Întâmplări românești din Albion

Ce-a fost pentru mine „relocation package”

I have come to meet Keith. Sunt Monica Simion, din grupul celor cinci asistenți sociali români.” „Aveți programare? Vă așteaptă Keith? Știe că ați venit?” „Nu m-am programat, dar cred că Keith va vrea să mă cunoască. Am comunicat regulat prin email în ultimele două luni, după interviu. Can you tell her please, that I have come to see her?”„Dar Keith este bărbat”, mi-a răspuns tânărul de la recepție, cu o privire aproape speriată, uitându-se în ochii colegei lui, ca pentru a obține o confirmare suplimentară. „Cum este bărbat? Eu știam că este femeie”, am spus, cu un braț rezemat convingător pe masa de la recepție, cu trupul lipit de ghișeu, simțind provocarea. Încercam să pătrund prin chipurile lor stupefiate și serioase, fără umbră de zeflemea sau lipsă de respect. Mă simțeam aproape înșelată și mă gândeam cum e posibil ca Keith, fără a fi femeie, să poată scrie asemenea mesaje grijulii, neautoritare, aproape cald-materne? De unde această capacitate de conectare emoțională feminin la feminin, fără nicio sforțare sau artificiu, prin simple cuvinte de încurajare, apreciere și sfaturi de pregătire înaintea plecării. Un șef bărbat din România nu m-ar fi scos din stimată doamnă și și-ar fi arătat ascendentul, o formă de putere, chiar dacă protocolar apreciativă și respectuoasă. Și nu s-ar fi semnat ‘Keith’. Tocmai prin această coborâre de pe piedestal, renunțare la formalități și abandonarea oricărei puteri ostentative mă cucerise Keith (femeia) și mă convinsese că nu este bărbat. E adevărat că numele Keith mi-a ridicat câteva semne de întrebare. Era un nume necunoscut, pe care nu-l mai auzisem. Dar m-am gândit că poate e înrudit cu numele Kate, doar că mai dulce. Oricum, habar nu aveam cum se pronunță numele Keith. Și nici nu am fost suficient de curioasă ca să verific. Cum nu aveam computer sau laptop acasă, nici telefon mobil, iar accesarea internetului pentru informații era pentru mine o aventură mai mare decât plecarea în Occident ca asistent social, mi-a fost mult mai ușor să fac un exercițiu de imaginație, pornind de la conținutul și undele lirice ale textului.

Tânărul de la recepție mă trezi din reverie, cu o informație despre statutul înalt pe care îl ocupa Keith în ierarhia organizației. „Este manager senior, nu vă poate primi fără programare, fiind extrem de ocupat”. Picasem în capcana întinsă de propria mea imaginație și simțeam un fel de dinte împotriva managerului superior Keith. Venisem la recepție ca să îmi fac o primă prietenă englezoaică, iar acum Keith îmi provoca o dezamăgire, prin faptul că era de sex masculin, dar și prin răceala, inaccesibilitatea profesională, tipică omului foarte ocupat. Îmi dispăruse orice dorință de a-l cunoaște pe Keith. Tânărul de la recepție mă pofti respectuos, fără umbră de ironie sau bătaie de joc, să iau loc pe un fotoliu, poziționat aproape de ușa de la intrare și mă întrebă dacă doresc un ceai. Acesta a fost semnalul de alarmă, decisiv. Nu aveam cultura ceaiului. Beam ceai doar la răceală și gripă, uneori ceai de mușețel pe post de calmant, sau ceaiuri de plante sălbatice, la o poveste cu bunicii. Să mi se ofere ceai în acea situație și aproape de ușa de la intrare, a fost pentru mine un semn că cei de la recepție consideră că am unele probleme și că aveam mare nevoie de un calmant. Mi s-a schimbat automat abordarea: prin piele străluci brusc aura profesional-responsabilă. „Vă mulțumesc, dar nu e nevoie, nu vă mai rețin. Trebuie să mă întorc la birou. Îl voi contacta pe Keith, prin email.” Niciodată, și sper că nici el, a fost gândul din subterană. Spre ușurarea mea, Keith nu m-a mai contactat. M-a pasat secretarei, o femeie între două vârste, energică, profesionistă, total loială șefului, cu simțul umorului dezvoltat, prietenoasă sau tăioasă cu ceilalți, după cum cereau interesele, sarcinile trasate de șeful pe care îl reprezenta. După câțiva ani mi-a trecut prin cap că poate nu Keith a scris mesajele, ci această secretară. Managerii seniori, cu numeroase treburi pe cap, permit secretarelor în care au totală încredere, să le acceseze mesajele. Adică deleagă anumite responsabilități. După ce am făcut cunoștință, secretara ne-a spus că vom primi ‘relocation package’, mai precis, o sumă fixă pe care o primeau cei care veneau de prin părți îndepărtate ale Angliei sau ale lumii. Acei bani erau pentru a ne cumpăra lucruri necesare în casă. Totul trebuia decontat cu chitanțe, până la ultimul penny. Această sumă te lega de angajator pe o durată de trei ani. Puteai pleca, erai liber să-ți faci bagajele în intervalul de trei ani, dar trebuia să returnezi integral suma. Ce se putea cumpăra din acei bani? Nu orice ți-ai fi dorit. Doar anumite obiecte uzuale, de strict necesar. Ce era necesar și ce era lux, hotăra angajatorul, nu angajatul. Televizorul era considerat obiect de lux; kettle (fierbător) și toaster (aparat de prăjit pâine) erau considerate obiecte necesare. Pentru mine nu însemnau nimic. Tot în ibric sau în oală am borhotit ceaiurile, iar pâinea îmi plăcea s-o prăjesc în furculiță, pe flacără sau pe o plită. Mi-am cumpărat kettle și toaster mai mult sub presiunea secretarei și ca să fac impresie bună. Secretara nu ar fi văzut cu ochi buni refuzul acestor obiecte, intrate în patrimoniul național britanic. Toți românii am cerut insistent televizor. Era obiectul de care aveam nevoie la fel de mult ca de un pat sau aragaz. Degeaba am prezentat toate argumentele logice și raționale, cum că ni s-ar îmbunătăți limba engleză și am înțelege realitățile sociale și politice mai rapid și mai bine cu un televizor în casă. Și ar avea și rol terapeutic sticla magică și colorată, în care am fi citit și ghicit din vârful patului și cu un pahar de vin roșu în mână (nu am spus asta). Senzoriali, imaginativi și conceptuali, aveam nevoie de televizor și ne-am supărat puțin pentru că nu ni s-a dat voie să ne luăm sticlă din banii guvernului local. Lista cu obiecte necesare nu a fost schimbată, de parcă ar fi fost scrisă de însuși primul ministru. Kettle și toaster nu au dus-o bine la mine în casă. Ignorați și nefolosiți decât la ocazii speciale, când le ștergeam de praf în cinstea musafirilor, au avut o viață nefericită cu mine. Poate atitudinea mea de respingere față de aceste obiecte s-a datorat și faptului că le-am cumpărat fără pic de dorință.

Mulți englezi m-au întrebat dacă realitatea pe care am găsit-o s-a potrivit așteptărilor mele. Răspunsul meu a fost: nu am avut nicio așteptare când am venit și nici nu mi-am construit așteptări odată ce am ajuns. Am întâmpinat realitatea (inclusiv șocul cultural) ca pe o experiență fascinantă. A-ți păstra și dezvolta plasticitatea este esențial, fie că rămâi acasă, dar mai ales dacă te duci să lucrezi în străinătate și te stabilești acolo. Cu cât ești mai rigid în răspunsurile tale la noua realitate, cu atât te izbești mai tare de un zid. Dar integrarea nu înseamnă renunțarea la a fi tu însuți. Cine este însă acel Eu? Efectul pe care îl au asupra ta întâmplările vieții, într-un anumit spațiu cultural, sau răspunsul tău, mediat de plasticitate, la succesiunea și simultaneitatea întâmplărilor vieții? Gândirea care vrea să planifice și să programeze viața, de pe poziții dictatoriale (eu știu, tu nu știi), poate ajunge ușor la limita disperării existențiale. Cu câteva săptămâni înainte de a pleca în Anglia, m-am dus să îmi iau rămas bun de la o vecină de bloc. O unguroaică măritată cu un român, mai tânără ca mine. O adevărată gospodină, curățică foc, de la care puteai împrumuta ouă, făină sau un ac și ață, dacă rămâneai în pană. Unguroaica avea de toate. „Ce mai gătești azi?” era conversația ei ritualică. Nu mică mi-a fost uimirea, să descopăr ce gândire emancipată avea. „Nu te duce cu copilul. Lasă-l acasă, la bunici. Doar cu soțul o să-ți fie mai ușor. Puteți munci mai mult, nu aveți griji cu copilul. În doi ani strângeți suficienți bani ca să vă întoarceți acasă. Îți iei mașină, casă. Cu copilul nu poți strânge atâția bani. Trebuie să stați mai mult, să munciți mai mult.” I-am răspuns că nu aș putea face asta. Mi-ar fi grija tot la copil și nu mi-ar fi bine. Unguroaica m-a privit cu condescendență, aproape cu milă. În ochii ei, deja eșuasem. Așa gândea unguroaica gospodină, mamă și ea.

România bate recordul la copii lăsați la vatră, de părinți plecați la muncă în străinătate. Ca să facă bani cât mai mulți, într-un timp planificat, prestabilit. A-ți abandona copiii rudelor, pentru a pleca la muncă în străinătate, e văzut ca un fapt de curaj, aproape eroic. Un răspuns la disperarea existențială, ar spune mulți. De fapt, e expresia ultimă a separării formelor de fond (cuvintele, sentimentele de faptă și datorie). Ei bine, bunicii englezi nu ar permite așa ceva. Nu ar prelua responsabilitățile și nici nu ar accepta banii, investițiile, în schimbul suferinței și singurătății copiilor. Și asta nu doar dintr-un egoism sănătos.

Mă întorc din nou la așteptări. Modus operandi pentru emigrarea legală, corectă și cea infracțională (traficul) are unele trăsături comune: cel care pleacă are nevoi și dorințe puternice, cei care facilitează (agenția de recrutare sau traficantul) și primesc forța de muncă (angajatorul sau exploatatorii), au nevoi pe măsură. Diferența o face voința și puterea. Câtă voință și câtă putere are și i se dă celui care părăsește țara, în comparație cu cei care facilitează, angajează sau exploatează?

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Întâmplări românești din Albion”

  • Povestiti frumos si lasati sa se întrevada ca sunteti o persoana sensibila, cu un caracter deosebit si cu mult bun-simt. Va citesc întotdeauna cu deosebita placere. Ceea ce scrieti si felul în care scrieti atinge corzi sensibile si asta este cel mai important. Felicitari înca o data, Monica Simion!