Internaționala lui Ion Ianoși

S-a înnoptat de-a binelea în sâmbăta aceasta de iarnă stearpă. Închid cartea și îmi șterg ochii de lacrimile răzlețe. Mașa s-a prăpădit, deși avea numai 55 de ani, obligându-l pe fiul său, Alexandru Ștefănescu, să-i dedice lucrarea de licență publicată în decembrie 2011: „Pentru mama – absentă, dar mereu aproape.” Astfel își termină volumul de memorii, Internaționala mea. Cronica unei vieți[1], Ion Ianoși, vreme de patru decenii profesor de estetică și filosofie la Universitatea București.

O carte-caracatiță, din a cărei strânsoare n-ai vrea să scapi, scrisă cu blândețe și bunătate; cu o migală rar întâlnită, ca și măsura[2], echilibrul mărturisirilor, înalta lor altitudine intelectuală. Cronica unei vieți începute la Brașov, în 1928, într-o familie cu vechi rădăcini mic-burgheze de evrei maghiari[3] – Steinberger („cel de pe muntele de piatră”) -, însă cu simpatii comuniste. Așa se explică și plecarea sa la Leningrad, unde va urma cursurile facultății de filosofie timp de cinci ani. Acolo se va îndrăgosti iremediabil de cultura rusă și se va strădui mai apoi să ni-i lesnicească pe Dostoievski și pe Lev Tolstoi. (Thomas Mann e o altă pasiune devoratoare, obsedantă.) Întors acasă, va recunoaște că „Rusia a fost ocolul care m-a făcut român” și va fi martorul prefacerilor revoluționare marxist-leniniste, la care aderase nemefient. De altfel, nu se sfiește să noteze că „o dovadă e și scrisoarea pe care aveam în curând să i-o trimit (n.m. tatălui său), în intervalul dintre eliminarea lui, ca fost burghez, și reprimirea sa, după câteva săptămâni, ca fost simpatizant comunist, «tovarăș de drum» atestat de mai mulți ilegaliști; o scrisoare pe care n-o mai am, dar în care, țin bine minte, îl îndemnam să accepte excluderea ca pe un lucru de înțeles, doar fusese comerciant, «exploatator», așadar va trebui să probeze suplimentar îndreptățirea de a se afla în rândurile «avangărzii clasei muncitoare».” Deloc întâmplător, prin 1949 îi expediase părintelui ostracizat un mesaj de-o stupiditate cutremurătoare, acum: „Tati, cu prilejul verificării sale. Cu dragoste tovărășească.” Epurări politice, condamnări aidoma, drame și tragedii cu duiumul, o ciuleandră amețitoare, insuportabilă, o teroare sălbatică a proletariatului înarmat propagandistic de dascălii roșii năvăliți de la Răsărit, care îl învățaseră că „nepericulos e doar un om mort”, deviza înfricoșătoare a epocii. Lumpencrația se instaura tiranic, pe cadavrele „dușmanilor poporului”, numai că, la fel ca-ntotdeauna, „pe tineri nu îi preocupă, de fapt, decât prezentul. Sunt siguri că viitorul le rezervă numai împliniri. Abia târziu suntem dispuși să ne regândim trecutul – cu neîmplinirile lui cu tot”. La capătul căruia ne vom trezi asemenea personajelor dintr-un banc auzit la „Radio Erevan”:

„- Ce este capitalismul?
– Exploatarea omului de către om.
– Dar socialismul?
– Exact pe dos !”

Dar asta am conștientizat-o pe de-a-ntregul după două-trei decenii de la o altă revoluție, cea din 1989, când ne-am lămurit deznădăjduiți că, rețineți dară formularea, „cel mai frumos sentiment e resentimentul”… Stalin, Troțki, Buharin, Zinoviev, Beria, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțîn, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ștefan Gheorghiu, Lucrețiu Pătrășcanu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Dumitru Popescu-„Dumnezeu”, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu… toți sunt atent radiografiați de Ion Ianoși, un observator avizat al evenimentelor din jur. Nu ocolește nici personajele culturale de prim-rang ale României inter și postbelice, dintre care portretele lui Nicolae Moraru, Leonte Tismăneanu (Leonid Tismenețki), Tudor Bugnariu, Ov.S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Mircea Zaciu, Nichita Stănescu, Romul Munteanu, Zigu Ornea, Alexandru Ivasiuc, Radu Cosașu, Nicolae Breban, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Vladimir Tismăneanu, precum și ale Anei Blandiana și Martei Petreu au contur și substanță, dăinuirea lor în timp e asigurată. Aidoma și tabloul creionat intelighenției neaoșe, de-o acuratețe perpetuă: „Majoritatea intelectualității din România a fost dintotdeauna conservatoare. Liberalii, deși la origine anticonservatori, au migrat de pe poziții moderat de stânga pe altele subliniat de dreapta. Social-democrații au fost puțini și neinfluenți. Pe ce mă bazez ca om de stânga, în condiții deloc prielnice pentru ea, azi și aici ? Cum să-mi justific poziționarea? Sau să nu mai disociez stânga și dreapta, după cum mă (ne) îndeamnă atâția? La capătul atâtor deziluzii, ar fi cazul să-mi asum formula unui prieten, care s-a definit în fața mea ca un «dezangajat»? Nu, eu nu sunt nici azi un dezangajat, măcar pentru mine și puținii cu care mai comunic. Repet întrebarea: de ce sunt în continuare de stânga? Răspund: din cauza nedreptăților și a nedreptăților. Căci înainte de a fi ideologică, stânga este (sau ar trebui să fie) socială”. Subscriu totalmente și neîncercat de vreun complex de inferioritate la fragmentul tocmai citat, în avântul dement al consumarismului propovăduit de Dreapta ideologică!

Anii de urmă i-au adus dezamăgiri cu nemiluita, îndeosebi „anticomunismul visceral” susținut cu o ură devastatoare. De aceea, „Profesorul” va remarca neîmpăcat și neobosit că „o societate se descalifică dacă e incapabilă să-și digere oponenții care nu îi convin”. Îndemnul său la toleranță nu va răzbi în vacarmul asurzitor, întreținut premeditat de gorniștii noii ordini mondiale, recrutați cu osebire din pletora activiștilor cu gulere albe, mulți dintre ei cadre de nădejde ai vechiului regim. Concluzia nu-i defel măgulitoare: „Intelectualii ajung ori să conteste dualitatea stânga-dreapta, ori să se alinieze unei drepte mai mult sau mai puțin de centru, eventual în răspăr nemărturisit cu foste alinieri oportuniste”.

Cronica vieții cărturarului se încheie trist, nu înainte de a-și striga din nou crezul: „«Socialismul real» a batjocorit libertățile, inclusiv dreptul la proprietatea privată. Să fie atunci proprietatea – cum ni se repetă mereu – «sfântă», «sacră»? Posesiunea unui bun, cum să țină de sfințenie și sacralitate ? Mai degrabă e utilă, funcțională, eficientă, te îndeamnă la multiplicare și, astfel, la dezvoltare. Setea de înavuțire propulsează – și devastează. Sau, măcar, ascute nedreptăți, nedreptățește pe tot mai mulți nenorocoși sau nedescurcăreți. Din treimea «libertate-egalitate-fraternitate» a revoluției franceze (hulită în rând cu celelalte revoluții, minus cea pe care unii «revoluționari» și-o adjudecă partizan) socialismul a pretins egalitatea, dar a degradat-o în egalitarismul mizeriei; iar capitalismul exaltă libertatea, dar o distribuie inechitabil, altfel țărilor bogate și sărace, altfel cetățenilor avuți și nevoiași. Se adâncește în lume, în țară, prăpastia dintre bogați și săraci. E punctul nevralgic al oricărui «om de stânga». Bogăția ar naște dreapta, sărăcia ar renaște stânga. E formulat simplist, totuși nu departe de adevăr. Cine-și nesocotește semenii aflați la ananghie, fiindcă lui totul îi prisosește, s-a înșurubat în egoismul său psihologic până la imoralitate. Ce ar putea să facă? Urmează replica. Ar putea măcar să fie sensibil la nedreptate, căci dreptul la diferență ar trebui să beneficieze de șanse egale.

Utopie? Desigur. Acum fiecare are chef să rupă cât mai mult din hălci. Și să se țină strâns de puternicii locului și ai globului. Pe urmă vor vedea. Nu știu ce și când vom vedea. Deocamdată văd cum atâția, inclusiv oameni de cultură, aleargă după bani, posturi, avantaje. Văd cum nesocotesc tot ce e străin de privilegiile lor. Iar alături crește mizeria, se înmulțesc copiii străzii, cad bombe, mor oameni nevinovați. E simplu să taxezi drept «nostalgie» astfel de constatări. Ce a fost, rău a fost. Ce este, nu e bine. Dintr-un tunel, din care mereu nădăjduiam să ieșim, am nimerit în altul. Nu știu cum să-l numesc, «capitalism săIbatic», «sud-american» ori «bananier». […] De omul de stânga ar fi nevoie, inclusiv printre intelectuali, ca să mențină acea stare de fertilă nemulțumire în afara căreia s-ar trezi cam însingurați apologeții dreptei, ai capitalismului, ai liberei concurențe, ai acumulării nelimitate de proprietăți. Ideal ar fi (niciun ideal nu e realizabil) ca omul de dreapta și omul de stânga să dialogheze.(…) Nu vom schimba lumea, măcar să încercăm s-o înțelegem. Nu detestându-ne: completându-ne. Poate vom umbla, aici și acum, tot pe două picioare, cum îi este propriu omului”.

Dialog ? Haida-de, vrajba nu cunoaște pauze, deasupra celor două tranșee ale dezbinării naționale nu flutură încă steagul alb, semn că beligeranții cauzei fără învingători își ascut iataganele și își încarcă flintele. Se trage din toate pozițiile, se proferează blesteme și injurii inaudibile, se slobozesc rafale nimicitoare din gurile de tun virtuale. Rețelele de socializare (ce ironie a sorții, socializare…) n-au pic de odihnă, duduie întruna, transformate în tunelul pierzaniei individuale și colective. Stânga și Dreapta au murit, ele nu mai reprezintă nimic astăzi, sunt două stafii în numele cărora este sacrificată carnea de tun, mereu în exces. Păpușarii suprastatali, vreo 300 la număr, deținătorii întregii bogății planetare, își freacă mâinile cu cinică satisfacție, gloata intercontinentală nu s-a dezmeticit și se ruinează pe sine cu o inconștiență sinucigașă.

Mă pipăi îngrijorat, îmi socotesc fiecare parte anatomică. Răsuflu ușurat, am, deocamdată, două picioare, dar nu-mi dau seama, merg de bunăvoie ori mă împinge cineva din spate?… Noaptea a înnegrit totul, până și stelele par de noroi. Mașa avea doar 55 de ani, la naiba cu vrăjmășiile degeaba!

[1] Editura Polirom
[2] „Am preconizat măsura în negări și renegări”.
[3] De altfel, Ion Ianoși nu se ferește să consemneze: „Nu mi-am ascuns ori negat vreodată, nici atunci, nici în viitor, originea etnică și confesională; dar, pe lângă faptul că nu am fost și nu sunt un iudeu credincios, cu atât mai puțin unul practicant, nu resimt apartenența mea la evreitate decât ca pe un fapt, un dat, care desigur m-a marcat în multe privințe, mai ales prin alții, sau – am realizat târziu – și prin însemne proprii, moștenite de la nenumăratele generații de predecesori. Nu am privit această realitate nici ca pe o servitute, nici ca pe o virtute, ci numai ca pe un complex de realități întâmplate”.