici. El nu avea chef să-mi povestească despre viața și problemele lui, întrucât îl enervam: nu vorbeam bine limba, eram un asistent social străin, care venise doar de o lună în Anglia. De ce să fi avut încredere în mine?! Englez după mamă și afro-caraibean după tată, ajunsese la casa de copii doar de câteva săptămâni, deoarece mama lui, cu încă un copil mic, nu-i mai putea face față. Tatăl nu era pe scenă.

I-am răspuns, cât am putut de lejer și frumos – nu mă simțeam deloc ofensată – că o să discut despre asta cu managerul meu. Eu nu pot hotărî singură dacă voi rămâne sau nu asistentul lui social. Deci, până atunci, l-aș ruga să continuăm conversația, să fac și eu ancheta asta socială. Ce nu i-am spus era faptul că amândoi doream să scăpăm cât mai repede de acel chin… Nu s-a opus, nu s-a ridicat de pe scaun să plece. M-a recompensat chiar cu un zâmbet sec. Straniu, s-a spart gheața. Din una în alta, l-am întrebat ce își dorește mai mult, ce anume i-ar putea schimba situația în bine. Ce anume l-ar face fericit?! (oh, fericirea, acel concept-cuvânt folosit la tot pasul, era la mare rang în Anglia; eu nu puteam pricepe pe atunci, de ce și cum îi puteam face pe atâția oameni, fericiți).
„O MOTORETĂ”, mi-a zis.
„De ce motoretă? Ce ai face dacă ai avea o motoretă?”, l-am întrebat. Tânărul a enumerat motivele.

Simțeam că am prins norocul de-un picior. Câte probleme s-ar putea rezolva, și pentru el, și pentru mine, cu această motoretă. Deja mă gândeam cum să-i prezint șefei mele proiectul Motoreta, ca să-mi aprobe cererea de finanțare. Doream să rămân asistentul social al acestui tânăr, din mai multe motive: un eșec, un prim eșec, mi-ar fi luat din încrederea în mine și chiar ar fi putut amenința evaluarea finală, de la sfârșitul perioadei de probă. Acel tânăr era singurul meu caz. De o lună, doar cu el lucram, sisific. Unii colegi începuseră să se uite chiorâș la mine, supărați că eu o duc așa de bine. Dar șefa mea știa că , dacă mi-ar fi pus mai multe în cârcă la acel moment, m-aș fi prăbușit. De ce a vrut, și și-a dat toată silința (în limitele procedurilor organizației și ale codului deontologiei profesionale) să mă ajute să pot trece de perioada de probă, rămâne una din acele întrebări fără răspuns. În afară de un grup restrâns de manageri de la vârful organizației, care ne și intervievaseră (începutul anilor 2000) și care ne-au vrut, nimeni altcineva nu a crezut atunci în noi, în reușita acestei investiții (eram totuși o investiție pentru ei). Ce rezistență puteau avea acești tineri, veniți dintr-o altă parte a lumii, care nici nu era încă în Uniunea Europeană? Iar dacă un grup restrâns a crezut în noi la început, asta s-a datorat în primul rând lui Bruce. Ne-a dat un Brand de România, care a făcut cinste țării noastre, nu numai nouă. Când am aterizat în ograda lor, nu au fost pregătiți pentru noi și nici nu au avut vreun reper, vreun criteriu de comparație. Cu cine seamănă ăștia, de unde să îi luăm? Poate că au intuit în mine potențial și au recunoscut acele valori esențiale (universale) necesare unui bun asistent social. Poate că șefa văzuse în mine ceva ce ai lor, rodați și uzați, pierduseră: un curaj, o sinceritate profesională și pasiune. Sau poate nu a vrut să-mi frângă inima – îmi purtam inima pe mânecă, pe atunci – știind cât de mult îmi doream să reușesc.

Mi-am prezentat planul Motoreta: dacă ar avea motoretă, tânărul nostru s-ar duce pe motoretă la Colegiu, nu ar mai chiuli, și-ar continua studiul pentru meseria de mecanic auto. Ar fi atât de fericit!!! mult mai calm și poate mama lui l-ar primi din nou acasă. S-ar putea înțelege mai bine și nu ar mai ajunge înapoi la casa de copii. Am transmis și doleanțele care nu îmi făceau cinste – cum că își dorea un asistent social englez, pentru că nu-mi înțelegea engleza – și am pasat mingea în terenul șefei. Ea mi-a citit și planul ocult, anume acela de a câștiga încrederea și aprecierea adolescentului și nu în ultimul rând, dorința de a obține contract de muncă permanent. A fost convinsă de argumentele mele și a aprobat, ca situație excepțională, care nu se va mai repeta, mi-a spus. „Nu avem bani de cumpărat alte motorete”. Urma să cer în scris consimțământul mamei adolescentului și o semnătură. Reușita a fost deplină. Tânărul s-a întors acasă și a frecventat cursul de mecanic auto. Nu mi-a mai făcut nicio problemă. Îmi înțelegea acum și engleza și puteam întreține împreună, la modul sincer, câte o conversație scurtă. Poate se lăuda cu mine la prietenii lui: ce asistent social are el – bun sau fraier. I-a luat motoretă.

Honesty is the best policy (onestitatea este cea mai bună politică), îi auzeam pe unii și pe alții vorbind. Erau băștinași, oameni importanți în organizație. Ca politică, onestitatea avea și un scop, o utilitate de care nu beneficia doar persoana în cauză, ci și o comunitate mai largă, care, prin acea onestitate își putea proteja reputația. Nu însemna că nu se făceau și greșeli, sau că nu era permis să mai și greșești uneori, dar nu susținut și nu major. Mărturisindu-ți lipsurile profesionale, sau micile greșeli, dădeai dovadă de responsabilitate și de dorința de a învăța, de a-ți umple golurile. Șefii, supervizorii aveau rolul de a te îndruma și sprijini în demersul progresului tău, fără a te ține de mână. Dacă simțeau că poți zbura și că nu zbori doar pe unde te taie capul, beneficiai de libertate profesională. Ți se lua totuși pulsul practicii profesionale la supervizările de care nu scăpa nimeni în instituție. Ceilalți trebuiau să fie micro-managed. A nu se confunda acea politică a onestității cu sinceritatea viscerală a omului care se comportă așa cum simte și cum îi vine (dacă ai avut o noapte proastă sau te-ai certat cu nevasta nu te descarci pe subalterni, pe cei cu mai puțină putere, sau pe beneficiarii de servicii- omul de la ghișeu, de la tarabă). După perioada de probă, unii dintre români nu au primit recomandări favorabile. Asta însemna întoarcerea în țară. E semnificativ faptul că nu li se spusese până atunci, de la obraz, că nu fac treabă bună. Trăiau cu impresia că totul e bine. Oare?! Sau poate încă nu știam noi să citim mesajele subliminale. Unii au cerut explicații post-mortem și li s-au dat. Era vorba mai ales de acele soft skills de relaționare, comunicare și prezentare (you do not look happy); primele impresii ale capacității noastre de integrare pe termen lung, atât în societatea englezească, cât și în cultura organizațională. Dar prietenul Bruce a fost lângă români, la bine și la greu. Imediat i-a sunat pe Lideri. Nu știu ce le-o fi spus și cum le-o fi spus, cert este că li s-a prelungit perioada de probă. În multe privințe, Bruce era mai mult român decât englez. My bloody, brilliant Romanians, se lăuda în stânga și-n dreapta. A fost sprijinul nostru ferm până ce am obținut cu toții contracte permanente. Dar instinctul englezilor a funcționat perfect cel puțin în cazul a doi dintre români, care au suferit enorm prin procesul de integrare de succes. Nu a meritat suferința. Urmările ei au secat rezervoarele sufletului, cum nu s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi supus atunci deciziei bazate pe instinct, a șefilor englezi.

Lozinca și politica fericirii, cu care a intrat partidul U.S.R. în campania electorală pentru prezidențiale, e de sorginte Occidentală. Românii nu sunt pregătiți pentru asta. Realitatea a dovedit că nici chiar românii care trăiesc în Occident nu sunt inspirați de visul unei Românii fericite, în care trăiesc și muncesc oameni pentru fericirea lor și a confraților. Aș remarca faptul că în Anglia, nu fericirea este vehiculată în campanii, ci cu totul alt concept: cel de wellbeing, care s-ar traduce cu stare de bine, nu bunăstare (welfare). Această Valoare nu este asumată doar de un partid. Toți și-o asumă. Campaniile electorale prezintă viziunea și pașii (legislație, măsuri economice, justiție socială, etc.) pe care le-ar implementa partidele, pentru realizarea wellbeing-ului, dacă ar ajunge la putere. De ce nu-i atrage pe români o politică a stării de bine? Nu a normalității, pentru ca există și normalizarea/normalitatea răului. Suntem noi prea obișnuiți cu suferința, umilințele și umilirea, încât le chemăm?